Fărădelegea lui Călin – Iedul civic
Cum procedez și eu. Transform generalul în particular, inversez, iau de ici și pun dincolo, ignor sau prea bag în seamă nimicurile.
Cam așa arată legile în raport cu interpretarea lor. Se pleacă de la multe particularizări, se adaptează o situație generală numai de către redactorii Codului Civil și cititorul, fie el cât de familiarizat cu hățișurile explicitărilor juridice, se împotmolește în cele câteva repere ale articolului, încearcă o apropiere aproximativă de o speță, cum ar fi el în situația respectivă. Și nu prea găsește legătura. Așa mi-a părut Art. 1570. Așa s-a sădit întrebarea ,,De ce neapărat un contract ce ține de obligații ,,fă-mi ca să te plătesc” sau ,,îți dau și plătește-mă” să cuprindă un capitol privitor la cesiune?”. Și mai presus de toate să o interzică, să o limiteze. Bașca să producă efecte asupra debitorului. Mai dihai, între alineat și literele distribuite să se producă o ruptură imensă. Adică: contractul are interdicție, spre exemplu, este – stați nițeluș să caut cuvântul că-mi scapă forma deloc uzată în limbajul cotidian – chirograf, însă debitorul, contrar, consimte la cesiunea pusă sub semnul inexistenței și inoperabilității. Mergând pe firul cazuisticii, probabil dintr-o scăpare, nu se menționează interdicțiunea (na că m-am făcut și eu jurist) în actul de constatare a creanței și, vezi cine-oi vedea, cesionarul, niznai, nu avea de ce să știe de o astfel de opreliște. De altfel și la culpă și-n nenumărate situații legea obligă la toată știința. De-aia pică prostimea în ilegalitate, că habar nu are. Nu știu ei ăia… mari…. Pe asta de la lit. c) era clar că nu avea de ce să privească debitorul, la Art.-ul precedent era chestiunea cu banu’, cu creanța lui cesionată. Firește, greșelile pentru încălcarea interdicțiilor se sancționează, nicio stipulare de la Al. 1 nu exonerează de răspundere cedentul în fața debitorului.
Aceeași ,,onerozitate” revine și împiedică înrăutățirea situației de execuție a obligațiilor pentru debitor. Cesiunea creanței, pentru orice prestație, mai puțin cea ce privește o sumă de bani, nu poate fi divizată: ori toată, ori nimic. (Art. 1571)
Imixtiunea viitorului în prezent. Cesiunea creanței ce va fi (pare titlu de poezie, măcar în format pamflet) – propunere pentru Viorel Dodan – cu identificare de elemente în actul…. Una-i una și ceasta cu contractul de cesiune e alta (alt act). Sub riscul normalității, Codul Civil și-a permis s-o spună tare și răspicat: ,,Creanța se consideră transferată din momentul încheierii contractului…”. Oooo!, ce-mi spuse el mie. De dimineață. (Art. 1572)
După bizarerie și neînțeles, una banală cum-fu (aluzie…) înainte. Despre debitor nimic, nu face parte din jocul serios al cedării dintre cedent și cesionar. Doar un caz îl aduce în atenția Art. 1573, când există o legătură esențială cu creditorul. Beletristic vorbind, consum inutil de cuvinte, simplitatea fiind dată pe complicare: ,,… persoana creditorului.” în loc de creditor.
Obligații continue. Actul constatator al creanței trebuie să ajungă la cesionar, chiar și în situația unei creanțe parțiale, doar că nu originalul intră în posesie, ci o copie legalizată. (Art. 1574)
Iarăși un debitor de băgat în seamă, numai prin prisma faptului că cesionarul poate stoarce tot de la cedent, iar acesta de la debitor. Nici nu contează chestiunea inexistenței cesiunii ca act opozabil celui din urmă. Nu știu care sunt aceleași împrejurări, adică, referindu-ne la deja spusele anterioare, la rostul cuvântului, se putea prelungi alineatul prim cu ceea ce Al. 2 adaugă: acte de conservare pentru dreptul cedat. (Art. 1575)
