Propoziții pretențioase – Alburea
E aproape ireal. Numărând, nepotrivit, la un priveghi, nunțile, am realizat cât de multe lucrări am executat în decursul anilor, peste o mie.
Spatele casei lui Buicescu putea fi o bagatelă. Aproape de a fi plat, aproape de a fi perfect. Însă nu tot ce pare la accesibil se definitivează fără mici impedimente. Cât i-ar fi fost dulgherului să găsească punctul de confluență al celor trei pante, astfel încât dolia și creasta învecinată să aibă linii nefrânte? Cât i-ar fi irosit din timp să aducă la același nivel poala celor două planuri ce formau dolia? Pentru nici măcar două ore întregi de aliniat căpriorii, a preferat soluția ,,unde se termină căpriorii, acolo prindem prima scândură”, păguboasă. El trântește două cuie în lemn, dacă le bate și pe acelea, iar tu, tinichigiul, trebuie să măsori trei-patru dimensiuni, să tai, să potrivești, tabla, să o ridici lângă perete la nouăzeci de grade, la florărie, să tai un falț chiar unde ar fi fost necesar să fi început și pe partea aceea dolia. Un fleac pe cât de neutil, pe atât de solicitant și risipitor de vreme. Fiindcă îți ia lucrul la el nu mai puțin de 10 minute și îți faci planuri cât din locul în care ai coamă a rămas până la colțul acoperișului, ca să încadrezi cât de cât rândurile și ultima bucată, să nu rămână mai mică de 40 de centimetri, minimul acceptabil ca să mai poți lăsa de-o coamă și nu de un falț, altfel n-ai nici cum lăsa încheietura la confluența cu creasta de pe diagonală, ca să nu se lase definitiv creasta de rând, nici cum ridica la poale ca să stea măcar jumătate perpendiculară pe planul foilor. Măsurătoarea de probă se face cu șorțul pe care îl prepui ca măsurătorii de ari pe câmp pe scândură, execuți o linie cu colțul albinos de tablă zincată, iei marjă aproximativ șapte centimetri din urmă și tot așa până la final, când încuviințezi sau nu metrajul inițial. O incursiune necesară în geometria și algebra ochiometrică pentru a scurta tatonările și a trece mai repede la învelirea nudei scânduri, sensibilă, ca și pereții, la ploaie. Meniu complet, nu numai montajul tablei, ci și a jgheaburilor și burlanelor, precum și florăriile de tablă peste cele de lemn, oriunde exista așa ceva și nu necesita jgheaburi. Pe stradă la vedere, în laterale și spate constrânși de gardul aflat la mică distanță de casă. Pe unde să strecori scara, unde să te strecori și tu și cum să urci pe scară până la nivelul necesar aranjării, îmbinării și lipirii ei? O parte, de fapt cam în toate situațiile, rezolvate prin mutarea scării la domnul Tutulan, om fără ,,cuvântare” arțăgoasă și amenințătoare ca alții, în stare să iște războiul nuclear din încălcarea teritoriului. Sunt câteva persoane notorii în amintirea mea…. De parcă n-ar fi avut dânșii niciodată o nevoie ca a noastră, ca să nu ne trezim cu hainele rupte de atâta ,,alezare” prin frecarea cu peretele, gardul și plantele de voie sau din proprie inițiativă crescute între ele. Să putem accede cât de cât la jgheab, să nu ne gândim prea mult la echilibru și prea puțin la activitatea principală. Mai pi scară, mai pi gard, mai pi-ci, să nu ne trezim în urzici. Dădurăm zor să terminăm, să se vadă aproape de jena privirii că n-am reușit să aliniem perfect toate falțurile și toate coamele, că vreun ciubuc (de jgheab) a rămas ,,bosumflat” sau niscai burlane nu-s chiar ață după cumpănă.
Deocamdată dăm o fuguță și pe partea opusă, lăsăm casa tatei și a mamei să zăbovească până la rândul de lucrări aplicate sporadic pe deasupra. Să nu uit pe cineva și să mă trezesc peste ceva vreme că-l ,,articulez” a doua oară.
