Spații culturale nr. 29 (7)

George Coșbuc

Vulturul

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins
Pe când nici nu-ncepe să cadă.
Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi paruse că-i vis şi mă-nşel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viaţă nainte.
Un pisc singuratic al muntelui plin
De colţuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin
Umbririlor nopţii din vale.[…]
Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.
Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinţii de-adus
Aminte ce-i timpul şi locul,
Şi-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma şi apa şi focul.
Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,
Se-ntoarse, şi soare fu iară,
Şi-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!
Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Şi-n locul lui gol şi lumină
Vulturul, el însa şi-acu-nconjura
O stânca trăsnită-n ruină.
Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,
Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi
Spre vai, şi departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi
Rotind în luminile serii.

Şerban TOMŞA

Supraveghetorul (fragment)

12. Lupii

Raport către strălucitul Imperator Domine Deus Lucius Domitianus Aurelianus :
„Sănătate şi pace Fericitului Imperator!
Eu, Mandulas, Supraveghetorul Secret al Provinciei, raportez următoarele:
Cercetând înscrisurile care vorbesc despre cucerirea Daciei de către Preastrălucitul Cezar Traianus Nerva, am fost nedumerit de dispariţia subită nu numai a miilor de ostaşi daci scăpaţi din ultima lută cu romanii, ci şi a marii majorităţi a populaţiei locale. Au mai rămas negustorii, profitorii şi milogii, adică trântorii care trăiesc pe spinarea Imperiului, hrănindu-se cu resturile rămase de la masa noastră.
Cred că sunt pe cale să lămuresc misterul. Urmăritorii noştri ne-au transmis că un bărbat semănând cu Decebal se dă drept zeul Derzelas şi umblă prin taverne însoţit de un pitic, Merulas. Mai mult ca sigur că pun la cale ceva rău pentru Imperiu. Pleacă împreună în adâncul pădurii şi se întorc după mult timp, obosiţi şi prăfuiţi.
Totodată s-au înmulţit lupii prin codri. Mişună cu sutele de sute prin toţi coclaurii şi au mâncat celelalte sălbăticiuni. Zimbrii şi bourii au fugit către nord şi vest, iar căprioarele şi mistreţii aproape că au pierit. Doi soldaţi romani au văzut cu ochii lor cum o haită de lupi s-au repezit într-un urs mare şi l-au hărtănit.
Oamenii noştri au fost atacaţi de fiare, dar au scăpat cu fuga. Acel Decebal a fost văzut intrând în locuinţa lui Tiberius Fuscus, comandantul castrului Buridava. Avea unele treburi cu soţia acestuia. Dar banditul s-a strecurat şi în unele dintre corturile vitejilor noştri. Iscoadele noastre ne-au transmis că uriaşul s-a strecurat înăuntru când oamenii dormeau. L-a scuturat pe fiecare, l-a privit în ochi încruntat şi i-a spus ceva într-o limbă necunoscută. Apoi i-a luat la subsuoară, ca pe nişte purcei, şi i-a aruncat afară. Penteleu, unul dintre supraveghetorii secundari, a fost surprins de ciudatul musafir în timp ce trudea peste una dintre sclavele sale. A fost smuls cu brutalitate din vârtejul plăcerilor şi luat la pumni. Bătut măr, Penteleu a leşinat. Când şi-a revenit, agresorul dispăruse şi luase şi sclava cea minunată cu el. Un servitor prost a lansat zvonul că banditul n-ar fi decât amantul patricienelor din provincie şi se deghizează în răposatul Decebal, pentru a nu fi recunoscut. Dar sunt vorbe de om fără minte care nu ştie ce înseamnă demnitatea Imperiului şi se gândeşte, dobitocul, numai cum să-şi umple pântecele şi să-şi verse sămânţa de neam prost în primul cur pe care îl vede.
Sănătate Şi Pace Ilustrului Imperator !
Mandulas, Supraveghetorul Secret”

13. În taverna lui Pangoras

În tavernă, fumul şi aburii mâncărurilor ascund chipurile muşteriilor. Se văd cu greu chiar cei care stau la acceaşi masă. Ceilalţi s-au dizolvat în ceaţă.
─ Adunătură de nespălaţi, gândeşte cu voce tare Ostromis, bucătarul lui Pangoras, care are cel mai căutat mansio din provincie.
─ S-au spurcat la mâncarea nostră, şi nu se mai lasă duşi de aici nici tăiaţi în bucăţi, vorbeşte singur Ostromis. Că ei, deşi sunt fraţii noştri vechi, bagă în burdihane un fel de balegă îndulcită.
Hălcile de carne sfârâie atârnate de vergele de lemn ori puse direct pe cărbuni, iar el scoate capul pe uşa bucătăriei şi ascultă ce se vorbeşte în sală. Are un auz fin, de linx.
─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Jupiter dacă nu e groasă! Eşti sigur? se aude, din negură, vocea unui veteran.
─ Face-şi-ar Bacchus nevoile în poteca ta! Sigur că e adevărat.
─ Când s-a întâmplat?
– Acum două zile. Guvernatorul stă mai mult la Alburnus Maior, să păzească aurul, dar s-a întors pe neaşteptate acasă, să-şi ia merinde. Când era aproape de uşă, a auzit ţipete în camera nevestei. A intrat, trântind uşa, şi s-a pomenit că un bărbat gol, cu o sabie curbată în mână, îl răstoarnă la pământ şi încearcă să-l străpungă. Guvernatorul s-a ferit şi a strigat după ajutoare, dar a fost rănit la umăr.
─ Şi nevastă-sa?
A găsit-o răvăşită şi transpirată de cât se luptase cu hoţul care vrusese să-i fure virtutea.
Celălalt râse gros.
─ Cam aşa s-a întâmplat şi când l-au căsăpit pe Decebal. A intrat la muierile lui Traian şi…
─ He, he, he, he! Dacă ar fi fost şi împărăteasa Divinului Traian, s-ar fi săturat şi ea de…
─ Pomeniți-i de bine pe morți!
─ Şşşşşşşt! Parcă am auzit paşi.
─ Cred că asta l-a înfuriat pe împărat şi a jurat să-l ardă de viu.
─ Fii convins de asta. D-aia i-a şi întins capcana aia. I-a făcut o propunere de pace şi l-a chemat la tratative, lângă râul Argensis. Decebal a venit cu un grup de războinici, dar s-au trezit înconjuraţi de legiunile lui Traian, care nici măcar nu s-a dus la întâlnire.
─ Un bătrân mi-a spus că atunci când Manius Liberius Maximus a capturat-o pe sora Cârnului, Traian a poruncit comandanţilor de legiuni să o aibă într-un cort special amenajat. În furia lui, a vrut chiar să o ofere tuturor soldaţilor, dar Manius i-a atras atenţia că nu va mai avea ce să ducă la Roma, în triumf.
─ Am mai auzit asta, dar nu-mi vine să cred. Traian era prea nobil ca să facă aşa ceva. În plus, nu ştiu cum era Decebal frate cu aia, din moment ce ştie toată lumea că el era roman de-al nostru. Totuşi, se pare că cei doi fii ai regelui dac au fost torturaţi şi, în cele din urmă, au murit în arenă, ca gladiatori.
─ Aşa se spune, dar eu am auzit că unul dintre ei a scăpat. Sau a fost făcut scăpat de cineva care l-a îndrăgit. Că era chipeş şi bine înzestrat. Urmaşul lui trăieşte pe aici, dar se ferește de oamenii de rând care l-ar vinde pe o ulcică de vin. E om de vază, dar nimeni nu-i cunoaște adevărata identitate.
─ Penteleu?
─ Nu ştiu. Dar toată lumea joacă la două capete. Şi nu ştii care dintre ele e mai murdar de minciună și viclenie.
Podelele scârţâiră. Ceţurile se risipiră puţin şi cei doi văzură o mutră buhăită şi roşie scrutându-i. Apoi faţa dispăru pe uşa unde se pregăteau bucatele.
Veteranii se uitară cu frică unul la altul.

14. Urmărirea

Hăitaşii au ajuns prea tărziu la coliba din pădure, în care de ascunsese Deius.
Pe cenuşa din vatră, frumos netezită, el scrisese:
FUGIŢI! SE ÎNTORC LUPII.

Urmăritorul nr.7 a scris:
Urmăritorul nr. 6 a scris:
Urmăritorul nr.5 a scris:
Urmăritorul nr.4 a scris:
Urmăritorul nr. 3. a scris:
Urmăritorul nr. 2 a scris:
Urmăritul e mereu pe urmele unui bărbat înarmat pe care îl urmează, din umbră, peste tot. Dar şi ăla îl pândeşte pe un altul, care este un bătrân viguros. Moşul dă târcoale unui grăsan care nu-l scapă din ochi pe un fătălău înalt cât o prăjină. Surceaua aia îl iscodeşte pe Delas, care dispare când şi când.

Primul urmăritor, Delas, a scris:

Cei doi au plecat de dimineaţă şi nu s-au întors decât târziu, aşa că am avut răgaz să cercetez volumul în tihnă. Este un sul gros, din piele de capră, pătat de vin şi rupt pe margini. Nu cred că voi reuşi să-l citesc pe tot şi să-l transcriu pentru Înălţimea Voastră. Dar voi copia cât voi putea din el.

„Acum trebuie să spunem că Diurpaneus era un bărbat în stare să tragă după el zece care pline cu aur şi pe urmă să mulţumească cincizeci de femei, una după alta. Dar minte multă n-avea. D-aia a şi intrat în încurcături la Roma, unde a încercat s-o violeze pe soţia lui Domitian, Domitia Longina. După ce a văzut-o pe Aula, nevasta regelui Duras, nu mai avea linişte. Făcea ce făcea, îşi înşeua calul şi fugea către curtea regelui. O aştepta într-un zăvoi, pe malul râului şi se iubeau până cădeau în nesimţire. Se întâmplă ca el să zacă gol, la umbră, după ce Aula plecase, când trecură pe acolo cinci dintre soaţele lui Duras, care căutau ciuperci şi bureţi.
─ Femeilor, zise cea mai în vârstă, cu ce mă răsplătiţi dacă vă arăt cea mai mare ciupercă din pădurile Daciei?
– Cu un veşmânt nou! răspunse una.
– Nţţţţ!
– Cu o învelitoare pentru cap!
– Nu.
– Cu turte îndulcite cu miere!
– Aş!
– Te lăsăm să te culci mai des cu stăpânul!
– Pe toţi zeii! Nu-mi promiteţi mie ceeea ce vă doriţi voi! Uite, vă prindeţi prin jurământ că-mi veţi da să gust şi eu din hribul ăla uriaş, pe care vi-l voi arăta acum, când va veni vremea să fie cules?
– Aşa şi pe dincolo să ne facă nouă Derzelas dacă nu-ţi vom da ţie din ciuperca aia buclucaşă cu care ne tot baţi la cap.
– Aşa să fie! a întărit legământul nevasta mai coaptă.
Şi le-a chemat mai la o parte, arătându-l pe Diurpaneus gol, întins pe iarbă, cu paloşul său de carne care se ridica încet, în somn, aproape de primele crengi ale fagului de deasupra sa. Ele nu s-au lăsat până nu l-au avut toate acolo, pe loc, el fiind mai mult adormit, dar reuşind să termine cu greu în ultima, o fetişcană pietroasă pe care Duras o cumpărase scump, de la un târg din pusta Tisei.
Diurpaneus începu să-şi piardă agerimea obişnuită, dormea pe cal şi nu prea mai ştia pe unde îi era capul. Cu toate astea, turmele se înmulţeau, ciobanii erau credincioşi, iar Duras putea vinde sute de care cu brânză, carne şi piei, făcând bani buni de care avea ştiinţă Aula. Toate mergeau bine şi Diurpaneus considera că este o datorie de stat să le mulţumească pe nevestele regelui. Câţiva oşteni voinici din garda lui Duras, responsabili până acum cu treaba asta, începură să cârâie nemulţumiţi şi ameninţară că-i spun totul stăpânului. Printre amorezi era şi Baros, care avea sub ochi minele şi viile regelui. Lumea începu să şuşotească, să-şi dea coate şi în aer începu să miroasă a sânge. Aula îi ademeni într-o noapte pe toţi pretendenţii la scoica ei, într-o colibă de pe munte. Îl rugă pe fiecare, sub jurământ că nu va spune nimănui, să vină gol, la miezul nopţii, ca ea să-i vadă trupul lustruit de lună. Oricare dintre ei era convins că fusese singurul chemat în paradisul zeiţei Bendis. Diurpaneus îi pândi şi îi măcelări ca pe nişte berbeci. Pe Baros îl prinse ultimul şi îl puse la cazne. Îl arse cu fiare încinse în foc, îi smulse unghiile, îl crestă cu pumnalul şi îi presără sare pe răni, dar nenorocitul nu vru cu niciun chip să spună unde era aurul furat din mine. Abia când începu să-i sfărâme oasele, Baros zbieră că spune tot, numai să fie lăsat în viaţă. Diurpaneus îi ascultă mărturisirea, apoi îi zdrobi capul cu un pietroi şi îl decapită.
Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Derzelas dacă acum nu suntem bogaţi, îi spuse el Aulei.
Asta nu e decât începutul, răspunse ea, zâmbind.”

Ajuns aici, am auzit vorbe în faţa mansio-ului şi abia am avut timp să fug din odaia cea mare, unde stau cei doi. Aceştia şi-au făcut apariţia în uşă. Aveau cu ei nişte saci plini cu un fel de fructe mari şi roşii.
Aşa să ne ajute Zamolxis şi Jupiter!
Sănătate şi pace Împăratului!

15. Fuscus

„Lupii au început să se adune încă de cu seară. Le vedeam ochii ca nişte puncte de foc, la marginea pădurii. Când noaptea s-a înstăpânit bine, s-au apropiat la o aruncătură de piatră de zidurile castrului. O vreme n-a putut nimeni să doarmă de urletele lor. Apoi au atacat. Se căţărau pe ziduri, ca şobolanii, dar îi izbeam cu săbiile şi îi doboram. Totuşi, unii dintre ei au reuşit să treacă de oştenii noştri. Patru dintre ai noștri au fost răniţi grav. Au mai fost muşcate două femei care duceau apă apărătorilor. Cei vătămaţi se zvârcolesc de două zile în chinuri şi nu reuşesc să-şi dea duhul. Li s-au aprins ochii în cap ca nişte tăciuni, urlă lupeşte şi a început să le crească păr pe spinare şi pe ochi. Ca să nu-i rupă cu dinţii pe cei care îi îngrijesc, a fost nevoie să legaţi de paturi cu frânghii groase.
În zori, asediul a încetat şi, minune mare, lupii zdraveni i-au luat cu ei pe cei morţi ori răniţi, ținându-i pe spinări cu cozile. Am văzut că mai multe fiare duceau în felul acesta purcei, capre, oi şi viţei. Mai târziu am aflat că pagusul din apropierea castrului fusese devastat. Negustorii şi meşteşugarii care nu se liniştiseră după apusul soarelui au fost ucişi şi mâncaţi. Au scăpat puţini, destul de prudenţi ca să se zăvorască în colibe şi în ateliere. Animalele au fost hărtănite sau furate.
Şi cum se retrăgea haita de lupi către pădure, odată a sărit soarele de după un dâmb şi ne-a orbit pe toţi, săgetându-ne cu razele lui. Şi atunci în lumina limpede a dimineţii am văzut cum intrau în pădure luptători daci, cu caii încărcaţi cu poveri grele. Şi în fruntea lor era bărbatul al cărui cap fusese aruncat de Divinul Traian pe treptele Capitoliuilui.
Am vrut să pornesc în urmărirea lor şi să le luăm prada, dar, când am ajuns la marginea codrului, nu se mai zărea ncio făptură mişcătoare pe pământ. Era pustiu şi vântul adia încetişor, aducând în auzul nostru clipocitul izvoarelor.
Sănătate şi pace Împăratului!”

16. Deius

Deius ieşi în faţa peşterii în care se odihnea de mai multe zile. Prietenul său, vulturul, îi adusese o ciozvârtă de capră. Era răcoare şi umezeala dimineţii se simţea în aer. Rupse o crenguţă de cătină şi scrise în pulberea de la gura hrubei:
FOAMEA E REA, DAR E MAI BUNĂ DECÂT MOARTEA.

*
Guvernatorul se trezi scăldat în sudori. Visase că fusese capturat de o armată de daci, care hotărâseră să-l înfigă în suliţe, aruncându-l de pe zidul unei cetăţi înalte până la nori. Era legat pe spatele unui armăsar şi în jurul lui se auzeau copitele cailor călăriţi de duşmani la pas. Strigăte, icnete, înjurături, râsete, fornăituri. Se răsuci puţin şi văzu suliţele care urmau să-l străpungă: erau din aur strălucitor, ascuţite şi înalte cât cinci oameni voinici, puşi cap la cap. Atunci dădu un ţipăt şi căzu de pe cal, trezindu-se. Sări în mijlocul odăii, îşi trase sufletul şi încercă să se liniştească. Dar zgomotele din vis îl urmară în realitate. Un armăsar necheză. Paşi grei, însoţiţi de zăngănit de arme, se apropiau de dormitorul său. Înnebunit, se uită pe unde să iasă. Uşa sări în lături. Un dac bărbos se apropie de pat şi răscoli prin aşternuturi.
─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis dacă ăsta n-ar fi trebuit să fie aici, rosti el, cu o voce groasă.
De sub pat ţâşni o arătare şi se mistui pe uşă.
─ Ce-a fost asta? întrebă mirat războinicul.
─ Un iepure mare cât măgarul, zise un dac mai mititel. Şi gras de nu mai încăpea! A luat-o spre pădure.
─ Foarte bine, zise comandantul grupului de oşteni. Lupii ăia rabdă cam de multişor de foame. Ieşiră, lăsând uşa deschisă.

„Acu Diurpaneus o fi fost şi el crud în anumite împrejurări, când proştii îl călcau mai tare pe coadă. Dar părea un om lipsit de ambiţii, mulţumindu-se cu foarte puţin, ori avea o singură ambiţie, măreaţă, pe care o aştepta să se coacă pentru a o scoate la lumină. Se părea că mâncarea, băutura şi femeile îi ajungeau. Ajunse comandantul gărzii regale şi îşi făcea veacul umblând de la Sarmizegetusa la Alburnus Maior şi înapoi. Dormea mai mult pe cal, fiindcă, noaptea, femeile lui Duras îl storceau şi de ultima picătură de sămânţă. Fără ştirea lui Duras, permise lucrătorilor din mină să-şi păstreze un deget de aur din cantitatea extrasă zilnic. Veniră mai mulţi şi se angajară, programul de muncă se făcu suportabil, iar traiul oamenilor deveni mai uşor. Popularitatea lui Diurpaneus crescu repede. Era cunoscut de păstori pentru blândeţea cu care îi judeca pe cei care se lăsau păgubiţi de jivinele pădurii, de prisăcarii care făceau roiuri de albine pierdute şi îşi întemeiau prisăci în inima codrilor, de agricultorii care puteau pune o pâine pe masa copiilor, de proprietarii tavernelor, care plăteau impozite mai mici, de preoţii care primeau ofrande mai grase şi de stăpânii livezilor şi viilor, care îşi puteau vinde vinul mai convenabil. Îi rostea numele cu bucurie şi îi aducea laude toată populaţia care muncea şi care până atunci fusese jefuită de tot ce avea. Soldaţii din subordinea lui Diurpaneus erau nu mai puţin mulţumiţi. Li se îngăduiră femei şi vin cât pofteau, iar solda crescu binişor.
Diurpaneus îşi luase ca secund, pentru a fi ajutat, pe Claudius Cacus, o corcitură de dac cu costoboc, negru şi gras. Omul era energic, lingău cu cei mai mari, nemilos cu cei mai de jos decât el, mai degrabă scund, burtos şi lacom la mâncare şi băutură. De la mese nu-l puteau scoate decât întins pe pari de stejar, beat până la leşin şi puţind a căcat, căci în asemenea ocazii se îndesa până îţi făcea nevoile pe el, explodând simultan pe anus şi pe gură. Era un fel de maimuţă urlătoare, veşnic în călduri, care nu pierdea niciun prilej de a ţine discursuri. Urla despre puterea Daciei şi îl preamărea pe Duras, despre munţi şi poieni, despre cinste şi onoare, despre neisprăviţi şi beţivi şi despre persoana sa, despre care avea cea mai bună părere. Îşi găsea merite până şi în faptul că se pişa de cincizeci de ori pe zi şi avea nevoie numai de un slujitor care să-l ajute să încalece pe mârţoaga sa. Striga şi gesticula până i se umflau ochii în cap şi îl treceau apele. Apoi poruncea să i se aducă un ulcior cu vin pe care îl bea pe nerăsuflate. Îi aduna pe muncitori şi îşi strângea cuvenita taxă de favorizare. În sfârşit, sughiţând, cu tașca plină cu monede şi cu pişatul şiroind de-a lungul piciorului, intra la întâmplare în prima colibă, peste nevasta vreunui muncitor care era plecat.
Comandantul armatei era generalul Oroles. Acesta era recunoscut pentru disciplina de fier pe care o impusese în rândul soldaţilor.
Avea iscoade dincolo de Danubiu şi urmărea cu atenţie mişcările romanilor. L-a prevenit pe Duras că duşmanii lor de moarte se pregătesc de război. Duras îşi bea liniştit cupa de vin, gândindu-se că veniturile din vistieria sa nu prea crescuseră, deşi agricultura, mineritul şi negustoria cu animale şi cu femei înfloriseră fără precedent. Duras era un om sucit, cârtitor, cu un caracter înghesuit, căutând nod în papură oricui îi propunea măsuri în folosul ţării. Nu numai că nu făcea ce i se spunea, dar proceda întocmai pe dos. Voia să arate că nu se ia după nimeni. Când Aula voia să-l mai salte în rang pe Diurpaneus, îi zicea regelui:
─ Stăpâne, mie nu-mi place defel Diurpaneus ăla!
─ De ce, iubito? întreba mieros Duras, cu gândul la chipul de efigie al tânărului şi la mădularul lui imens, pe care i-l văzuse întâmplător şi care îi dăduse fiori de invidie.
─ E prea bădăran! Un necioplit şi un nepriceput! Nu ştie nici să se poarte cu femeile. Cred că n-are nici ce-i trebuie, ca orice om.
─ Aşa, zău! Hă, hă, hă, hă! râdea Duras, liniştit şi bucuros că regina nu ştie nimic despre bulumacul pe care Diurpaneus îl purta între picioare.
─ D-aia zic, continua ea, să nici nu te gândeşti să-l pui responsabil peste minele de aur. Nu e de încredere!
─ Voi face întocmai cum vrei, draga mea, promitea Duras, voios.
Şi a dat imediat ordin numaidecât ca Diurpaneus să supravegheze toate minele din Dacia. Se gândea chiar să-l pună în locul lui Oroles Amadocus, pe care-l ținea acum în arest, fiindcă dobitocul prea îl sâcâia cu ştiri prăpăstioase şi mincinoase. Duras auzise că Oroles vrea să ducă oştile mai aproape de romani, ca el să poată trece de partea latinilor, la momentul potrivit. Oroles îl sfătuise pe Duras, îl implorase chiar, să ridice un limes chiar pe malul Danubiului. Valul de pământ era menit să-i protejeze pe luptătorii daci care i-ar fi putut lua în primire pe romani, cu arcurile şi praştiile lor, încă înainte ca năvălitorii să treacă fluviul. Le-ar fi scufundat bărcile şi ar fi făcut imposibilă traversarea apei. Duras nici nu vru să audă, se făcu foc şi pară şi dădu ordin ca toate trupele să fie retrase cât mai departe de graniţă.
─ Îi lăsăm să vină şi pe urmă îi căsăpim, rosti el sentenţios. Și de ce, la urma urmelor, să îi întărâtăm cu oștile noastre?
Şi îl închise pe Oroles Amadocus.
De ceva vreme, Diurpaneus începuse să o iubească pe o sclavă din slujba lui Duras şi nu le mai făcu parte de bucurie şi celorlalte femei. Ele începură să vorbească şi strecurară în urechea Aulei cuvinte otrăvite. Regina îşi trimise iscoadele pe urmele viteazului, dar acelea nu prinseră niciun fir. Diurpaneus era mai arătos şi mai puternic ca niciodată. Participa la întreceri cu caii, la luptele cu sabia înconvoiată şi era neîntrecut la concursurile de tras cu arcul. Câştiga totdeauna, dar nu mai bea la petrecrile care se organizau după aceea şi se retrăgea devreme pentru a se odihni. Apoi, pe căi nevăzute, prin tuneluri şi peşteri numai de el ştiute, se strecura la templul lui Bendis, unde sclava îl aştepta goală şi odihnitoare ca însăşi noaptea. Încăleca în zori, renăscut, în stare să înfrunte, ca pe nimic, două sute de războinici bine înarmaţi.
Dar îşi dădu însă seama prea târziu de ceea ce făcea Claudius Cacus, adjunctul său. Porcul îi jecmănea pe toţi, cerându-le bani, produse şi animale, pentru ferma imensă pe care o construise chiar pe malul Danubiului. Oamenii nu se plângeau, de teamă, dar într-o seară, când Diurpaneus îl surprinse pe Cacus în timp ce o futea pe nevasta unui miner, câteva lucruri urât mirositoare ieşiră la iveală. După ce Diurpaneus îl biciui cu mâna lui pe nenorocit, oamenii din colonie prinseră curaj şi răbufniră:
─ Stăpâne, ne-a secătuit tâlharul!
─ Vă urmăreşte şi pe Înălţimea Voastră şi înseamnă pe nişte tăbliţe de lut tot ce faceţi!
Diurpaneus rămase ca trăsnit. I se înfipseră în creier cuvintele unui muncitor mic de statură şi slab :
─Are doi oameni pe care i-a pus pe urmele Strălucirii Tale, iar fratele meu l-a văzut de câteva ori pe Cacus, dând târcoale pe la intrările din dos ale curţii regelui.
Generalul Oroles fusese executat împreună cu toată familia sa, prietenii, vecinii şi comandanţii de încredere. Toată lumea se aştepta ca Diurpaneus să fie numit general. Deocamdată Duras păstră pentru sine comanda armatei. Voinicii pe care toată lumea îi lăuda pentru hărnicia, vitejia şi devotamentul lor erau trimişi neîntârziat la Zamolxis. Laşii şi neisprăviţii îşi cumpărară zeci şi zeci de neveste şi umplură Dacia cu handicapaţi. Cei mai mulţi copii şi tineri erau butucănoşi, zbanghii şi schilozi. Când dădea ochii cu ei, regina îşi vărsa măruntaiele pe pietrele tocite din curtea regală.
─ Când îi văd mergând pe netrebnicii ăştia, am impresia că se smulg din bălţile cu păcură ale Infernului roman.
Regele Duras îşi freca bucuros mâinile. Nu mai era nicio şansă ca soaţa lui să pună ochii pe vreun maimuţoi din gardă. Iar romanii sunt nişte proşti. Nu vor putea construi niciodată un pod peste Danubiu. Ar fi luat de valuri ca o coajă de nucă. Burtosul ăla de puţea a căcat avea dreptate. Regele era încântat că făcuse o afacere bună cu Cacus. Îl costa acum prea puţin să afle de la un singur om tot ce se întâmplă în toată Dacia. Duras deveni foarte sigur pe el şi fu prima dată când simţi că ia decizii în cunoştinţă de cauză. Ca să nu devină o cârpă de şters pe jos, un rege nu trebuie să pună urechea la ce-i spun nevasta, prietenii şi, în general, toţi cei care se dau înţelepţi şi se ploconesc înaintea sa. Ei, dar cu oamenii de nimic e altceva ! Numai ăştia ştiu dedesubtul lucrurilor şi sunt excelenţi informatori.
Îl primea pe Cacus tot la trei zile şi stăteau amândoi îndelung de vorbă în odaia de taină. Aşa se făcu că Duras dădu un edict prin care majoră impozitele şi interzise lucrătorilor să deţină aur, iar soldaţii fură lipsiţi de soldă, femei şi vin. Nemulţumirea tuturor crescu ca o apă murdară care inunda, în fiecare primăvară, lunca Danubiului. În două rânduri, Duras fu pe punctul de a-l prinde pe Diurpaneus în patul reginei. Numai printr-o minune reuşi să se salveze amorezul. Ştia de acum cum stau lucrurile. Aşa că nu fu surprins când Duras îl numi comandant al armatei, în locul lui Oroles, şi îi porunci să treacă Dunărea şi să atace castrele romane. În iarna lui 85, Diurpaneus a pustiit malurile sudice ale Dunării care erau de mai multă vreme apărate de romani. Guvernatorul Oppius Sabinus, succesor al lui Agripa, a strâns o armată și i-a atacat pe daci. Diurpaneus l-a învins însă și l-a decapitat. Când evenimentele s-au aflat la Roma, în oraș s-a produs mare spaimă, deoarece mulțimea se temea că dușmanul va pătrunde în interiorul imperiului și va devasta totul. Din această cauză, Domitian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată, în Iliria și Moesia, ultima împărțită acum în Superior și Inferior, ordonând lui Cornelius Fuscus să treacă peste Dunăre. Dar geții nu au întârziat să pună mâna pe arme, i-au atras pe romani într-o ambuscadă şi i-au zdrobit.
A fost momentul când marea ambiţie a lui Diurpaneus a ieşit la lumină. I-a cerut lui Duras în sprijin toate forţele armate, pentru a putea ocupa Roma şi a o pune sub stăpânirea regelui dac. După două zile de gândire, Duras a refuzat, motivând că nu poate retrage toate unităţile militare de la graniţă, lăsându-se decoperit, pentru a urmări un obiectiv iluzoriu. El a bănuit că Decebal voia Roma pentru el însuşi, că doar era fiul oropsit al împăratului roman Domitian. (Vezi Manuscrisul lui Derzelas.)
Cacus deveni comandant al gărzii regelui şi supraveghetor al minelor. Într-o dimineaţă, Diurpaneus se trezi din somn legat fedeleş cu zece frânghii groase de soldaţii comandaţi de Cacus. El îi ceru uzurpatorului să înceteze cu gluma şi să facă bine să-l dezlege.
─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis şi cu multe măscări să mă miluiască dacă nu te vom dezlega de toate câte sunt pe pământ! răspunse Cacus, beat, râzând mulţumit.
─ Bătu-te-ar grindina în fudulii, îi zise Diurpaneus. Când voi scăpa, uşor nu-ţi va fi!
─ De la Zamolxis nu scapă nimeni, hă, hă, hă! lătră Cacus. Acolo te trimitem, în lumea adevărată! Nu eşti tu cel mai viteaz şi mai frumos bărbat din Dacia? Eşti! Aşa că lumea asta de doi bani nu te merită şi locul tău nu e aici, ci dincolo. Păcat numai că n-o să mai ai ocazia să-ţi foloseşti ţăruşul faimos, fiindcă zeiţele nu sunt curve.
Duras porunci sărbătoare mare înainte de trimiterea lui Diurpaneus la zei.
─ Eu îţi dădusem casa şi averea pe mâini, zise Duras viitorului sol, dar tu te împiedicai în bâtă.
Suliţele sacre fuseseră pregătite. Noaptea era plină de făclii, mirosul răşinii umplea aerul nopţii de vară. Tobele băteau şi, în răstimpuri, se auzeau râsetele neomeneşti ale celor care se lăcomiseră la băutură. Bărbaţii deveniseră ţapi întărâtaţi şi trăgeau, prin tufişuri, de sclave şi de femeile altora, namaiţinând cont de nimic. Cacus îşi făcu nevoile pe el în timp ce trudea peste o servitoare din Iberia. Se îmbătase de supărare că nu putuse pune mâna pe negresa lui Diurpaneus, care se refugiase în pădure.

17. Procuratorul

Procuratorul îşi asumă sarcinile de guvernator şi începu să inspecteze locaţiile unde se aflau principalele surse de materii prime: minele de aur, de cupru şi de sare, prisăcile, bălţile cu peşte, viile, cirezile de vite şi plantaţiile cu pomi fructiferi. Livezile, până atunci încărcate cu fructe, îl întâmpinau acum goale şi triste. Strugurii graşi şi zemoşi dispăruseră, stupinele erau moarte, iar la intrarea minei Alburnus Maior, fugarul Deius scrisese:
FUGI, CĂ-ŢI VOR RĂMÂNE OASELE AICI.
Procuratorul se precipită să încalece din nou pe cal, dar călcă într-un căcat moale şi alunecă, rupându-şi un picior. Durerile îi străpungeau trupul ca nişte suliţe de gladiatori, iar el, întins pe jos, înjura de mama focului Dacia, aurul, pe Aurelianus, pe Traian Nerva şi pe minerii care, înainte de a fugi cu aurul, îşi făcuseră nevoile în faţa intrării. Procuratorul fu aşezat pe o targă şi dus la reşedinţa sa. Pe când intrau în casă, un dac voinic şi bărbos ţâşni pe uşa dormitorului, ca un urs urmărit de un roi de viespi. Soţia procuratorului ieşi în prag, înfăşurată într-un cearşaf, foarte tlburată, cu mâna la gură.
– Neisprăvitul tot neisprăvit, zise ea. Te întorci acasă numai când nu trebuie!
Procuratorul avea doisprezece copii şi niciunul nu semăna cu el. Nevestei sale i se spunea, în Imperiu, Telia Iepuroaica, din pricina prolificităţii ei uimitoare. Odraslele păreau aduse de prin toate părţile imperiului. Pielea lor prezenta întrg spectrul raselor omeneşti, de la albul lăptos al germanicilor, la negrul noptatic al africanilor. Părul copiilor era cânepiu, negru, sârmos, auriu şi roşu ca arama, adică întocmai cum îl aveau soldaţii din slujba procuratorului. La fiecare naştere, acesta se mira de înfăţişarea bebeluşului care nu semăna nici măcar cu maică-sa.
─ P-ăsta parcă l-a adus cioara, zicea.
─ Dacă tu nu te-ai străduit destul la el! îi reproşa lehuza.
─ Ba m-am străduit destul, se îndârjea el, dar nu puteam să dau nici de pereţii peşterii pe care o ai între picioare.
─ Nu te poţi strădui, că n-ai cu ce! i-o întorcea nevata, mânioasă. Şi te mai şi gândeai la cine ştie ce negresă, când mă călăreai ca un piţigoi pe o iapă!
Scăldat în sudori şi aproape inconştient, procuratorul fu dus în odaia sa.
O să-ţi pregătesc un lapte îndulcit cu miere, spuse nevastă-sa şi îi făcu cu ochiul unui soldat înalt şi clădit ca un munte.

*
Penteleu îşi trimise turmele către pădurile din nord. Avutul său şi servitorii se mistuiră în zorii amestecaţi cu nori ai Daciei. Stătea singur şi aştepta ultimele rapoarte ale lui Delas şi cei şapte urmăritori. Muştele îi dădeau târcoale. De ce nici un alt spion, în afară de Delas, nu-i văzuse pe zeul Derzelas şi pe piticul Merulas?
─ Uite aşa bâzâi şi tu pe aici şi nu te mai înduri să pleci, îi zise Deius, care apăru de afară.
─ Şi treaba ta care e? întrebă Penteleu, cu ochii închişi, fără să-şi mişte capul rezemat alene de perete.
─ Eu îţi spun să o ştergi, dacă nu vrei să ai soarta ăsteia!
Şi Deius strivi musca grasă şi verde care i se pusese pe picior. Apoi ridică nuiaua de alun pe care o lăsase jos şi scrise cu ea pe pământul bătătorit al colibei:
ÎNDEPĂRTEAZĂ-TE DE CEEA CE NU POŢI STĂPÂNI.
Penteleu deschise ochii, dar nu mai zări pe nimeni. Uşa era închisă, iar prin mica fereastră, drumul se zărea, lung şi pustiu, până în coasta dealului.

18. Solul nedemn

„În ziua rânduită, Diurpaneus fu scos în faţa Sfatului, pentru a i se încredinţa solia pe care trebuia să o ducă la Zamolxis. Înţelepţii obiectaseră că Decebal nu este fiul natural al Daciei, dar Duras îi lămurise că, din moment ce a fost înfiat de el, este mai dac decât dacii născuţi în creierii munţilor care îi înconjurau.
Îi văzură întâi picioarele zdravene apărând din umbră, apoi pieptul şi braţele şi atunci toţi bătrânii se gândiră în acelaşi timp că însuşi zeul Derzelas a venit să stea la sfat cu ei. Când însă apăru şi chipul tânărului, lumea scoase un auuuuuu! prelung. Faţa lui Diurpaneus era o masă informă de carne sângerândă, prin care cu greu îşi făceau loc să iasă luminile unor ochi ce nici acum nu cunoşteau teama. Obrazul îi era umflat, iar nasul îi fusese zrobit de-a binelea.
─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis! Cine a îndrăznit să facă asta? a strigat Duras.
─ Mărite rege, aşa l-am găsit, a glăsuit unul dintre ibovnicii reginei.
─ Lovi-te-ar grindina în fudulii, câine ce eşti, fiindcă mă minţi! Nu cumva, potăilor, aţi avut de împărţit aceeaşi halcă de carne, iar acesta, fiind legat, a trebuit să suporte răutatea ălorlalte javre laşe?
─ Râde-m-ar copiii cu bucile curului, nu! Jur că nu s-a întâmplat aşa ceva! N-a intrat nimeni la el, aşa l-am găsit de dimineaţă. Pesemne că s-a lovit cu capul de podea până ce s-a desfigurat.
─ Fura-mi-ar hoţii muştele din curte, dacă nu voi cerceta mai târziu minciunile tale! Acum să urmăm sacra ceremonie!
─ Nu, s-a împotrivit plin de hotărâre Marele Preot, ridicându-se în picioare.
─ Cum, nu? Am auzit bine? a tunat regele.
─ Aşa bine! a răspuns calm Marele Preot. Solul nu e potrivit, fiindcă e vătămat fizic! Dacă îl trimitem aşa, îl vom insulta pe Zamolxis, iar El ne va părăsi şi toate nenorocirile se vor abate asupra neamului nostru.
Şi Duras:
─ Nenorocirile ne pasc cam de multişor şi e cazul ca El să ne sară în ajutor. Dacă-l trimitem acum pe Diurpaneus e mai bine, căci zeul va înţelege că trecem prin clipe grele. Întindeţi-l în faţa Soarelui şi spuneţi-i mesajul!
Şi Marele Preot:
─ Nu!
Şi Duras:
─ Ba da!
Şi Marele Preot:
─ Nu, pentru ultima oară!
Şi Duras:
─ Atunci îl lăsăm să-şi revină şi îl trimitem atunci!
Şi Marele preot:
─ Nu! Nici acum, nici altădată!
Şi Duras:
─ Bun. Atunci îl vom executa mâine dimineaţă, ca trădător! Acum aduceţi-l pe Cacus să-l trimitem la Zamolxis. Nenorocitul m-a minţit şi m-a furat!
Se iscă gitaţie, rumoarea crescu, apoi un ostaş veni în fugă şi se aruncă iute cu capul la picioarele regelui.
– Mărite rege, Cacus a fugit azi-noapte cu toate nevestele sale, cu servitorii credincioşi şi cu aurul furat de la Alburnus Maior!”