Spații culturale nr. 29 (5)

Ionuţ CARAGEA

Selecţie din volumul „Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013”

Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi pînă rămîi fără lacrimi.
*
Chiar şi diferiţi, sîntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual.
*
Enigma – corabia care se scufundă în lacrima infinitului.
*
Dintre toate minunile Pămîntului, am ales viciile pentru a ne face fericiţi.
*
Fericirea ţine cît luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
*
Fericirea este biletul compostat în copilărie cu care încercăm să păcălim viitorul.
*
Geniul – scînteia desprinsă din lumina raţiunii cosmice.
*
Gîndurile sînt epistole către abisul care s-a prăbuşit din eternitate în noi.
*
Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază arhetipul creaţiei divine.
*
Facem cu toţii bungee jumping în infern, agăţaţi de cordonul ombilical.
*
Oare cîte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
*
Sînt insomniacul clipelor de nemurire. Dacă voi închide ochii voi extermina o lume ce mi-a fost dăruită într-un moment de tandreţe divină…
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gîndurilor.
*
Lumînarea îmi rămîne cel mai fidel dintre cititori.
*
Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.
*
Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri…
*
Oasele mele sînt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea.
*
Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cîntă recviemul umanităţii.
*
Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
*
Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pămîntului, fiind devorate de viermii atotştiutori.
*
Ce înseamnă să fii perfect? Să te iubeşti aşa cum eşti şi să îi iubeşti şi pe alţii aşa cum te iubeşti pe tine…

Vasko POPA
(1922 – 1991)

Poet sârb de origine română, născut în comuna Grebenaţ din Voievodina. Absolvent al Facultăţii de Filosofie din Belgrad, după care şi-a continuat studiile la Bucureşti şi Viena. În timpul celui de-ai doilea război mondial a luptat în unităţi de partizani, fiind făcut prizonier de germani şi închis într-un lagăr din Zrenjanin. Primele poeme le publică în magazinul literar „Noutăţi editoriale” (Književne novine). Printre cărţile sale importante se înscriu „Câmpia neodihnei” (1956), „Cerul secundar” (1968), „Pământ vertical” (1972), „Sarea lupului” (1975), antologia de poezie populară sârbă „Mărul de aur” (1978), „Poeme” (selecţie din creaţia anilor 1943-1976), apărută în limba engleză cu o prefaţă de Ted Hughes.
În anul 1972, Vasko Popa fondează Municipalitatea Literară din Vârşeţ şi creează biblioteca de cărţi poştale „Slobodno lišće” („File libere”). În acelaşi an este ales membru al Academiei sârbe de ştiinţe şi arte. Peste un an, fondează Academia de ştiinţe şi de arte din Voievodina.
În 1995, municipalitatea Vârşeţ lansează premiul de poezie „Vaski Popa”, atribuit anual pentru cea mai bună carte de poeme apărută în Serbia.

Lecţie de poezie

Stăm pe o bancă albă
Lângă bustul poetului Lenau

Ne sărutăm
Şi printre altele
Vorbim despre versuri

Vorbim despre versuri
Şi printre altele
Ne sărutăm

În vremea asta poetul priveşte prin noi undeva
Priveşte prin banca albă
Prin pietrişul aleii

Şi tace minunat
Cu minunatele sale buze de bronz

În parcul municipal din Vârşeţ
Încetul cu încetul mă familiarizez
Cu adevărata esenţă a poeziei

Amuzanta taină

Abia de prinde-a amurgi
În cârciuma ce se află pe drumul spre Iablonevo
Vin groparii din Vârşeţ

Hohotind încă din pragul uşii
Cer solidari doi metri de vin

Şi crâşmarul umple paharele
Aranjându-le în cruce pe masă
Pe această masă de un metru lăţime şi un metru lungime

Împreună cu dânşii şi eu
Beau cu ochii
Amuzanta lor taină

În satul străbunilor

Cineva îmi cuprinde umerii
Altcineva mă priveşte lupeşte
Un altul îşi scoate pălăria
Să devină mai vizibil
Fiecare încearcă să afle
Dacă mai ştii tu cine sunt eu

Bătrâne şi bătrâni necunoscuţi
Le atribuie nume flăcăuanilor
Şi fetişcanelor din memoria mea

Pe unul din ei l-am întrebat
De mai trăieşte şi de mai e bogat
Gheorghe Curea

Sunt chiar eu răspunse el
Cu o voce de pe cealaltă lume

Eu îi mângâi obrajii cu palma
Rugându-l din priviri să-mi spună adevărat
Dacă aş mai fi în viaţă eu însumi

Probleme de familie

Ce de-a ani nu te-am văzut
Dar te-am recunoscut îndată
Tu ai devenit un adevărat lup
Îmi spune o rudă din Vârşeţ

Drept răspuns izbucnii în hohot de râs

Dar mai nimerit ar fi fost să-i explic
Că în faţa lui somnoros şi astmatic
Nu e decât greoaia şi gâfâitoarea fiară care m-a înghiţit

Zidul

#

Faţă în faţă cu zidul

Unde-i frumuseţea şi unde urâciunea
Unde e faţa mea

Faţă în faţă cu zidul

Unde-i aici forţa unde-i slăbiciunea
Eu nu cunosc regulile jocului

Aici nu există nici bine şi nici rău
Sunt singur singurel

#

Stinge-te iarbă

La ce mi-ar trebui razele tale
Pe pietroasa lovitură de palmă

Aici eu sunt lipsit de paşi

Cerule întoarce-te
În înalt

La ce mi-ar trebui albăstrimea ta
Printre norii de tencuială

Aici eu sunt lipsit de vedere

#

Şi tu
Cu pletele ploii şi pomeţii vântului
Retrage-te

Te ce mi te arăţi
În zborul fluturilor de var

Aici eu sunt lipsit de inimă

Piept în piept cu zidul
Mă împietresc zid devenind

Inscripţii despre casa din mijlocul drumului

Despre monumentul tinerilor tăietori de pădure
de pe culmea neagră

Aici noi am învăţat flacăra să iubească
Pentru ca pământul să nu fie cuprins de pojar

Despre spânzurătorile de la Terazije*

Spuneţi-le jefuitorilor pământului
Fie ca sub steaua noastră
De azi încolo ei să nu mai planteze copacii morţii
Deoarece pe ei înşişi îi vor devora fructele
¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬________
*Terazije – localitate în Câmpia Kosovo.

Despre pământ

Cel ce săruţi pământul cu tălpile
Înturnându-te devină al pământului sprijinitor cu tălpile

Versurile marelui oraş

Nu demult îmi spune soţia
Pentru care aş face orice

Ar fi bine să am un
Copac nu prea mare
Care să umple prin oraş din urma mea

Traducere de
Leo BUTNARU

Leons BRIEDIS

Leons Briedis este poet, prozator, eseist, publicist și critic literar, traducător din latină, engleză și, în mod special, din limbile neolatine – română, spaniolă, italiană, portugheză, catalană. Este autor a peste treizeci de cărți originale (poeme, proză, eseuri, cărți pentru copii), iar ca traducător a editat 48 de volume. În prezent editează revista „Kentaurs XXI”, este directorul editurii private „Minerva”. S-a născut în anul 1949. A studiat filologia la Universitatea Letonă (Riga) (1968-1970), apoi Filologia Română și Spaniolă la Universitatea din Chișinău (1972-1974), perioadă care l-a marcat în mod special, precum afirmă însuși poetul, dar și exegeții creației sale. Această perioadă de viață nu doar că a influențat esențialmente destinul său (din Moldova a revenit cu soția Maria), nu doar că i-a dat posibilitatea să învețe limbile spaniolă, italiană, portugheză, română, dar i-a dat și posibilitatea de a cunoaște nemijlocit bogăția culturală și poezia diverselor popoare; a început să traducă și astfel să aducă o parte din această bogăție în contextul culturii letone: traduceri din Tudor Arghezi, Petrarca, Lucian Blaga, Agostino Neto; să alcătuiască antologia poeziei din Moldova. Între anii 1977-1979, Leons Briedis a frecventat cursurile Institutului de literatură „Gorki” din Moscova.

Răscruce

Prorocii bolmojesc şi Dumnezeu cu mâinile goale,
ca un lepros, stă la răscrucea
unde-am ajuns întâmplător şi parcă
din glumă –
iar arborele ce va fi sădit
predestinat spânzurătorii este.

Prorocii bolmojesc şi Dumnezeu cu mâinile goale,
ca un lepros, stă la răscruce.

De suferinţele-ndurate în tăcere
nu ne putem ruga în zori de zi sau în amurg.
Poate deaceea în singurătate
îngenunchem ca nişte laşi…

Şi toţi prorocii bolmojesc…

Dar Domnul?

Nimic în mâini nu ţine Dumnezeu.

De ce ?

De ce-n ţara asta vântul nu mai bate şapte zile?
Putrezit-a-n ţara asta tot ce-i sprijin, temelie?
Nimănui în ţara asta să nu-i pese de-a sa ţară?
Oare domină aici doar cei ce vrerea-şi cocoţară?
Oare-n ţara asta nimeni nu are grijă de nime?
Poate-n ţara asta singur fiecare e cu sine?
Oare-n ţara asta, astăzi, doar tu-ngheţi şi te usuci?
Ori neavând aici vre-un sprijin nu ai unde să te duci?
Oare ţara asta este singura ce-o ai pe lume?
Nimănui în ţara asta să nu-i pese de-al său nume?
Oare-n ţara asta toate întrebările-s umile?
De ce-n ţara asta vântul nu mai bate şapte zile?

Un măr de aur, un izvor de-argint

Nu aş putea să las când voi pleca
slava şi veşnicia – praf în vânt.
Rămâne-vor pământul şi o stea,
un măr de aur şi-un izvor de-argint.

Aşa cum m-am născut – neobservat,
eu voi pleca pe drumul cel sortit.
Vor rămânea – un vers neterminat,
un măr de aur şi-un izvor de-argint.

Iar celelalte-s lucruri mici, în plus,
doar urmele cătuşelor lucind…
Rămâne-vor ploaia şi-un vânt de-apus,
un măr de aur şi-un izvor de-argint.

Aşa precum am fost pe astă lume
mai singur decât moartea în cuvânt,
a sufletului aripi vor rămâne,
un măr de aur şi-un izvor de-argint.

Frunzişul toamnei

Frunza-ntomnată asupra mea se zbate.
De frunze acoperit, lucid, senin,
zile întregi alunec lin prin soarte
fără să ştiu ce simt, ce zile vin.

Bolnav sunt, boala asta are nume –
vântul şi-ngheţul, ploaia deasă, rece,
cocorii care pleacă peste lume
oricâtă nostalgie-aş pune-n voce.

Destinul tinde-acum, nevindecat,
spre ceea ce contur şi formă are,
ca pomul peste ape aplecat –
fiindcă-n ele inima-i tresare.

Distraţi şi obosiţi

Distraţi şi obosiţi
încercăm
să răzbim prin această mulţime –
noianul de dispoziţii de iarnă, defetiste,
care se-nghesuie frenetic
la casieria speranţelor pardosită cu scânduri,
voind să-şi ia
cel puţin un abonament colectiv
la veşnicia de alaltăieri,
cu ajutorul căruia
să traverseze această băltoacă
spre oraşul ce-i aparţine
unei cu totul altfel de primăveri,
aflate la o singură oprire de sfârşitul lumii
şi la două staţii de judecata de apoi.

O dureroasă mireasmă

Piatra emană o căldură aparte
de parcă ar fi femeie.

Sânii ei sunt
lumina lină a lunii…
Întunericul ochilor ei
mă arde la jumătate.
Iar buzele-s un freamăt
care apare şi alunecă lin
prin iarbă, pe nisip, peste licheni
ca un şarpe argintiu…

Eşti atât de dezgolită
fiindcă ai atâtea odăjdii.

De pe ecranul ceasului
care ticăie pe mâna mea,
din lunca acoperită de nuferi,
de sub scoarţa arborilor –
de pretutindeni mă găseşti,
de peste tot mă priveşti…

Ca o stea roşie
zumzăi în pletele mele.
Te gust ca pe-un măr
ca să-mi verific gustul.
Dar e numai mireasma,
doar mireasma…

O dureroasă mireasmă.

Veste din veşnicie

Furtuna ne-a cuprins: e-o veste-anume
pe care ne-o trimite veşnicia
şi parcă avem şi-o casă-n astă lume:
câmpul curat unde-am primit solia
furtunii şi-a iubirii noastre care
în rostu-i demn nu-şi are asemănare…

Văzduhu-n rugă respirat, străluce
şi măinile pe piept fac semnul crucii…

Cântec de leagăn pentru maică-mea

Iarbă, mamă, să te faci,
în piatră să te prefaci…
Că trei zile şi nopţi trei
peste noi cădea-vor ploi.

Iarba înverzea,
piatra înflorea,
vântul vâjâia
în numele tău…

Pasăre, maică, să fii,
şipot cu fire-argintii…
Că trei zile şi nopţi trei
întomna-se-va-ntre noi.

Pasărea zbura,
izvorul susura,
vântul vâlâia
în numele tău.

Soare, măicuţă, să fii,
Luna-n straie aurii…
Că trei zile şi nopţi trei
lumina-se-va-ntre noi.

Soarele lucea,
Luna strălucea,
vântul vâjâia
în numele tău.

Traducere în limba română:
VALERIU MATEI