Propoziții pretențioase – Alchena
Și ocăra….
Uneori pe drept, alteori…. Ca așa-s cei mai vârstnici, mai așezați, mai sătui de atâtea excese. Mai însingurați. Nu era cazul să ne alertăm, duritatea vecinei noapteș-brânconești se încerca pe impertinența necunoscuților, cei ce-și lăsau mașinile vraiște în dreptul proprietății, cei ce se zgâiau prin curte, înjurăcioșii, gălăgioșii, cei ce găseau nod în papura țambrelor de gard. Cu noi a discutat calm, nu ne-a zis nici măcar o vorbă cu intonații sopraniene. Am revizuit starea jgheaburilor, burlanelor, am reparat ceea ce se putea repara, am reconstruit de noi doliile din spatele casei, cele două burlane cu ,,seu” din cel puțin 15 segmente – limbajul propriu uzează forma ,,segmenți” – și la copertina de ciment de deasupra ușii i-am refăcut jghebulețul ,,pătrat” și micul aruncător de apă.
Fără să fi fost deloc interesat, nu bănuisem că nu doar babeta nevricoasă locuia în ditai căsoiul, că undeva de la punctul în care ne oprisem cu jgheaburile și burlanele începea un alt imobil cu un alt proprietar. Domnul și doamna Cioroiu, fiul și nora centenarului Cioroiu de la Podgoria, primul dintre alcazii comunei de după revoluție, veteran de război și poet pentru sine. Un tip trecut prin multe și încă în vigoare. Fiul, angajatorul nostru, nu ne-a cerut prea multe. Câteva table de montat, câteva burlănașe la o verandă închisă de la intrare. De remarcat numai lipsa părului la fiu în contrast cu claia tatălui, pornită, în pofida albirii, din creștet până la piept din toate direcțiile capului. Și faptul inedit de a nu fi scăpat de junior până nu i-am înmânat un exemplar din Muzicanții mei contra unei sume de 20 de lei. Singurul volum ,,vândut” vreodată.
Dacă n-am reușit înainte să dezvălui anumite preferințe ale tatălui, o fac acum, cu ocazia trecerii la următorii clienți: vărarul și nea Sîrbu. Lor le-a tot chițibușit tata destule în timp, mărunțișuri de tot felul. Deși nu toate aveau vreo legătură cu cele câteva meserii practicate. Fiindcă pe vecin rar nu-l servești, rar reduci discuția la câteva propoziții, deloc pretențioase, și-l rar spre deloc îl expediezi rapid. Locul celor doi dispăruți a fost luat de Gicu Roșu. Din casa domnului Sîrbu, în care locuise anterior – sper să nu gafez – Mihăiță celebra figură râmniceană, la paritate cu alt mare personaj, Cocoșatul de la Notre Dame (alături de mamă), Gicu și-a deschis un magazin cu cele necesare iluminării și cablărilor electrice. Cele făcute lui – doar un montaj de jgheab de gata și două burlane ce flanchează holul de intrare în magazin. La prima vedere părea o treabă simplă. Dificilă când ne-am dat seama că așezarea lor pe poziții implică precizie, ca la priviri din cele patru zări să corespundă perfecțiunii acceptabile. Nu cârlige. Nu posibilitate de reglare. Nu doar doi dintre noi suficienți pentru prindere. Atunci cum? Cu toate sforțările, Cristi a ținut de jgheab până am reușit să prind pe dedesubt două popnituri, deloc confortabilă poziția, pentru ca apoi să urc ca să prind două bride pe deasupra. Ce-a urmat…. ,,Cum de mă aleseși pe mine? Io-s ăla mai prost?”, ,,Și cine voiai, Cristi, să ațină la jgheab, tata?”, ,,Nu, mă, da’ mi-ai omorât mâinile, nu mai pot…”. Și-a înșirat programul lui zilnic, a arătat către Noapteș, că de la el și-a sucit mâinile prima dată, cu antena. Și multe altele. Aspirațiile mele n-au avut parte de perfecta aliniere, nici că se putea. Albiuța de la îmbinare, și sus-jos, și față-spate, n-a putut fi cu totul evitată, deși am încercat, redând alte găuri și popnituri, modelând bridele de deasupra. Bine, eu îmi doream imposibilul.
