Spații culturale nr. 29 (12)

Paul SPIRESCU

DAR DACĂ?

Dar dacă Doamna Moarte este totuşi
o domnişoară frumoasă,
cu sânii abia înmuguriţi,
îndrăgostită de tine din chiar clipa
naşterii tale?
dar dacă trece mereu pe lângă tine, imaculată şi diafană
aproape implorându-te s-o iei în seamă
iar tu o priveşti nepăsător
aşa cum îţi priveşti propria viaţă?
dar dacă, odată şi-odată, te vei opri în faţa ei
şi ea te va îmbrăţişa cu dragoste
ca pe singurul mire pe care şi l-a dorit
dintotdeauna?

VINE O VREME

Vine o vreme ploioasă şi mohorâtă
când propria ta umbră se desparte de tine.
Aşa, pur şi simplu:
fără să te fi anunţat dinainte, fără ca măcar
să-şi ia la revedere. După bunul obicei al locului.
Tu rămâi mut şi încremenit de uimire, dar mai ales
de neaşteptare. E ca şi cum te-ai trezi aşa deodată, pe neaşteptate,
cu picioarele şi braţele amputate
tocmai de la rădăcină: ai iluzia că ele au rămas la locul lor,
la funcţiile lor vitale, adică,
simţi imperios nevoia să te scarpini la degetul mic al piciorului drept
şi descoperi deodată că nu mai ai nici unde
nici cu ce să te scarpini.
Vine o vreme ploioasă şi mohorâtă
când va trebui să recunoşti cu strângere de inimă
că n-ai fost tu acela care-ai fost,
că nu ale tale au fost toate iubirile şi renunţările,
toate bucuriile şi tristeţile,
toate speranţele şi disperările,
toate căutările şi toate îndreptările spre lumină.
Vine o vreme a întunericului deplin,
a eclipsei şi arşiţei,
vine o vreme a nisipurilor deşertice
barbar năvălite prin toate cotloanele sufletului,
vine o vreme a barbariei îndelung civilizate,
vine o vreme…

PICĂTURA JAPONEZĂ (1)

De-atâta aşteptare
sinucigaşii se-ntorc singuri
din mormintele Clipei.

OPERA DE DEMOLARE

Vezi tu zidul ăsta din faţa noastră?
Dacă-l spargem, dacă reuşi-vom să scăpăm de el,
ne va întâmpina, tandru şi rece,
un alt zid, mult mai înalt şi mai somptuos.
Îţi poţi închipui tu acel zid?
Ar putea avea culoarea azurului şi moliciunea
miezului de nucă de cocos, tot aşa cum
ar putea fi pictat cu imagini multicolore
venite tocmai de undeva
de dinaintea Facerii lumii,
ori ar putea să fie un simplu şi banal zid
pe care stau atârnate,
puse la uscat,
frunzele intime ale arborilor cu care
îşi acopereau goliciunea goliciunilor
înaintaşii înaintaşilor noştri.
Hai, ce mai stai? Adu odată târnăcopul
şi să trecem la treabă!

VĂ MULŢUMESC

Mi-am scris o grămadă de poeme
pe sulurile imaculate de hârtie igienică
furate din restaurantele voastre de lux:
vă mulţumesc pentru asta, domnilor patroni.
vă mulţumesc că existaţi,
că-mi mai suportaţi uneori prezenţa pestilenţială,
suta de grame de votcă băută dintr-o singură înghiţitură,
cu siguranţa frenetică a băutorului fruntaş,
câştigător al marelui premiu de renunţare la sine,
vă mulţumesc că nu mă daţi afară îmbrâncindu-mă pe scări,
aşa cum am văzut eu că se întâmplă cu alţii,
vă mulţumesc că totuşi vă prefaceţi a mă cunoaşte,
şi-mi declaraţi perfid că mi-aţi citit toate poeziile,
chiar şi pe acelea pe care nu le-am scris niciodată,
vă mulţumesc că mă respectaţi, că mă iubiţi,
că vă prefaceţi a nu şti că sunt existenţă – spre – moarte,
moartea cea mai sigură şi mai tulburătoare,
domnilor patroni,
moartea sufletului care nu mai are oxigenul
regenerator!

ÎNVĂŢĂTURI DE BUNĂ CUVIINŢĂ

1

Iată ce se întâmplă dacă trăieşti prea mult:
până la urmă carnea ta scorojită şi în adormire
începe să se dezghioace de pe mădulare
încet-încet
cu şuier strident de viforniţă şi de aducere-aminte.
Începi să rămâi din ce în ce mai puţin
şi din ce în ce mai singur
tot aşa cum toamna pădurile
se dezgolesc de frunze
încet-încet
în acordurile simfonice
aiuritoare
ale destrămării.

2

Iată ce se întâmplă cu frunzele pădurii
dacă se înverşunează să trăiască prea mult:
dintr-o dată se satură şi ele de copacii lor
adoptivi
se satură chiar şi de ele însele
îşi fac reverenţa obişnuită
se roagă la bunul Dumnezeu
să se termine odată mascarada aceasta
ce mama dracului atât de multă existenţă Doamne
mai lasă-ne odată la vatră.

INIMĂ ÎN FORMĂ DE LIRĂ

Dăruiesc această liră hodorogită
fratelui meu de dincolo de hotarele
lumii
cu care am fost împreună
într-o vară toridă şi destrăbălată
să adunăm amândoi fluturi de tracţiune
pentru caleaşca de aur a poeziei.

Ioana STUPARU

Poemul copacului

Ce linişte, Doamne!
Şi ce frumuseţe pe piscul de munte!
Se-ndoaie genunchii a rugă.
Se sprijină Cerul pe pâlcuri şi mări de copaci.
Ce-nalţi sunt!
Şi drepţi, precum lumânarea fântânii.
Au neamul înfipt în vremuri adânci…
Chiar Mânăstirea Bârsana,
De veacuri
Le-ascultă povestea.

Ce linişte, Doamne!
Şi ce bogăţie!

Cutreieră omul prin pâlc de copaci.
Se ştiu de o viaţă. El stă mai de vale.
Îl poartă un dor ce nu-i călător:
Visează o casă şi prunci gângurind
Pe prispa scăldată în soare.
Agale-i e mersul, aprig e dorul!
Slăveşte Pământul şi Cerul!
Alături, aude copac ce pornit-a
Să-ngâne un cântec de leagăn.

Ce linişte, Doamne!
Şi ce măreţie!

Sclipeşte în soare tăişul securii
Adâncă e urma ce-o lasă în trupul
Copacului bun pentru stâlp la o casă.
Coroana-mbrăcată-n strai verde tresaltă…
Suflarea din cuiburi îşi pune-ntrebări…
Alături de trup o aşchie şade să cadă…
Musteşte de sevă, a crud amiroase!

Securea se uită mereu către Cer
Câtă putere, cere iertare!
Crestează de jur-împrejur şi adânc
Sar aşchii o sută, o mie…
Întregul văzduh e beat de mireasmă!

Tăişul securii se-nalţă,
Coboară… Loveşte!…
Nu moare copacul când cade,
Ci se dăruieşte
Cu trup şi cu suflet.
Cu omul ca frate trăi-va
În casa cu prispa scăldată-n Lumină.
Generaţii de prunci
Vor creşte ascultând poveştile lui
Purtate-n desagă
Din vremuri adânci.

Andreea SOFRONIE

Poveste

Dinţişor este un elev sârguincios. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 7 şi 13 minute şi se spală pe dinţişori. Dinţişor nu ştie să danseze, dar de fiecare dată când ascultă muzică îşi mişcă ritmic umerii. Ca şi cum ar trăi-o în cel mai artistic mod posibil. Câteodată dansează şi cu picioruşele, mai mult cu cel stâng, căci dreptul este cu 4 centimetri mai scurt decât celălalt. Povestea piciorului este mai veche, nu are sens să intrăm în detalii. Cert este că, în acea dimineaţă de miercuri, Dinţişor se trezise mai devreme ca de obicei, la 7 şi 12 minute, iar asta a făcut ca toate lucrurile pe care obişnuia să le facă dimineaţa să se petreacă cu un minut mai devreme. Numai aşa se explică de ce destinul lui Dinţişor s-a schimbat brusc în acea zi.
Dinţişor găsea a fi foarte dificilă comunicarea cu ceilalţi copii şi asta datorită modului diferit de a înţelege viaţa. El credea că stelele au menirea de a picta cerul, pe când ceilalţi copii credeau că stelele sunt paznicii soarelui şi ai lunii. Rolul stelelor nu este însă motivul pentru care viaţa lui Dinţişor s-a schimbat. Conflictul astral avea loc în fiecare zi, la aceeaşi oră, şi întotdeauna se termina prin intervenţia Mariei, colega lui Dinţişor, care îi lua mereu apărarea. Răspunzător este minutul al 13-lea în care totul s-a produs mai repede decât trebuia. E ca şi cum tot universul s-ar fi îndepărtat de poziţia sa originară, un haos inexplicabil instalându-se pretutindeni. în mod normal, Dinţişor trebuia să privească pe geam, la pomul cu coacăze şi să strige cât de înmărmuritoare este noaptea, atunci când stelele pictează cerul cu albastrul lor magic. Imediat, ceilalţi copii ar fi ţipat la el şi i-ar fi spus cât de naiv şi necunoscător este. Pentru Dinţişor nu conta dacă mai exista un alt dinţişor care să îl aprobe, lumea lui era specială şi asta îi era de ajuns. Căldura soarelui se simţea diferit pe pielea lui palidă, îngheţata avea un gust mai dulce iar sunetele îi pătrundeau prin degetele de la picioare. Aşa se explică de ce Dinţişor spunea deseori că aude cum se certau furnicile sub tălpile sale şi cum se agitau râmele să spargă coaja pământului. Cu siguranţă el era diferit de toţi ceilalţi copii. În interior şi în exterior.
Dacă l-ai vedea, ai spune că este o versiune anemică a unui extraterestru capturat şi sechestrat pe Pământ. O anomalie a naturii care nu îşi are rostul printre noi. O creatură pur şi simplu ciudată. Dar Dinţişor nu vedea negrul de pe inimile oamenilor. Nu până în acea miercuri. Auzise o dată de acest cuvânt, dar credea că este un fel de prăjitură cu prea mult zahăr, pe care nu ai voie s-o mănânci decât după masă. Pentru el, toţi oamenii erau frumoşi. Frumoşi şi buni. Nu avea nici un fel de înţelegere a noţiunii de tristeţe sau de invidie. Chiar şi atunci când ceilalţi copii se încruntau la el, Dinţişor credea că este un fel de coregrafie a sprâncenelor şi că ar fi politicos să participe şi el.
Ziua de miercuri a fost însă decisivă pentru Dinţişor. Tot ceea ce credea el despre această lume s-a spulberat deodată. Stelele, cât de apropiate îi fuseseră, nu mai aveau aceeaşi putere hipnotică asupra sa. Nimic n-ar fi putut repara ceea ce acel minut răzvrătit a reuşit să sape în sufletul lui. Ca în fiecare zi, Dinţişor s-a lăsat pe spate, rezemat de spătarul scaunului şi cu acea inocenţă infantilă a exclamat: „Cât de frumos pictează stelele cerul! Oare ce se întâmplă până dimineaţă? Unde dispare toată culoarea şi de ce ar ascunde cineva acuarelele pe timpul zilei?” Copiii au râs, aşa cum obişnuiau să procedeze de fiecare dată, şi i-au zis lui Dinţişor că habar nu are cine sunt stelele şi că de fapt în cer este o adevărată mafie în care nu supravieţuieşti decât dacă venerezi soarele. Dacă ar fi fost oricare altă zi, în acel moment Maria ar fi întrerupt cearta şi i-ar fi luat apărarea lui Dinţişor, acum atât de confuz. „Şi dacă mai vrei să stii ceva, au continuat copiii, pe timpul zilei Soarele este atât de nemilos încât nu permite nimănui să stea pe cer! Cu siguranţă nimeni nu l-ar agrea, dacă n-ar fi avut puteri supranaturale”. Dinţişor amuţise. Tot spectacolul în mijlocul căruia se simţise atât de bine până atunci, s-a năruit în câteva clipe. Nu mai ştia nici dacă banca pe care îşi rezema coatele era reală sau imaginară. Nu îşi mai amintea nici ce glas au furnicile şi nici ce gust are prăjitura de după masă. Deodată a început să înţeleagă de ce privirea oamenilor este una de uimire atunci când este îndreptată către el. A început, de asemenea, să simtă că este la fel ca toţi ceilalţi. Nimic nu mai era special şi colorat în jurul lui, iar oglinda în care privea acum nu făcea altceva decât să îi confirme aceasta.
Odată ce acea fâşie sclipitoare de inocenţă s-a stins, Dinţişor a încetat să mai fie un copil. Aşa se întâmplă atunci când deschizi porţile sufletului şi permiţi oricui să arunce gunoaie acolo. Probabil că Dinţişor ar fi fost în continuare un dinţişor, dacă ar fi legat cu cătuşe grele timpul inocent de sufletul său.