Spații culturale nr. 28 (8)
Ionuţ CARAGEA
Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi
chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
în colţul lunii
chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
și rugăciunea eternă
de mulțumire
Gheorghiță DRĂGHICI
Logica argumentării în publicistica lui Nae Ionescu
Când spui gazetarul Nae Ionescu, spui Cuvântul. Asociere inevitabilă de care mă voi lega în rândurile de mai jos pentru a face o mică cercetare asupra modului în care funcționa principiul argumentării lui. Gazetăria a devenit pentru el un fel de scenă de la care ținea discursuri în fața unor mulțimi necunoscute. Aceasta pentru că publicistica pe care o făcea se aseamănă foarte mult cu oratoria; cu specificarea că oratoria lui nu însemna un monolog interminabil, ci mai degrabă o invitația la dezbatere publică.
Foarte rar un articol semnat de acesta depășea două pagini, asta pentru că discursul lui era structurat atât cât țineau argumentele. Mai bine zis, atât cât logica unui argument putea deschide calea către subiectul anunțat încă din prima frază. Urmărind doar incipitul și finalul unui articol, am fi tentați să credem că acesta este perfect circular, ceea ce nu ar fi departe de adevăr. Însă, în derularea subiectului dezbătut, N. Ionescu își arogă o largă și nonconformistă libertate. De exemplu, în articolul „Democrația evoluează” (Cuvântul, nr. 533, 15 august 1926, semnat cu pseudonimul Skythes) conținutul, scurt din punct de vedere formal, prezintă o întreagă serie de dezbateri „logice” în jurul ideii de democrație. Astfel, premisa acestui articol este însuși titlul care, la rândul lui, este preluat dintr-un articol al „dl. Braniște”. Plecând de la o ipoteză întâlnită în presa vremii, Nae Ionescu își construiește argumentația pe o structură tipică de logician, atât prin formule, cât și prin etapele prin care își întărește teza. Chiar dacă începutul oricărui articol al lui vine ex abrupto, el ascunde o mască foarte subtilă, pentru că nu prin formule tranșante dorește să anihileze o idee sau opinie diferită, ci prin logica discursului care decurge din asta. Dacă ne raportăm la articolul „Democrația evoluează”, descoperim o mostră perfectă de discurs naeionescian: Deci, spunea dl. Braniște, democrația evoluează. Nu ne îndoim. Întrebarea e: în ce limite se mișcă această evoluție? De aici și până la final urmează o întreagă serie de argumente socratice care, prin repetate întrebări retorice și tehnici ale reducerii la absurd vin să înlăture orice altă interpretare. De fiecare dată, Nae Ionescu a avut grijă ca în discursul său să nu ofere posibilitatea celorlalți de a mai adăuga nimic în plus. Practic, orice contraargument al adversarului, pentru a putea convinge, ar trebui să distrugă un întreg sistem de logici, ceea ce e foarte complicat. A contraargumenta o idee într-un mic articol este foarte simplu; însă a contraargumenta printr-o idee un sistem unitar de logică constructivistă este foarte complicat, dacă nu chiar imposibil. În aceasta constă și marea diferență dintre Nae și contemporanii săi. Marele avantaj al lui era faptul că profita de ambiguitatea unor declarații sau de polivalența lor pentru a-și pune în practică arma cea bună de care dispunea: logica argumentării. Nae însuși avea să spună că: Asupra acestor principii – de logică mai mult decât de istorie – nu se poate să nu fim de acord. Istoria, după cum avea să demonstreze de-a lungul vieții sale, era un concept relativ și depindea de un cumul de factori îndoielnici, pe când logica în gândire era mult mai aproape de subiectul în cauză. Într-un articol intitulat Dictatura?, întâlnim explicit formula naeionesciană de abordare a unui subiect „la modă” sau care putea avea „priză” la public: Iată întoarsă pe toate laturile și epuizând toate posibilitățile logice și reale, în ce constă problema aruncată în dezbatere de activitatea plină de temperament a dlui Grigore Filipescu. În fapt, ceea ce face aici publicistul este de a trata „exhaustiv” un subiect, oferind „toate situațiile posibile”, dar nu pentru a da un răspuns, ci pentru a demonstra lipsa de temei a unor afirmații „din tabăra opusă”. Distrugerea adversarului prin combaterea sau reinterpretarea vorbelor acestuia este o tactică veche, întâlnită încă de la Titu Maiorescu în publicistica românească, însă ceea ce aduce nou aici Nae Ionescu este stratificarea exactă a acestor întrebări retorice care constituie schelele discursului. La Nae Ionescu, cu excepția concluziei, totul decurge din ideea anterioară. În mod concret, el pleacă de la o idee-pretext, pentru a extrage de aici substanța următoarei idei. Urmărind cu atenție articolele lui, e posibil ca între alineatul 1 și alineatul 4, de exemplu, să nu existe nici o legătură logică, însă ea trebuie căutată în vecinătatea anterioară imediată. Aceasta conferă spontaneitate și originalitate discursului și, în același timp, îl pune la adăpost, deoarece combaterea lui implică, inevitabil, construirea unui alt discurs care să aibă același schelet și care să trateze antitetic și coerent problema. La aceasta se mai adaugă faptul că, de cele mai multe ori, concluzia articolelor lui Nae Ionescu nu este una propriu-zisă, ci una care demonstrează ironic faptul că întreaga discuție pe acel subiect nu are sorți de izbândă tocmai pentru că nu este parte integrată din viața persoanei în cauză. Să luăm, de exemplu, cazul articolului Dictatură?, în care se polemizează pe seama faptului că directorul Epocii, dl. Filipescu, s-a pronunțat pentru această formă de guvernământ. Articolul din Cuvântul, cum era de așteptat, începe cât se poate de brusc: Dl. Grigore Filipescu, acest neliniștit și totuși simpatic „enfant terrible” al vieții noastre publice, a aruncat în sfârșit cuvântul „dictatură”, după care Nae Ionescu expune toate problemele privind „situația constituțională”; descrie toate formele de dictatori și dictaturi, apoi atinge aspecte ce țin de alianțele politice, ca în final să concluzioneze că: dictatura rămâne astfel în afară de cadrul de acțiune al dlui Grigore N. Filipescu, directorul „Epocii”. O ironie subtilă care, pentru adversar, este dificil de combătut, deoarece nu se poate regăsi propriu-zis în articolul respectiv. Articolul tratează fapte și evenimente care, în esență, nu au legătură cu viața „dlui Grigore N. Filipescu”. Singurele locuri unde se poate regăsi propriu-zis sunt la început, când efectiv se anunță subiectul ce urmează a fi dezbătut, și la final.
Un alt aspect care trebuie neapărat precizat în legătură cu discursul publicistic al lui Nae Ionescu ține de chiar fraza de început a articolelor. Din acest punct de vedere, articolele lui par mai degrabă dialoguri sau discuții la care răspunde spontan. Nu există niciun fel de introducere sau curbură metodologică atunci când se intră în subiect. Fiecare articol publicat în Cuvântul este o replică dată unui interlocutor pe care chiar el și-l alege, iar subiectul dezbătut este tocmai subiectul oponentului, pe care îl anulează printr-o logică inversă. Nae nu neagă propriu-zis nimic, însă logica lui trimite un mesaj clar: dacă ceea ce spune adversarul este corect, atunci logica însăși nu mai are logică pentru că nu se bazează pe argumente, ci pe speculații și formule stereotipice. Iată câteva exemple de fraze „introductive”: Democrația evoluează. Așa ne-o spune Aurora dl. Braniște (Art. „Democrația evoluează” – Cuvântul, nr. 533, 15 august 1926); Printr-un ziar de dimineață, un vechi gazetar intervine în discuția care se desfășoară de câtăva vreme între noi și presa democrată, și introduce un cuvânt nou: <
Putem însă afirma că Nae a fost fără doar și poate un om al vremii. De altfel, nici nu și-a propus altceva. Niciodată nu l-a interesat nimic altceva decât prezentul; istoria pentru el a fost importantă doar în măsura în care putea ajuta la clarificarea unor aspect contemporane sau reușea să se adapteze prezentului. Spre deosebire de alți „doctrinari”, N. Ionescu nu a încercat să adapteze prezentul la istorie, ci să adapteze istoria la prezent. Cu alte cuvinte, să transforme viața unei generații în istorie; o misiune pe cât de tentantă, pe atât de primejdioasă. Întreaga polemică din jurul Cuvântului a avut ca scop precis mediul istoric, reacția față de flexiunile social-politice ale omului pus dintr-o dată față în față cu istoria: Mediul istoric, adică particularitățile specifice furnizate de timpul concret în care trăiește un popor, este pârghia cea mai de seamă cu care construim noua configurație a vieții noastre publice. De acest principiu se leagă un altul la fel de important. Nu de puține ori, „profesorul” a afirmat că în fața oricărei teorii trebuie să primeze „viul”. Un fapt, pentru el, este cu atât mai aproape de adevăr cu cât este mai autentic și mai viu. De aceea prezentul este unica lui formă de manifestare, unicul loc în care se regăsește ca om. Probabil că de aici pleacă și ideea aceasta de a face filosofie, politică, religie etc. prin discuții libere sau prin articole cu aspect dialogat, pentru că ele sunt cel mai aproape de realitate, de individ, și au devenit mult mai pregnante decât dacă s-ar fi apucat să scrie tratate de etică sau orice altceva. Vorbim aici de o individualitate a expresiei fără de care nu am putea înțelege logica argumentării lui. În ce constă această individualitate? În niciun caz nu constă în „imparțialitate”, care de altfel este o utopie la fel de mare ca „purismul etnic”. Individualitatea lui constă în acest caracter spontan și logic în același timp. Nae nu și-a propus niciodată să fie imparțial în articolele sale, ci să „demonstreze”. De altfel, după cum el însuși avea să afirme, a fi imparțial înseamnă a nu avea nicio idee, a nu susține nimic. Mult mai dur și mai „tranșant” este acel Nae Ionescu din pamflete, acolo unde, nu de puține ori, putem vorbi de un atac direct la persoană, așa cum este, de exemplu, cazul articolului „Balaoo” (Cuvântul, nr. 1344, 18 ianuarie 1929) în care O. Goga este pur și simplu desființat; comparat în mod direct cu o maimuță neevoluată: picioarele poetului de la Rășinari sunt aproape insensibil curbate în o; că atunci când merge, calcă cu vârful piciorului înspre înăuntru; iar brațele, care la noi, oamenii obișnuiți, cad, în poziție de repaus, pe lângă corp, la dl. Goga, printr-o specială și caracteristică inserare la umăr, au tendința să lase a cădea antebrațele în față; un mesaj cât se poate de dur și de explicit care, pe tot parcursul pamfletului, până la final, are același aer de ironie acră: Când Balaoo a fost descoperit în ceea ce ascundea el mai cu grijă – identitatea lui de antropoid – a fost cuprins de o largă melancolie și s-a întors între maimuțele sale din pădurea Bang-Dang. Finalul, însă, este partea cea mai amuzantă din acest pamflet arțăgos: Sunt curios să văd ce va face dl. Goga. Un final mai degrabă copilăresc, dar care demască firea autorului. Articolul a fost scris în nota aceasta tocmai pentru că Nae Ionescu era mai preocupat de reacția lui Goga, decât de modul în care îl va trata publicul cititor.
Pamfletele și ironiile sunt și ele o bună sursă de cercetare pentru a înțelege gândirea acestui om care a păstrat de fiecare dată, asemenea lui Ion Barbu, o puternică urmă a dragostei pentru matematici. Spontaneitatea ideilor sale nu a eliminat niciodată logica, ci a folosit-o ori de câte ori a fost nevoie.
Diferitele ipostaze în care s-a aflat atât ca gazetar, cât și ca profesor universitar au adus în prim-plan o fire pe cât de zbuciumată, pe atât de incitantă. Majoritatea discipolilor săi au urmat îndeaproape maniera naeionesciană de a face publicistică încât, de multe ori, au fost acuzați că nu fac altceva decât să-l copieze.
Dumitru PANĂ
Mai mult decât
Histria Tomis Callatis îmi spun
şi-i spun şi fiului meu. marea
pentru ultima oară anul acesta.
în toate culorile lumii. altele
nu-mi mai pot
închipui. doar culorile aşteptării
culorile visului. acolo unde
marea se tulbură numai de frig.
tristeţea întârzie anotimpuri. tris-
teţea întârzie o întreagă poveste. acolo
unde o fereastră spre mare este mai mult
Decât o carte de poezie
Odată cu
pentru mine totul începe în octombrie
odată cu galbenul pierdut cu roşul
maieutic şi brunul ironic
cu vânătul răstălmăcit. culori risipite
sub tălpi şi sub orizont. când
nu mai scriu decât la o singură carte
care nu va fi citită de cineva dar
câţiva o rescriu fiecare în anotimpul lui
Celălalt acum
te privesc şi mă gândesc la iubire.
te privesc mă gândesc la iubire şi tac.
sclav memoriei stăpân uitării
prieten clipei de-acum.
sau de-acum?
m-am risipit şi-am înţeles într-un târziu
adică la timp.
acum sunt uşor ca un cântec de luptă.
acum sunt greu ca un cântec de moarte.
în largul uşii în orizontul mării c-un trandafir
ghimpe-al iubirii în mâini.
vor fi fost primele cuvinte dintre noi
Radu CÂRNECI
Privighetoarea din vis
… la versul tău cu mlădieri sublime
coboară stele raze-n frăgezime
spre-a se uimi şi-a-mbogăţi-n putere
esenţa dulce-a muzicii din sfere
departe de nefericiri şi crime
la versul tău cu-ademeniri sublime.
(… pasăre-zee,-n aerul de slavă
eşti frumuseţea frumuseţii gravă
a sunetelor irizând tăcerea
şi înserării îndulcindu-i mierea
juvaierând în fiece octavă
pasăre-zee-n aerul de slavă…)
Cuprinde-mă în visul tău minune
primeşte-mi imnul drept închinăciune
a sângelui zidindu-şi nefiinţa
şi-a sufletului aurind credinţa
uimindu-mă ca într-o viziune:
cuprinde-mă în visul tău, minune!…
Întoarce-te!…
Întoarce-te! de unde n-ai plecat
în toamnă stau, de toamnă încărcat
şi-aştept sosirea ta ivind comori:
mari imnuri ce se năruie în zori
căzând coroana ce o am purtat –
întoarce-te, de unde n-ai plecat…
(… în gândul tot îmi arzi ca o făclie
grăbindu-mi clipa către veşnicie
robindu-mă târziu: înaltul preţ
esenţa sa făcându-mă-ndrăzneţ
la cele ce-s precum e vinu-n vie –
în gândul greu îmi arzi ca o făclie…)
O, cum s-adună-n aspra nerăbdare
al iernii duh spre-a nu avea scăpare!
ca bob de stea, alunecă, să vezi
cum urlă haita morţii prin zăpezi
voindu-mă spre-a ei îndestulare –
te-aştept, te-aştept în aspra nerăbdare…
Lupoaica albă
în amintirea poetului
Florin Muscalu
Lupoaică albă, arată-mi-te iară
vezi, lumea strâmbă codrul ni-l doboară:
cenuşă-n urmă şi pustiu ’nainte
fără poeni la ruturile sfinte
fără luceafăr scânteind în seară
lupoaică albă,-arată-mi-te iară…
(… mirozna ta de fiară-ndrăgostită
trăieşte-n duhul meu ca o ispită:
iveşte paltini şi stejari şi brazi
şi urlete-dorinţi chemând spre azi;
precum o ceaţă din tăceri ivită
mirozna ta de fiară-ndrăgostită…)
Unde vom fi şi unde fapta noastră
poate-n pădurea raiului albastră
poate în iad – pădurea-închisoare –
acolo unde Moartea-i domnitoare!?
Ah, eu mi-aş vrea o păduroasă astră
spre-a dăinui de-a pururi fapta noastră…
Rosa canina
Treceam pe lângă ea tăcând
când înflorea şi-n toamnă, când
sub roşu rod se legăna
şi parcă-n rugă îngâna:
„culege-mă cât mai curând
mă sting în dragoste tăcând…“
(… ci eu treceam spre azi mereu
împovărat de gândul greu
ca şi Manole, tot zidind
zidind şi ne-mai-isprăvind
surpând în zori tot cântul meu
şi către azi grăbind mereu…)
… M-a înghimpat acum, târziu
împodobind al meu pustiu
răsura mândră-n duh, şi sunt
iar meşter-ziditor cărunt
în zid zidindu-mă de viu
şi risipind acel pustiu…
Dorinţă
Să retrăim acel senin
când erai crină, eram crin
mireasmă una, îngerească
ne locuia nepământească
încununare în destin
şi erai crină, eram crin!…
(… călătoream cu Carul Mare
prin cerul fără de hotare
şi înfloreai, şi înfloream
– esenţă nobilă eram –
iubindu-ne fără pudoare…
călătoream cu Carul Mare…)
Tu unde eşti, prin care văi
se pierd în clipe anii tăi
ce heruvimi ne-au alungat
arzând minunea ce-am gustat?
Oh, raiul n-a fost pentru noi
şi suntem robi acestor văi…
Piatra Arsă (1986)
Cosmin PÂRGHIE
***
la geam e sicriul din lemn de nuc în geam o cană cu apă şi deasupra
o felie de pâine uscată. în sicriu triburi de lumini sângerânde
se rostogolesc ca un caier de fân până în gura mortului
şi fac mult zgomot multă hărmălaie. îmi zic cineva se apropie pe cap poartă batic negru
în mâini ceruite leagănă două lumânări aprinse pe care le zideşte în cimitirul de nisip
o văd îşi face cruce în numele tatălui şi a fiului şi a sfântului duh amin. pe urmă…
ochii-i rătăcesc ca două faruri cu lumini purpurii când într-o parte
când într-alta. ulcioare de lut se sparg şi lacrimile ei huiesc la vale
ca acel rău orb care îneacă vieţi. din gura ei îşi scoate capetele durerea
şi împrăştie napolitane umplute cu suferinţă celorlalţi.
trei cuvinte. da trei cuvinte blestemate pe care noi le vedem întoarse cu spatele
încep să ardă aerul cu gust de mort de trecut de prezent
în trei zile
azimâinepoimâine.
