Spații culturale nr. 29 (8)

Valeria Manta Tăicuţu

Şerban Tomşa: „Călugărul negru”

Muridava, oraşul dobrogean în care se desfăşoară acţiunea recentului roman al lui Şerban Tomşa, este un cronotop, o proiecţie a unei ciudate „cetăţi ideale”, unde singura lege pare a fi „fă ce-ţi place”. Şi locuitorii exact asta fac, comportându-se firesc şi previzibil în lumea pe dos în care trăiesc: beau în neştire, mănâncă până dau pe dinafară, se împerechează frenetic şi a doua zi o iau de la capăt. Morţi suspecte/asasinate, violuri, pierderi de identitate, clone la tot pasul şi o umanitate care şi-a pierdut simţul orientării şi al demnităţii transformă în distopie ceea ce, în viziunea conducătorilor societăţii secrete „Casa Estherei”, ar fi trebuit să fie o utopie.
Oreste, tânărul care se întoarce în cetate pentru a găsi răspunsuri/rezolvări la problemele lui existenţiale, îşi pierde nu numai identitatea, ci şi esenţa: la un moment dat, el devine un simplu cuvânt într-un text pe care-l scrie/ îl citeşte. Această pierdere, departe de a fi tragică, este tratată cu umor, întrucât, pe urmele lui Bulgakov sau ale lui Ilf şi Petrov, autorul, cu complicitatea cititorului, ia în râs nu numai viaţa, ci şi literatura. Tot ce se întâmplă în Muridava, începând cu ficţiunile lui Teodorescu-Ţepeş, cu „lecturile” erotice ale Tehurei, cu dezmăţul din vila lui Sevghin şi terminând cu pantagruelicele chefuri de la „Sărbătoarea călăului” stă sub semnul unei ironii pe care cititorul o poate regăsi, eventual, la Raymond Queneau (v „Sfântu` Aşteaptă”). Aceeaşi umanitatea larvară, aceeaşi lipsă de idealuri „nobile”, aceeaşi complacere în eşec şi desfrânare. Nimeni nu pare a vedea mai departe de propria stare de bine porcească: Liviu Birtaşu-Atilla sodomizează păpuşi gonflabile sub ochii angajatei tânjind după favoruri sexuale, Tehura „vindecă” beteşugurile bărbaţilor prin lecturi în pat, elita cetăţii se droghează şi-şi petrece vremea în vila lui Sevghin, acolo unde, aparent, orice lege morală este abolită etc. Singur arheologul Erhan pare a avea un ideal – el ţine neapărat să descopere un tezaur dac, roman sau măcar grecesc, pentru a înnobila cetatea în care trăieşte -, numai că împrejurări oculte, un ghinion inexplicabil şi moştenirea „mongolă” a locurilor, plus propria stare permanentă de ebrietate îl împiedică.
Oreste pare – deşi nu este – singurul locuitor normal al cetăţii. El nu are apetitul sexual, înclinaţia spre băutură şi mâncare ori pofta de bani a celorlalţi. Când realitatea devine insuportabilă, se ascunde într-un şifonier pe care-l cară de ani de zile după el, în rest e curat, fără vicii, poate prea timid şi bântuit de fantasme, dar inofensiv şi chiar plăcut vederii, lucru remarcat atât de femeile cetăţii, care au grijă să nu rămână prea mult singur, cât şi de prietenii care seamănă izbitor cu craii de Curtea-veche mateini. Cetatea se dovedeşte un talmeş-balmeş de ficţiune şi nebunie, de fantasme livreşti (autori – Dostoievski, Cehov, Gogol, Bulgakov, Mark Twain ş.a., dar şi personaje: Raskolnikov, Nastasia Filipovna etc.) şi mituri locale (ochii lui Allah, călăreţii mongoli, iepuroiul care violează fetişcane şi muieri în toată legea, comorile care apar şi dispar etc.). Viaţa e, de fapt, un carnaval dezmăţat, la care locuitorii din Muridava participă cu frenezie, în costume potrivite cu viciile pe care fiecare simte nevoia să le exhibeze. La „Sărbătoarea călăului”, condamnate sunt calităţile, bunul-simţ, demnitatea; judecătorii, aleşi dintre cei mai beţivi şi mai depravaţi oameni ai cetăţii, au obligaţia să-l urce pe eşafod pe cel care, prin comportament moral, îi ofensează pe cei perverşi.
Nimerit în această lume pe dos, Oreste, modestul muzeograf, îşi pierde treptat identitatea. Întâi este confundat cu Oskar Omer, fiul unui bogătaş tătar decedat, este adoptat de familia acestuia şi de prietenii de familie (Erhan, Haraminu şi Pitic), are parte de situaţii comice şi dramatice din cauza schimbării de identitate şi sfârşeşte prin a fi ucis (de fapt nu el, ci clona, dublul său!) şi a dobândi o nouă identitate: Călugărul negru, personaj de-al lui Cehov, dar şi element-cheie în romanul lui Şerban Tomşa. Pergamentul pe care naratorul-personaj îl primeşte în dar reprezintă o „carte a memoriei”, dar şi „o dezlegare pentru a te juca în voie cu vorbele şi a le aşterne pe hârtie. De a alege fiinţele care trebuie să apară în Cartea Vieţii sau să fie şterse din aceasta. Practic, un act prin care ţi se dă dreptul de a scrie cu fapte şi oameni adevăraţi” (pag. 266).
De ce trebuie citită cartea lui Şerban Tomşa? În primul rând, pentru că este bine scrisă. Avem de-a face cu opera unui prozator de prima mână, cultivat, care are ceva de spus şi o face cu talent.

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!…

„Occidentul are la această oră o enormă ignoranţă şi o enormă nesimţire” (Pessoa)
Iar noi ne rupem gâtul, alergând după el.

***

”Întotdeauna va veni unul cu bani care îl va obliga pe artist să cânte”. (Berdiaev)
Asta a fost cândva. Acum, asemenea trăsnăi nu li se mai întâmplă decât maneliştilor.

***

„În iubire, omul simte nevoia să alerge după căruţa care nu vrea să-l ia”. (Şestov)
Mda! Pentru că altfel, ne-am plictisi în draci.

***

„Din tot ce-ai visat rămâne o limonadă sălcie”. (Minulescu)
Uneori, şi caldă pe deasupra.

***

„Arta este nemuritoare, ca şi prostia”. (V. Hugo)
În cazul artei, mai apar şi unele conuri de umbră totuşi.

***

„E mai uşor să-l deteşti pe cineva pentru că se scobeşte în nas, decât să-l îndrăgeşti pentru că a compus o simfonie”. (Gombrowitz)
Aşa dăm noi cu mucii în…. fosă.

***

„Cea mai mare nenorocire, când îmbătrâneşti, e să rămâi tânăr”. (O. Wilde)
Mda. Parcă ai pune un motor de avion pe o bicicletă rablagită.

Passionaria STOICESCU

Cu nimb

Eu plou
şi nu-i nimica nou…
Câte mai mult,
câte puţin
conjug cu norii
pe „devin”.

Clipă de clipă
mă tot schimb –
când neguroasă,
când cu nimb,
fugind,
plutind
sub bolta-nalta
mereu o alta,
tot o alta…

Sângele meu
scrie o hartă
a unui cer ce-l port,
mă poartă
de colo-colo ca pe nori,
fie amiază,
fie zori,
gând,
trup
şi suflet schimbător.

„A sta”
nu-ncape în decor:
tun,
fulger,
ning
şi plou…
Da, plou,
sunt nor
şi nu-i nimica nou…

Pe cerul îngăduitor,
în turmă,
singură,
trec,
zbor,
dar niciodată-ntâmplător,
doar pătimaşă,
doar cu-un dor.

Casa

Ghivecele scriu fereastra
cu verde cerneală –
passiflora se-agaţă de aerul albastru,
violetele de Parma zâmbesc violet,
în spatele lor
eu plâng incolor.
Pereţii sunt îmbrăcaţi cu tablouri,
şifonierul e plin ca un Moll,
biblioteca geme de cărţi, sufletul meu e gol.

Pe calculator ţin o bufniţă,
în chip de totem;
imaginea e virtuală,
curg mail-uri pe ecranul ţeapăn,
s-ar zice că nu sunt singură,
dar pasărea e împăiată,
eu sunt îngrozitor de vie
şi chiar îmi dedic acest poem.

Tabloul

Goliat e peretele alb
al singurătăţii mele,
pe care l-am învins pentru o vreme
cu David, în chip de tablou…

Cusutoreasa îngerilor sunt eu –
specialistă în aripi rupte,
ace înfipte în aer,
adică în suflet,
însăilări cu aţă neapărat albastră…

Maşina de cusut e o fereastră
pe care stau călare
goală şi înaripată
cu aripile mele de înger
din care doar una e reparată.

Pictorul David m-a intuit
înainte de a face cunoştinţă:
trupul meu a întors spatele lumii
în timp ce capul,
din care închid şmechereşte un ochi,
recunoaşte că asta nu e cu putinţă…

Maşina de cusut e stacojie,
fundalul e gri…
„Foc şi cenuşă!” strigă pictorul,
„Ardere până la scrum!” îi răspund eu
încenuşându-mă în poezii.

Deocamdată rămân datoare,
chiar dacă tabloul e achitat,
pentru că am înţeles
tocmai asemănarea lui izbitoare
cu mine, cea care sunt:

Cusutoreasă de suflete rupte,
de apostazii, de sentimente,
de ape deşirate,
de straie destrămate de stele,
dar, mai ales
de aripi frânte de poem şi de cânt…

Chopiniana

Neapărat noaptea
într-un cub străveziu
Chopin mărunţeşte cristale…

Albe-negre clape
se bucură de ploaia lor pe viu,
de ochiul lumii zbătut
sub arginturi de pleoape

El e nebun, adică îndrăgostit,
îndrăgostit, adică lichid
vălurind un zănatic izvor
să nu-şi audă propria disperare
albastră şi crescătoare –
doar să o curgă,
adică să o desăvârşească,
un fluviu pierzându-se-n mare…

Culorile nopţii

Negru în subţiere
De la argintul lunii,
Apoi vânăt-tânjitor
Să treacă în albastru
Şi noaptea licitând:
„O dată albastru,
De două ori albastru,
Adjudecat…”
Trilul privighetorii
Sporeşte cu note ivoar
Diluarea –
Beumarin,
Albastru,
Albastru deschis
Şi mai deschis,
Bleu…
Venus clipeşte leneş
Ca spălătoreasa
Amestecând sineala
În apa de clătire.
Rufa dimineţii
Răsare curată,
Albind zorile,
Pentru care sufletul, iată
S-a îmbujorat.

Ioan PRĂJIŞTEANU

Constantă

în fiecare clipă
mă aflu în centrul unui cerc,
o constantă indisolubilă,
prizonier al propriilor mărturisiri.

Păcatele mele
s-au înşirat, toate,
pe foi de hârtie milimetrică;
mărgele negre
mimând puritatea.

Mă supun cercului
şi semnez cu speranţa
unei priviri furişate dincolo de gard.

Spre vis

pe palme am însemnări
scrise cu pastă albastră
despre viaţa noastră viitoare.
ochii mei sunt
ochelari priviri
de tigru,
de lup,
de fantomă
cu umeri aplecaţi şi cenuşii.
stau singur în bibliotecă
şi curg în marea cea neagră.

mă fură somnul,
iar venele pulsează de litere
căutând căldura foii
albe de hârtie.

Coşmarul alb

Ochilor le crescuseră,
de teamă,
petale
în noaptea fosforescentă
un frig cosmic îmi muşcă
bocancii
şi aşa am dispărut
sub greutatea fulgilor
tânjind după verdele ierbii
neîncolţite

fiara cu carnea vineţie
nu mă scapă din privire
memoria ei se şterge pe picioare
la fiecare uşă
uitarea găsindu-şi locul
într-o ramă vopsită
cu aer alb

Pasul următor

… din leagăn
nălucă purtată de vânt…
şi mama ce răsare
în ochiul meu
şi eu, omul,
cu sufletul tot mai greu
şi ea
o fărâmă de stea,
noi, toţi
uitaţi
ne vom pierde
într-o lume verde

Era seară

Umbrele cu ochii închişi m-au oprit
în mijlocul unei păduri
era seară şi mi-am pipăit
inima tremurândă.

Aveau la ele flăcări
şi spre tine am fugit
dar m-au prins
şi m-au dezbrăcat de piele

În trupul meu
venele continuau
să transporte globule roşii
printre pleoapele lor se iţea ura
şi mi-au spus cu răceală
că în curând voi fi o larvă
şi mă voi renaşte în timpul
unei ploi de toamnă târzie.

Mare

Păşind pe nisipul de sticlă
în marea albastră
Mă afund.
Aştept pe cineva
Ivit de sub valuri
De mână să mă ia
Să mă poarte în adâncuri.

Atunci voi şti
Că a sosit sfârşitul.

Două aripi

în ziua ceea sumbră
când pe trecerea de pietoni
am primit, în dar,
două aripi
mâinile au început să-mi tremure
apoi
mi-am luat aripile viitoare
le-am învelit în hârtia
în care
avusesem micul dejun
şi m-am întors acasă
da, m-am întors acasă…

Spre vis

pe palme am însemnări
scrise cu pastă albastră
despre viaţa noastră viitoare.

ochii mei sunt
ochelari priviri
de tigru,
de lup,
de fantomă
cu umeri aplecaţi şi cenuşii.

stau singur în bibliotecă
şi curg în marea cea neagră.

mă fură somnul,
iar venele pulsează de litere
căutând căldura foii
albe de hârtie.

Bastardul

E un copil
Pe care îl lovesc cu pietre.

Vin mii de trăsuri cu orbi
Să asculte urletele de satisfacţie
Ale mulţimii.

Dinspre cer se aude:
Spălaţi butucul de sânge!

Şi-un flaut plânge
A moarte;
Coşul unde-i va cădea masca
E plin cu mere roşii.

Se ridică copilul dintre flori
Şi intră în pământul reavăn.

Sfârşit de tristeţe

Buzele fremătau,
dorind sărutul
împietrit în aşteptare;

acum porumbeii
îi ciugulesc
zâmbetul de piatră
şi lacrima sapă
prefăcută-n fulg

… pe-obrazul alb
numai riduri.

Sub linia de plutire

Sunt slab ca un ogar
Şi alerg doar după cei săraci.

Urmele mele mă urmăresc
Ca o teamă perpetuă.

Nu mai văd melcii
De pe marginea drumului
Nici aburul topindu-se
în stropi de rouă.

Sunt aşa de slab
încât pot să-mi sărut umbra
Şi să-i spun
Bună ziua!

Păsări

Călătoream împreună…
Din rucsacuri ne cădeau
Coli albe de hârtie
Veneau păsări nenumărate
Şi mureau pe ele
Formând cuvinte vii.

Şi uite-aşa foile albe
Ca oamenii vorbeau
Despre soare şi lună
Ramuri şi nelămuriri
închipuindu-se deştepte,
Atotcunoscătoare.

Daniela TOMA

Numărăm ore

sub pleoapă
ochiul îmbolnăvit de-o noapte
e îmbrâncit în timp,
îşi scrie urma
sub pledurile amiezii
apă furată din fluviul lui Dumnezeu
la începutul altei zile

năluca-şi trăieşte nodul din gât
la mila prezentului

aici
toate lucrurile suferă de neclintire
n-au luat destul
din atingerea ta

Din nimic, mai adaug o zi

dospeşte încă o vineri
proaspăt reconstruită
cu buzele încă umede
şi-un rest
de la ultima spovedanie
aflată la ea acasă
nu vine să contemple
aripa
uitată-ntr-un cuprins
pe hârtie,
semnează-n numele meu
o bucată de viaţă
cocoţată pe ultima înălţime

ecoul se aude
până la Piaţa Romană

Eu însămi şi căderea în gol

înălţimea
nu e decât
ochiul de sticlă
pe strada
din centrul marelui oraş
unde nu orice actor
este îngăduit

ne strecurăm printre degete
foamea

la marginea scenei
cuvântul pieziş
îşi şterge urma

orbii aplaudă în neştire

Buze umede are noaptea aceasta

fluturi anesteziaţi
sub partea stângă
devin fără voie
viori ce sparg pereţii,
continuă marşul
cu ochii închişi,
îşi umezesc gâtlejurile
în lipsa ta
şi-mi scrijelesc ţipete
într-o strană
unde ultimul amin
are buzele cusute

Restul străzii și nervii mei muşcaţi de lună

încercăm amândoi
să recunoaștem strada
care nu schimbă nimic
în temelia orașului
tace doar
în locuri precise
unde concertele de nervi
bat în lemn
resturi de cuvinte

inventăm ziduri
într-un singur tremurat
zvârcolit și acela
de nebunie

o singură dată murim
împărțind cu sete
ecoul,
altă moarte
sau nimic

gura uscată a cerşetorului
îşi aşteaptă porţia de lună

Restul unei realităţi

noaptea-şi ridică bretelele
ca semnul dimineţii să ardă
ceasul acesta întârziat
vârsta
nu are nicio importanţă,
se roteşte doar
deasupra unui gând credincios
de parcă n-ar avea
încă o zi buimacă
cu toate dedesubturile
aruncate
peste paravan

Necorespunzător

în căutarea aceasta continuă
rostuim amiezi cu tălpile goale,
oameni necunoscuți
își ascut respirațiile
pentru a inunda cu întâmplări
urme de înțelegeri
apărute de nicăieri,
experimentăm insuficient
stări de fapt,
începuturi,
regăsiri
fără contururi precise
între toate acestea,
parfumul tău
e doar închipuire
de singur păcat
ce-ți face zdrențe
sufletul

O altă zi la-ndemână

locul unde mi-a făcut cu ochiul
primul ceas plănuit
într-o zi neîncăpătoare
sculptează acum
restul celor două forme amputate
dintr-un arc de cerc
unde
o balerină trecută de prima tinereţe
îmblânzea cu răbdare răspântiile
în care-ţi dormeau paşii neîncepuţi
iar cuvintele ţi se adăposteau
nemişcate de zile în şir
ca într-un incubator
îşi coceau mersul

doar o zi mai nechează
uşor surprinsă
cu urechea lipită de zid

În gândul acesta nu se întâmplă nimic, niciodată

cerşetorul de timp
se întoarce pe partea cealaltă
a pleoapelor tale,
pândeşte vârsta icoanei
de la câţiva metri
locul unde a rămas puţin
din treacătul acesta
după ce ai legat noaptea la ochi
şi ai adormit-o
dezbrăcată de ultimele ceasuri

poate niciodată strigătul
n-a umblat mai liber
ca în adăpostul acestei inimi
ce-şi îndeamnă în tine
restul vieţii

Gândului nu-i aflăm locul
restul se pierde-n războaie flămânde de trupuri
din care urlă ţipătul
împachetat în goliciunea molipsitoare
a acestei case
nimeni nu strigă lacom,
chipul iese cu îndoiala pulsând deasupra capului,
ca tăişul ce a dăruit învierea,
trăitul într-o cuşcă albă
şi mâinile acelea pline
de sărut tânăr
în care mă simt scuturată,
aruncată în stradă

o jumătate a fost înghiţită
de partea cealaltă
a miezului firesc
zgomotul trecerii rupt în bucăţi
nu mai lasă forma să curgă
nu-i pasă că zidurile-l pleznesc peste ochi
în fiecare vineri

Există un preţ pentru toate

e legea glasului
aruncat spre netrăire
cu pieptul gol
împotriva tuturor rănilor
din cuvânt

din abis deschis
suntem plămădiţi

nu putem ieşi
din adâncimea aceasta
pe care n-am trăit-o
ca-ntr-un tratat de descompunere
sufletul meu –
spectacol cu casa închisă

Îl salut pe cel treaz din mine

gând dospit
ce scormoneşte timpul
şi-şi notează fiecare risipă
în agendă

ca un râs amnezic
izbit de toate zidurile neîncepute,
călcând către lume
pe o rogojină ruptă-n bucăţi

nu mai punem la socoteală
răspunsul nepotrivit
întors pe dos
de culoarea iniţială

împărţim între noi ecoul crescut
în liberă alegere,
gol într-un deget
fără inel
cu-n ochi al disperării
uscat totdeauna
într-un asfinţit
căruia ai puterea
să-i dai alt contur

acesta-i obrazul
ce n-a ştiut să muşte
mai tare din tine

firimituri cu urmele tale
îmbracă încă o dată
aripa plânsă pe brânci
ce nu te-a găsit acasă
la ultima aşteptare

bună seara, domnule!
rămân dincolo de uşă

Cuvintele-n agonie

nu ştiu să umple
peretele acestei tăceri,
să şteargă repausul
când te simţi anterior
pe o listă cu plecări definitive

ca şi cum ţi s-ar fura ceva
tocmai când
numeri secundele
cu ochii ţintă-n tavan
cât ar costa un minut
de trăire în cuvântul
ce se surpă în tine
fără să speri că cineva
îl va prinde?

aţi putea să mi-l puneţi
la pachet, vă rog?

e pentru cealaltă jumătate
răvăşită-n mine

Nelocuibil îndeajuns

locuiesc în această casă
unde
ferestrele din noi
oglindesc începutul
din trei în trei nopţi

trecătorul se holbează,
mă mai strigă uneori
la întoarcere
ca numele să-mi transforme în destin
parc-ar vrea să spună:
„mi-a făcut plăcere
să nu te cunosc destul!”

Destul de citeţ?

mă ard degetele
peste care s-a vărsat
ecoul secundelor îmbătrânite
de forma timpului

distanţa dintre două reînvieri
curge cu ochiul lăcrimat
al unui proces invers
întredeschis spre niciunde
presupunând că mai există
o interpretare dornică
să prindă rădăcini
într-un singur cuvânt
mai poţi clipi
gustul unei sosiri
spre partea care face zgomot
aici?

Iarăşi

ca o dorinţă nesecătuită
spre certitudine
se îndreaptă
zborul acesta obosit,
aleargă de pe o înălţime pe alta
ca o alarmă
ce se declanşează
la fiecare atingere,
se înrădăcinează
şi se dezrădăcinează
în acelaşi timp,
este un fel de compromis
între locul acesta gol
şi depărtare,
asemeni unei partide de tenis
pe un teren accidentat,
nu bănuieşti de la început
cum se termină
dar eşti sigur
că va exista cineva
care va pierde
uneori mă întreb:
m-am stins
sau am înviat
înaintea mea?

*Ca-ntr-un spectacol cu măşti

se cuprind anii nemărturisiţi,
trec grăbiţi pe lângă noi
îmbrăcaţi parcă în veşmintele altcuiva
pare a fi simplu lucrul acesta
dacă ochiul stâng
n-ar striga din când în când:
lasă-l pe bietul om să plece!
apoi uşile se închid
necunoscutul să poată sta pe gânduri
înainte de a cădea cortina
câte patimi fără rost
în toate neînceputurile,
blestem al omului care, neavând de ales
se încăpăţânează să trăiască!