Spații culturale nr. 28 (7)

Petru SOLONARU

Totuși noaptea vine…

Prin dyadă-începe stihial colind
ce’în rotații crește creșteri tot rotind
spre desăvârșirea omului ca vis
fără să se vadă vremea-și vremurind.

Pe aceeași cale așezat și plan
armonii constrânge cu un număr van,
dând din struna-i scurtă sunetul înalt,
liric al tăcerii marelui noian….

Consonând oglinzii chipul divergent
se petrece-acuma, însă neprezent,
cum un involucru peste flori ce nu-s….
Vas deșertăciunii, însetat, latent

varsă-în trup iluzii, dar măsură’în gând
și lumină țese melancolizând
de sub geana’închisă-a ultimei scântei….
Totuși noaptea vine blând, atât de blând….

Dintr-o rădăcină….

Dintr-o rădăcină toate-și au destin
cât, părând mișcare, de repaus țin….
Unele într-alte fost-au, dar difuz
s-au tăiat părtimii sub cucernic chin….

Trup de nemurire, osemintei să-i
dăruie cununa luminoasei căi,
le-însoțește sfera înzecitei lumi
sub obscure somnuri, fluvii fără văi.

Lor, ca singulare, vor pieri curând….
Însă duc cu sine suflet și, frângând
cosmica’îndoială, stau orândui
cele drept asemeni, altceva-însemnând….

Spre-a-împlini minunea doară unui fir
tremurat ca aur dintru hidrargir
au închis prin Oul haric athanor….
-Om, ce le contempli, știi că-s elixir!….

Peste foc și gheață

Cunoscând lumina înlăuntrul său
omul trece criptic binele de rău
și își vede-într’însul sâmbure divin
cum apururi tace spre isteric hău….

Ou, sub coji himere, dar tivit cu smalt
din întunecatul înmirării nalt,
află astfel calea clipei către Punct
unde el devine umbra-și, celălalt….

Peste foc și gheață numere îl cer
Numărului însuși din adânc eter,
însă nuntă-l ține lumii mult prea mult.
Și-l ajută visul scaldei prin mister….

Totuși vine ceasul fără timp, dintâi….
De la vortex mintea-i până la călcâi
cel Nimic i-arată a fiind a Tot,
înspunându-i: – Pleacă! Dar plecând, rămâi!….

Inițiere

Ca himeră-a minții sub fecundul joc,
reicul tăciune se ascunde-în foc
devenind corolă unui stins nadir
unde-oglinzi pe Nimeni spre zadar îl coc.

După cum el râde vrerii nalte i-s
dumerite semne că-i dintâi promis
a purcede căii celui avatar
de-a primi enigma din arheic vis.

Sub discursul sacru de va fi ales
va putea nuimea între cele ce-s
a iubi-o veșnic drept un cumpăt clar
amintind uitarea fără de exces.

Când ajuns la geana ce pe-adânc s-a pus,
în sfârșit, tăcerea-și va vedea de sus….
Despărțind cu sine calmele undiri,
va spori pustia arselor cenuși….

Sub perdeaua vorbei

Sub perdeaua vorbei, unde zei se-abat,
stăruie în noimă cine-i temperat.
Blând, acesta-îndreaptă pasul necesar
a-învăța ce-i moartea cugetându-i hat.

Respectându-și sinea sub smerelnic nimb,
știe strânge-avere și a pierde-o-în schimb
chiar atunci când cerne sorocitu-i chin
soarelui prin cercul –stâmpăr, tainic limb –

Veghe’în spovedanii primenitu-i tiv
de călăuzire peste iluziv
îl redă ascezei spre a nu lăsa
gingășiei lumii auster motiv….

Demon – mântuință, ape vii îl cer
disperat să spere vămilor din Cer
sub o gnomă veche despre irosind….
„timpul e nimicul: mâine, astăzi, ieri….”

Maithuna

Sacrul nu există în afara ta,
tantrică femeie!…. Dacă-ai absenta,
chiar absența înseși un nimic ar fi….
Zeul și zeița’în tine au ceda

pura frenezie din Heptameron….
Labiale focuri, vulvei ca advon,
torc bunavestire-a sinelui ascuns….
Însă a accede pragu-ți exciton,

necesară-i scalda de la tălpi la culmi,
ungerea cu smirnă roșul să adulmi
prin sămânța mantră, bând din sfântul vin….
Miez de nucă, voalul, preschimbat sub ciulmi,

lampa viorie mângâindu-ți nud,
deși timp, de-odată număr îl exclud.
Doi topit în Unul ști-va cel extaz,
preț înțelepciunii milostiv de crud….

Monica MUREŞAN

XXXIII.

Teama este cel mai mare rău al lumii.
În viitorul acestui poem Poetul
se va îmbolnăvi de teamă ca spaţiul
de marginile sale iar de această boală
a nemărginirii va suferi şi cuvântul
şi sufletul
dar poetul nu se mulţumeşte
niciodată că sufletul
e nemuritor
el va dori ca şi cuvintele sale
să fie nemuritoare.

Încă dinainte de a le cunoaşte
el, Poetul, suferă pentru cuvinte
fără a şti că dacă alege greşit
acestea mutilează lumea toată
iar dacă plantează seminţe de vorbă dulce
şi-i convins că ele vor schimba ceva
doar acestea vor ajuta la prefacerea lumii
gândurile rele apar din cauza
temerilor de tot felul
la facerea lumii el nu pare a fi fost creat
poate exista numai în Cel Veşnic
dacă nu cumva deja creştea
dând rod de vorbă dulce
într-unul din cei doi Pomi – al vieţii şi al cunoaşterii binelui şi răului …

Poate de aceea unii ştiu şi cunosc
dinainte de a le cunoaşte
florile tainei şi în primii şapte ani
ochiul de copil poate vedea şi altfel
accesând energiile subtile elementale –

gnomi, ondine, nimfe, sirene, silfi, elfi şi salamandre…

Diana VRABIE

SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI DE PANAIT ISTRATI:
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A REPORTAJULUI ROMÂNESC

Dincolo de faptul că Franţa a avut o contribuţie decisivă în perioada interbelică, în marcarea unei cotituri calitative în arta romanescă, prin marile sale modele (Balzac, Sthendal, Proust, Gide), ea a constituit şi un pivot cultural dominant în materie de reportaj. De data aceasta modelele vin din patrimoniul „marelui reportaj” reprezentat de Albert Londres, Edouard Helsey, Ludovic Naudeau, Blaise Cendrars, Paul Morand, Georges Simenon ş.a.
Ca şi în cazul romanului, reportajul românesc din perioada interbelică se afla pe calea tatonării febrile a propriei identităţi, care zăbovea să prindă chip. Antecedentele firave îl situau într-o neconcordanţă stînjenitoare faţă de mutaţiile decisive din presa franceză.
În 1830, Gheorghe Asachi publica în „Albina românească” extractul din Jurnalul călătorului moldovean, inaugurînd astfel ampla serie a reportajului românesc de călătorie în lume, pe care o vor ilustra în timp Spătaru Milescu, Dinicu Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Cezar Petrescu, Demostene Botez, Geo Bogza, Zaharia Stancu Eugen Barbu ş.a.
Pînă după primul război mondial însă nu se putea vorbi decît accidental de conştiinţa exactă a existenţei diferenţiate a reportajului în general şi a celui literar. Reportajul era confundat cu relatarea efemeră, nota de călătorie, pamfletul sau cu darea de seamă asupra unor evenimente.
Unul dintre primele apeluri la revitalizarea scrisului prin reportaj îl constituie Manifestul activist către tinerime (1924) al „Contemporanului”, în care se susţinea că: „Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză”. Astfel, eforturile noastre de sincronizare cu reportajul european se remarcă, odată cu apariţia zgomotoasă a genului, în cercul avangardei literare a anilor ’20-30 şi continuă odată cu formarea unei elite gazetăreşti, în special după 1933.
Între timp, dezbaterile franceze asupra reportajului se încheiaseră de multă vreme, genul îşi consolidase statutul, devenind chiar una dintre formulele sigure de a obţine succesul la public. Nedumereşte această întîrziere faţă de „modelul francez” dacă avem în vedere puternicul impact pe care îl avea cultura franceză asupra celei româneşti în deceniile care preced prima mare conflagraţie mondială. Cert este că primele dezbateri asupra reportajului pornesc tot din rîndurile fostei avangarde, prin contribuţia lui Geo Bogza, care scrie Introducere în reportaj, eseu care „îi justifică opţiunea, şi în acelaşi timp, oferă şi o privire asupra reportajului în contextul jurnalisticii moderne şi al frămîntărilor sociale ale epocii”.
Pe acest fundal firav, necristalizat suficient, apare în librării, la 15 octombrie 1929, în colecţia „Temoignages”, cartea lui Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, „romanul” relaţiilor autorului cu Uniunea Sovietică. Imediat, Partidul Comunist Francez, prin organul său „L’humanité”, dă semnalul atacurilor, la care se raliază toată presa de stînga din Occident.
„Ce reprezintă această carte în contextul operei istratiene? Este „cartea de vizită” a scriitorului cetăţean Panait Istrati, combatant pentru libertate şi dreptate socială. Cu sacrificiu de sine, el a dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă, pusă în slujba unei caste – „nomenclatura” – ce trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat şi exploatat”.
După 11 ani de sejur în Occident, Panait Istrati declanşează o campanie vehementă împotriva valorilor occidentale, reorientîndu-se spre realităţile din primul stat din lume al muncitorilor şi ţăranilor. Astfel, în anul 1927, pleacă în U.R.S.S., în calitate de invitat la sărbătorile celei de-a X-a aniversări de la revoluţie. După încheierea festivităţilor, împreună cu unii dintre membrii delegaţiilor străine, face o excursie pe traseul Moscova-Ucraina-Georgia-litoralul Mării Negre.
La înapoierea din U.R.S.S., Panait Istrati declară: „Nu voi mai crede într-un viitor mai bun, decît în ziua cînd revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei”, arătîndu-se foarte sceptic faţă de învăţătura socialistă, roasă de putreziciunea birocratică – „lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism”, azi în „leninism” – ne arăţi aceeaşi figură stupidă, te adevereşti cu totul neînduplecată, înfige-ţi adînc ghearele în ceafa masei cu căluşul în gură şi sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială”.
Deziluziile sînt atît de profunde, încît cartea i se revarsă de la sine pe hîrtie. În pofida încercărilor prudentului său prieten, Romain Rolland, de a-i tempera elanul sincerităţii, Panait Istrati se arată neînduplecat: „Ştiu că trebuie să scriu cartea” – şi aşterne spovedania omului intrat către sfîrşitul vieţii în dezacord sentimental cu sine însuşi, dar şi cu cei din jur, pentru că „Învinşi sînt oameni care se află către sfîrşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sînt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine-însuşi”.
Dincolo de faptul că Spovedanie pentru învinşi face parte din reconstituirea bazată pe memoria autorului, întors la Paris, după şaisprezece luni în U.R.S.S., aceasta poate fi considerată o îmbinare destul de aleatorie între jurnal şi pamflet. Aşa cum literatura sa este autobiografică în proporţii impresionante, reportajul său este pamflet în combinaţii surprinzătoare: „Pot oare să te menajez, lepădătură mîrşavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat şi a fost cît pe-aici să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ţi fac plăcere şi pentru aşa-zisa „să nu daţi arme burgheziei”, – să dispreţuiesc mulţimea pe care tu o calci în picioare….”. Reportajul său dobîndeşte „o alură pamfletară într-un crescendo remarcabil, pe măsură ce iluzia se risipeşte şi realitatea începe să invadeze imaginarul construit de propagandă şi de reminiscenţele literaturii socialiste” .
Spovedaniile fruste ale lui Panait Istrati relevă toate datele obiective şi subiective ale unei experienţe umane care a gustat din înfrîngerea morală. Tendinţa spre reportizare se explică, în general, prin necesitatea scriitorilor trecuţi prin experienţe decisive de a-şi exprima cu exactitate trăirile de care au fost marcaţi, în mod netransfigurat, reuşind totodată să atingă profunzimile, ca şi în ficţiune.
Descins din tradiţia unui jurnalism preponderent pamfletar, Istrati nu se poate menţine multă vreme în limitele prea înguste ale povestirii întîmplărilor într-o succesiune clară. Timpul cronologic este mereu bulversat de memoria afectivă care solicită noi afînări digresive: „Acum douăzeci şi şapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate”. Tranşant, autorul chiar le anunţă pe alocuri: „Aici, o paranteză este necesară” (p. 15) sau „Şi-acum, iertaţi-mi această paranteză” (p. 20). Unicul filonul ordonator este memoria afectivă a reporterului, care reaşează evenimentele, dîndu-le sens unitar.
Autorul revelează lumii o realitate aşa cum o trăieşte şi o interpretează el însuşi, ca martor şi actor al evenimentelor, racordîndu-se astfel spiritului reportajelor europene. Albert Fouillé definea, spre exemplu, reportajul drept o răsturnare a lumii, dar una menită să găsească perspectivele ce se deschid spre adevăr. Este tocmai ceea ce încerca să facă Panait Istrati în călătoria sa în U.R.S.S., amestecîndu-se printre oameni, încercînd să pătrundă raţiunile puterilor mari, observînd culisele tenebroase, vizitînd spitalul de tuberculoşi „Sotiria”, închisoarea „Singros”, gustînd din ciocnirile stradale etc. „Documentarea lui a însemnat călătorie, sute de convorbiri, vizite în case sau instituţii, trăirea unor experienţe personale, iar la urmă, refacerea întregului traseu din perspectiva unui eşec al crezului politic. Este o reconstituire realizată din perspectiva unei idei dominante, ceea ce reaşează întîmplările într-o ordine menită să lumineze un adevăr”, observă în mod justificat Radu Ciobotea.
Dimensiunea europeană a reportajului lui Panait Istrati este consolidată şi de faptul că autorul nu priveşte realitatea pur şi simplu, ci o suspectează, găsind unghiul care inversează rolurile sociale şi acordă un acces sporit spre culisele evenimentelor. Reportajul devine pentru Panait Istrati un mijloc de a găsi sursa obsesiei sale, o modalitate de a răspunde unei întregi societăţi frămîntate. În acest sens, reportajul lui Panait Istrati ajunge să se identifice, ca şi pentru Geo Bogza, cu „cel mai bun corectiv al esteticii turnului de fildeş”, într-o epocă în care „tragedii care privesc mase întregi de oameni aşteaptă să fie exprimate în scris”.
Autorul nu îşi propune să povestească din afară, ci să participe la povestea care prinde contur ca subiect. Or subiectul nu este nici pe departe unul agreabil, întrucît este menit să restabilească dreptatea acolo, unde societatea, prin instituţiile ei, a gafat grav. Astfel, Spovedanie pentru învinşi constituie „un început spectaculos pentru reportajul politic românesc, chiar dacă a fost scris în limba franceză şi publicat la Paris. Sau cu atît mai mult, căci în această carte este vorba, printre altele, despre dimensiunea europeană a reportajului românesc”.
Om de opinie, care nu a învăţat jocul retragerii ruşinoase, Panait Istrati, prin Spovedanie pentru învinşi, contribuie în mod decisiv la fundamentarea reportajului românesc, racordat la marile modele europene, dar şi la formarea unei elite gazetăreşti.