Spații culturale nr. 29 (6)
Viorel SAVIN
CINESUNTA
(fragment din romanul în lucru)
Coborî de pe terasă, trecu printre stâlpii de beton ai barierei ce ţinea loc de poartă şi porni în goană către şoseaua principală. În depărtare, farurile aprinse ale maşinilor forfecau orizontul.
„… dar dacă încearcă să mă urmărească?…”
Presupunând această eventualitate, se opri în loc cu răsuflarea tăiată. Se răsuci pe călcâie şi, derutată, privi înapoi.
„… dacă mă urmăreşte, cu maşina mă ajunge imediat!”
Îşi aminti de bariera lăsată ridicată de băieţii care se drogaseră în magazie.
Nu se depărtase foarte mult.
„… trebuie să-l împiedic!”
Decisă, alergă îndărăt. Când ajunse la barieră o balansă, gâfâind, de capătul scurt îngreunat cu borne kilometrice, şi o închise. Apoi, ţinând-o cu subraţul în poziţie orizontală se deplasă în întuneric, bâjbâind de-a lungul ei, în căutarea lanţului de la capăt. Ameţită la propriu de teamă, îl găsi atârnând pe lângă stâlpul de beton. Cu degetele tremurându-i, îl încolăci pe după acesta şi îl sigilă cu lacătul masiv. – Exact în momentul în care Pierre aprinse lumina în curte şi ieşi pe terasă, ea aruncă cheia în balta de lângă drum.
Se tupilă şi, cu paşi furişaţi, intră sub umbrela întunericului.
Pierre strigă autoritar, deşi cu o anume nesiguranţă în glas:
– Cinesunte. Ei, Cinesunte!…
Dar fata, mergând pe mijlocul drumului, deja se depărta spre luminile ce se succedau cu repeziciune la orizont.
Pierre îşi modifică tonul şi, aproape rugător, o strigă din nou:
– Cinesunte! Cinesunte, ei…! Cinesunte…!
După câteva momente de aşteptare în van, Pierre urlă lung, cu disperarea ţăranului căruia i s-a furat calul bătătură, amuţind glasurile de noapte ale mlaştinii:
– Cinesunteee!…
Înfricoşată, fata îşi încovoie umerii în mers, pipăind în întuneric, cu talpa piciorului, drumul de pământ.
La scurt timp după strigătul lui Pierre, auzi în spatele ei răgetul de fiară rănită al motorului fără ţeavă de eşapament. Se opri, întorcându-şi privirile într-acolo. Pierre aprinsese farurile maşinii şi, uitând probabil să sincronizeze ambreiajul cu schimbătorul de viteze, ambala turbat de furie motorul, obţinând doar scrâşneli înverşunate de roţi metalice, muşcând una din alta fără a reuşi să mişte maşina.
Când, în sfârşit, nimeri viteza potrivită, maşina se roti în loc, măturând, cu farurile peretele magaziei, rufele întinse pe sârme, terasa casei şi… porni ca din puşcă spre ieşirea din curte. – Orbit de mânie, Pierre nu observase bariera lăsată; şi călca acceleraţia până la podea.
În urma coliziunii cu bariera solid ancorată de stâlpii de beton, mai întâi farurile maşinii se înclinară până la pământ, apoi se ridicară, luminând-o pe fată în plin, concomitent cu vibraţia pământului de sub tălpi şi cu zgomotul înfiorător de sticlă sfărâmată şi de fiare îndoite. Pentru câteva clipe, o linişte grea coborî peste mlaştină, alungată însă brutal, aproape imediat, de sunetul strident al claxonului.
În timp ce claxonul maşinii pe moarte suna încontinuu, iar farurile ei o luminau acuzator, şopti:
– Eşti un om rău…!
Nici nu-i trecu prin gând să se întoarcă, să vadă ce s-a întâmplat cu Pierre. Trebuia să fugă cât mai departe de dânsul. Dacă s-ar fi întors, nu ar mai fi putut scăpa niciodată din ghearele lui. Şi nu ar mai fi aflat niciodată cine este dânsa, cu adevărat; şi din ce loc vine? Pierre nu i-ar fi spus, nu ar fi avut niciun interes să-i spună ceva care ar fi ajutat-o să scape de dânsul, iar dacă lui i s-a întâmplat ceva rău acolo, sub barieră, i s-a întâmplat pentru că singur şi-a căutat-o! Ea… a fost obligată să-şi ia măsuri de apărare!
Privi peste umăr şi, în lumina farurilor maşinii zdrobite, văzu drumul până departe. Claxonul, din ce în ce mai răguşit, continua să strige după ajutor, iar Pierre întârzia să iasă din maşină.
Ridică din umeri, se întoarse şi îşi continuă mersul înspre fasciculele de lumini ce lingeau orizontul.
Nu după mult timp, în urma sa claxonul amuţi, iar luminile farurilor începură să pălească – fără ajutorul motorului, bateria maşinii nu putea suporta întregul efort.
Grăbi pasul, ca să câştige teren. Tocmai când începuse să alerge, împinsă de teamă şi de nerăbdarea de a ajunge cât mai repede la şosea, farurile îi traseră covorul de lumină de sub picioare, lăsând-o cu senzaţia că rămâne în aer, înfăşurată în vălătuci de întuneric.
Noaptea mirosea jilav a mâl, a pene ude şi a plante descompuse de apă.
Derutată, îşi forţă ochii să se obişnuiască cu bezna, amăgindu-se că s-ar putea folosi de puzderia de stele ce spuziseră cerul. Dar acestea, egoiste şi reci, nu-şi lăsau lumina să ajungă până la dânsa, nu făceau altceva decât să întreţese, ca în vis, contururile lucrurilor, lăsând vederii tot felul de forme de întuneric, înviate de imaginaţia excitată de spaimă.
Trebuia, totuşi, să-şi continue drumul.
Începu să înainteze, păşind cu prudenţă în întuneric, spre orizontul marcat de jocurile de lumini ale farurilor de pe autostradă. Încordată la maxim pipăia drumul cu talpa, împingându-şi-o înainte până ajungea la deschiderea unui pas normal, apoi păşea cu celălalt picior. – Singurele repere pe care le putea folosi ca să nu nimerească în mlaştină erau doar denivelările drumului, disciplinate oarecum de trecerea roţilor maşinii lui Pierre peste ele şi de rara circulaţie a unor biciclişti sporadici.
Cu simţurile devenite aproape inutile în bezna care se înstăpânise peste mlaştină, încerca să se ţină pe drum, în timp ce demoni nevăzuţi îi suflau batjocoritori în ceafă. Le simţea ca pe o adiere prin plete, răsuflarea fetidă şi caldă de mâl şi de apă bâhlită.
Broaştele amuţiseră. Păsările dormeau în cuibarele lor ascunse în întinderea de papură şi de stuf. Nici măcar apa nu mai clipocea.
Ochii îi erau aproape nefolositori şi, pe măsură ce înainta, avea senzaţia că din pricina tăcerii asurzitoare nu va mai auzi niciodată… – Absenţa semnalelor cunoscute adâncea ameninţările nopţii.
La un moment dat, călcă pe o vietate cu trupul rotund şi moale, probabil că era un şarpe, care o plesni cu coada peste pulpa piciorului şi, cu inima aproape sărindu-i din piept, se aruncă într-o parte. Se împiedecă de tulpinile de stuf căzute în drum şi, încercând să-şi regăsească echilibrul, păşi în gol, într-un hogaş de la marginea drumului, şi se prăbuşi cu capul înainte, drept într-un ochi de apă.
Înspăimântată, se duse la fund. Înghiţi câteva gâturi zdravene de apă, dar îşi reveni şi ieşi la suprafaţă inspirând aerul cu lăcomie. Tuşi, expulzând apa care încercase să-i invadeze plămânii, şi inspiră cu grijă aerul de care avea nevoie. Tuşi din nou, apoi se linişti, concentrându-se asupra situaţiei în care se afla. Ceva lipicios, probabil vreo frunză încărcată cu mâzgă i se lipi de buză şi o scuipă cu silă.
Făcu câteva mişcări de bras, încercând să se întoarcă la mal. Nu era sigură de direcţia în care înota şi i se păru că a înaintat prea mult pentru a acoperi amplitudinea căzăturii de pe mal. Se opri, călcând apa.
Se roti în loc, căutând un punct de reper în întuneric. Nu reuşi să distingă nimic.
„… dacă mă deplasez, s-ar putea să mă pomenesc în larg…!”
Hotărî că nu avea altceva mai bun de făcut, decât să aştepte zorii. Ca să se poată salva. Dar, dacă voia să reziste, trebuia să găsească un punct de sprijin.
Menţinându-şi capul deasupra apei cu mişcări line de bras, îşi lipi picioarele şi, şi le lăsă în jos, încercând să atingă fundul bălţii. Nu reuşi şi înaintă încă puţin. Făcu aceeaşi încercare, dar cu acelaşi rezultat.
Gândi că situaţia devine gravă şi, neliniştită, hotărî să sondeze mai ferm adâncimea. Se lansă spre fundul apei în picioare, cu mâna întinsă în sus. Simţi că apa îi ajunge deasupra capului, până mai sus de cot. Trase concluzia că nu se afla prea departe de mal. Dar, dacă ajungea să obosească? Trebuia să găsească numaidecât ceva de care să se sprijine.
Mai făcu câteva mişcări de bras şi repetă încercarea: de data asta apa i se ridica până la încheietura palmei. Cu plămânii sub presiune zvâcni la suprafaţă. După ce-şi reglă respiraţia decise să înoate în direcţia opusă. Făcu câteva mişcări de bras şi, spunându-şi că a înaintat suficient, sorbi aerul cu gura deschisă şi se lăsă la fund, cu braţele ridicate pe lângă urechi. Alunecă în adânc, cu apa până deasupra vârfurilor palmelor, şi tot cobora, – cobora fără să atingă fundul bălţii. Se sperie. Panicată, bătu cu putere din picioare, adună spasmodic apa, cu braţele, sub dânsa, şi ieşi la suprafaţă.
„… am luat-o în direcţie greşită…!”
Se rotea dezorientată, în loc… Nici măcar nu îşi putea permite să plângă.
„… de ce mi se întâmplă asta…?!”
Mângâind-o cu consistenţa ei uleioasă, apa îi clipocea sub bărbie.
„… oare visez?…”
Călca apa şi îşi menţinea cu uşurinţă capul deasupra. Depănând din picioare, înainta puţin câte puţin, fără să-şi dea seama.
Tocmai se gândea să facă pluta, ca să reziste la suprafaţa apei până dimineaţă, când izbi cu talpa sandalei în ceva dur. Îi scăpă un uşor strigăt de surpriză şi de durere. Apoi, înviorată de posibilitatea salvării, începu să tatoneze plină de speranţă, adâncul cu picioarele. După clipe prelungite dureros de lipsa de rezultat a efortului ei, reuşi să găsească obiectul dur de care se lovise. Îl simţi dur, lunecos şi cu o suprafaţă foarte îngustă. Îşi sprijini sandala din piciorul drept de vârful lui ascuţit şi, vâslind cu grija de a nu-l pierde, i se opri deasupra într-un echilibru precar, despre care luciditatea ascuţită de primejdie îi spunea că era vital să şi-l menţină.
Pipăind prudentă cu tălpile încălţate în sandale nu-şi putu da seama dacă obiectul era trunchiul vreunui copac pietrificat sub ape, colţul vreunei stânci sau cine ştie ce obiect aruncat de oameni în mlaştină.
Vâslea cu palmele, trăgând apa spre sine sau împingând-o înainte, ori respingând-o ferm înspre dreapta sau stânga…, – după cum simţea că este nevoie pentru a rămâne în contact cu suprafaţa foarte mică a obiectului din adânc. Îşi controla eficient şi destul de uşor mişcările. Tăcerea aproape absolută din jur o liniştea, convingând-o că nicio primejdie nu s-ar fi putut apropia de dânsa fără să o sesizeze din vreme.
Avu şansa să rămână în loc mult timp, fără să facă vreun efort deosebit, înotând. Apa era caldă, mângâietoare şi părea înfrăţită, prin beznă, cu cerul, căruia, nici nu apucase să observe când, întunericul îi înghiţise stelele.
Legănată în braţele aromitoare ale apei, uşor, uşor, pierdea noţiunea de timp şi chiar sensul de aşezare al lucrurilor. Simţurile începeau să o trădeze. Şi, ca o justificare a intenţiei de a renunţa la luptă, îşi inducea ideea că… oricum nu-şi amintea cine este, de unde vine, ce rost are, şi, peste toate, încerca să i se înalţe convingerea că nu mai are nicio importanţă unde se află „sus” sau „jos”!
Dintr-un firesc demers de autoprotejare era tentată să se abandoneze cu nesfârşită bucurie impresiei că pluteşte în imponderabilitate şi că s-ar afla… singura fiinţă rămasă în univers.
Noaptea devenise pământul, apa şi cerul. Iar ea se topea fericită, moleculă cu moleculă, în Ea!
Gândurile îi somnolau odihnitor; amăgitor; i se prefirau încet, încet, cu bucurie adânc simţită, în teritoriul celălalt. Acolo vor găsi lumină. Cu siguranţă că acolo… era lumină!
Mihaela Malea Stroe
Camelia Iuliana Radu – Oman sau poezia deșertului de piatră
Am în față o carte frumoasă, la propriu și la figurat: „Oman”, (Ploiești, KartaGraphic, 2012) cartea de poeme a Cameliei Iuliana Radu, ediție bilingvă, traducerea în limba engleză – Sebastian Radu. Carte frumoasă ca obiect, ilustrația copertei și cele din interiorul volumului aparținând poetei, dar frumoasă și ca mesaj liric, sincer, cald, genul de carte care, abia frunzărită, deja te îndeamnă să revii asupra ei pe îndelete, în tihnă.
Rod al unei experiențe inedite (șederea temporară a Cameliei Radu în Oman), volumul de poezie are fiorul liric al exotismului, dar impresionează prin felul firesc în care o sensibilitate autohtonă s-a pliat pe spațiul total diferit, ca peisaj, civilizație, cultură, al Omanului. Sentimentul lectorului este acela că autoarea se simte acasă în Oman, ca într-o a doua patrie, cumva revelată. Am credința că, tocmai de aceea, versurile parcă vin de la sine, curg în imagini de o mare plasticitate și cuprind – când cu blândețe, când sfâșietor, trăiri dintre cele mai intens-creatoare: „Mă înfășor în mătasea fiecărei zile/ până voi deveni sâmbure/ timpului tău” sau „Când brațele drumului/ mă vor strânge/ să îmi rupă trupul,/ voi încolți, umbrind viitorul/ cu cerul tău”(Oman, p. 12).
Poezia Cameliei Radu se naște și naște din tresărire, dar, deopotrivă, din cugetare, din contemplare. Ființează, aici o prospețime, o ingenuitate și, în același timp, o profunzime cu accente metafizice a expresiei lirice: „Binecuvântate sunt stelele prezentului!/ În leagănul lor/ răsar orașe tihnite, copiii citesc/ și cresc precum curmalii/ cu fruntea în soare/ și rădăcinile în apa din adânc” (Sharia, p.14).
Stele priveghind nisipurile deșertului, dar și orașe, vise și visuri, silueta Sheherezadei plutind imaterial printre obiecte ale prezentului (vitrine, fructe, podoabe) sau cu iz de poveste (lampa lui Aladin), printre arome (tămâie, mirodenii) și sclipiri de aur cu nestemate… toate recreează, în simboluri puternice, o lume extrem de bogată spiritual și material. O lume din care nu lipsește, însă, fiorul tainei: „Labirint de mătăsuri/ de ambră și tămâie/ amuletele șamanilor ascunși în moarte,/ miraj în
cutii aurite (Bazar, p. 24).
Nisipul, curmalii, mătasea, aromele rare, soarele, arcada, piatra, îngerii sunt tot atâtea semne ale statorniciei: „Statornicie – / capra, curmalul, un om/ deșert de piatră” (Haiku – 3, p. 113). O statornicie a însăși ființei Omanului, percepută de călătorul cu inima deschisă iubirii, călător-pelerin. Parabolică, în sensul, totuși, al devenirii și germinării perpetue pe axis-ul statorniciei, este „Povestea deșertului” (p. 70): „Pietrele seamănă întâmplător/ cu durerea:/ ascuțite când sunt proaspete,/ abia smulse din stâncă. // Martore timpului,/ se umplu de voci,/ colțurile se rotunjesc,/ devin obraji de copii. // Apoi,/ se micșorează de tot,/ ovule de piatră/ într-un infinit de idei”.
Sacralitatea lumii acesteia, în integralitatea ei, este confirmată de prezența îngerilor, aceiași pretutindeni, îngeri ai credinței, dincolo de religii. Poezia transcende granițele, are virtuți tămăduitoare și putere revelatorie, căci, iată, un omanez mărturisește: „Lacrimi blânde și bucurie îmi umplu inima când îi citesc poeziile [poeziile Cameliei Radu – n.n.] și îmi văd țara pentru prima dată, prin ochii altcuiva, ca și cum aș fi fost orb înainte.
Sunt plin de recunoștință pentru că o persoană atâtde îndepărtată de Oman, atât de diferită prin cultură și religie, atât de îndrăgostită de moștenirea și pământurile acestea mă face să mă îndrăgostesc la rândul meu din nou de țara mea” (Mohammed Al Wadhahi, în Cuvânt înainte, p. 6).
Mesajul pe care personal l-am receptat din volumul de poezii al Cameliei Radu este că, dacă biruim prejudecățile, barierele convenționale din adâncul nostru, lumea se deschide și ea, se luminează și zâmbește. Dacă o întâmpinăm cu nefățarnică iubire, cu aceeași iubire ne vine ea însăși în firească întâmpinare.
Ionel POPA
CĂLĂTORIA, ACT DE CULTURĂ
Pentru a fi desăvârşită şi cu oarece folos, călătoria în spaţiu-timp trebuie refăcută în memorie. Numai astfel descoperi „înţelesuri noi, sensuri şi semne pe care atunci, la contactul real, nu le-am sesizat ori, pur şi simplu, le-am ignorat”. O astfel de întoarcere în memorie a generat o miniodisee cum este eleganta livre de poche, Călătorie în jurul fiinţei tale, semnată de Rodica Lăzărescu (Ed. NICO, Târgu Mureş, 2013). Coborârea în memorie parcurge un slalom printre peisaje, istorie şi cultură. Cele 42 de marcaje sunt tot atâtea poeme epico-reflexive care se impun prin ceea ce îţi spun şi prin cum îţi spun. De fiecare dată, peregrinul caută acel ceva specific locului prin care acesta s-a întipărit în memorie. Acel ceva este fie monumentalitatea naturii, fie frumuseţea monumentului şi a operei de artă, semnificaţia lor spirituală. Care sunt obiectivele ce merită vizitate aflăm citind Călătorie în jurul fiinţei tale.
Secvenţele sunt construite pe cele trei momente compoziţionale noi de vechi ce sunt: o privire de ansamblu care obligatoriu conţine numele locului sau al monumentului, care va da titlul secvenţei; urmează notarea impresiilor afective şi spirituale care se organizează în jurul elementului emblematic care spune povestea obiectivului vizitat; şi încheierea cu o frază de sinteză, de multe ori de caracter apodictic. Textul este de o maximă concentrare. Această concentrare stopează tendinţa lirico-barochistă care ar fi lungit şi, implicit, diluat textul. Acest tip de construcţie nu produce monotonie deoarece este abil asortată stilistic. Prozatoarea descoperă „spiritul locului”, găseşte amănuntul care personalizează obiectivul. Textul este structurat pe o simbolică întâlnire–confruntare dintre elementele primordiale mitico-filosofice: pământul, cerul (lumina), apa, aerul. La nivelul lexicului şi a sintaxei este prezentă opoziţia de grade de intensitate diferite: „aici [Avila] s-a născut Sfânta Teresa şi tot aici este înmormântat Torquemada, celebru inchizitor.” Din anumite opoziţii cresc metafore de o puternică expresivitate: “Munţii din jur plâng în cascade interminabile”; „pleoapă de piatră”. În interiorul frazei sunt prezente epitete, comparaţii, metafore, repetiţii enumeraţii, simetrii, invocaţii şi întrebări retorice. Importantă nu e prezenţa acestor procedee lexicale, semantice, sintactice, ci rezultatul întâlnirii lor în frază, imaginea vizuală, sonoră rezultată. Iată imaginea furnicarului unei metropole: „[…] oameni pe jos, în pas alert ori domol, motorete şi scutere, autoturisme şi autobuze, tramvaie – într-o devălmăşie de nedescris, pe un fundal sonor agresiv (clasoane, motoare turate, râsete, strigăte, vorbe, vorbe…). Ne strecurăm până la Catedrala Santa Maria Assunta […]”. În continuare sunt surprinse simultan grandoarea şi mizeria oraşului… Neapoli. Un alt exemplu care nu poate fi ocolit: „Acolo unde muntele se prăvale în mare, furios în grandoarea lui, dar supus… Acolo unde marea se sparge de ţărm, furioasă la rându-i, dar neputincioasă… Acolo unde casele par a învinge gravitaţia şi logica oricărui constructor şi se înalţă, multicolore, sprijinite una de alta şi toate de peretele stâncos… Acolo unde piatra rodeşte, îmblânzită de mâna, tenacitatea şi imaginaţia omului… Acolo unde aerul miroase a floare de lămâi şi portocal şi unde ochiul este încântat de bulgăraşii galbeni ori oranj ce atârnă de crengile verzi şi înmiresmate, într-un ciudat şi neaşteptat amestec de fructe şi flori… Acolo unde a merge pe drum înseamnă, invariabil, a urca şi a coborî cel mai adesea trepte, pe străduţe nu mai late de doi metri… Acolo unde, din orice punct ai privi de jos, descoperi, cuibărită între mare şi oraş, cupola domului… Acolo… cu siguranţă te afli pe costiera amalfitană”.
Tehnicile descriptiv-evocatoare fac din elementele naturii, din monumentele istorice, din aşezările umane nişte zeităţi făuritoare de poveşti şi martore ale istoriei. Fermecată de măreţia naturii, fascinată de monumentele istoriei, fascinată de frumuseţile artei scriitoarea face elogiul omului care înfruntă timpul stăpânind stihiile şi făcând istorie.
Autoarea volumului se înscrie într-o tradiţie de-o vârstă cu literatura noastră care începe cu Dinicu Golescu. Prin caracteristicile volumului său, Călătorie în jurul fiinţei tale, Rodica Lăzărescu aparţine ramurii Nicolae Iorga, peregrin prin toate ţinuturile româneşti şi prin Europa.
Diana VRABIE
G. COŞBUC: ECLECTISMUL FORMULEI ESTETICE
În anul 1884, revista „Tribuna” din Sibiu publica sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc) snoava versificată Filosofii și plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă apare în trei numere consecutive ale revistei, reprezentând, în fapt, debutul publicistic al scriitorului George Coșbuc (1866-1918). Urmează colaborări intense la publicaţiile ardelene („Familia”, „Foaia interesantă”), timp în care poetul îşi continuă studiile la Facultatea de Litere din Cluj. Este numit redactor al „Tribunei”, alimentând foiletonul literar al ziarului, paralel cu intervenţiile informative şi de divertisment pentru rubrica „Varietăţi”. „De la 1884-1890 – mărturiseşte Coşbuc, în postfaţa la Fire de tort – am publicat neîntrerupt versuri în „Tribuna”; aceştia au fost anii cei mai rodnici ai vieţii mele”. Doar pe parcursul anului 1889, spre exemplu, poetul scrie şi publică poeziile Rada, Numai una, Fata morarului, Un pipăruş modern, Pipăruş viteaz, Nu te-ai priceput. Se pare că aceste apariţii au creat poetului mai degrabă o faimă descalificatoare, „de versificator interminabil şi, numai în mică măsură, original” (Al. Piru). Aceste constatări vor servi drept temei pentru etichetarea ulterioară de „poet savant prin metrică”, făcută de Pompiliu Constantinescu.
Recunoaşterea sa literară vine relativ târziu şi oarecum motivat, întrucât poetul, în încercarea de a găsi formula poetică, care i-ar fi tradus cel mai expresiv spiritul, zăboveşte în traduceri (din Heine, Bodenstedt, Freiligrath), în interpretări din Kosegarten şi Lanbein, în prelucrări din folclorul românesc, ce nu reprezintă întotdeauna nişte reuşite literare. Acestea constituie mai degrabă simple exerciţii literare necesare şantierului estetic al autorului, având rolul gestaţiei poetice. Nici contextul literar nu se dovedeşte extrem de favorabil unei afirmări prompte. Întreaga atmosferă literară, cu rarisime excepţii, era contaminată de un anemic epigonism, care trivializa mesajul eminescian. George Coşbuc nu este însă un epigon eminescian, dar nici un „apendice” neoclasic în descendenţa lui Vasile Alecsandri, ci mai degrabă „un romantic întârziat, mai aproape de Alecsandri decât de Macedonski, deşi este contemporanul celui din urmă” (Nicolae Manolescu). Originalitatea poetului se desprinde din eclectismul formulei sale estetice, care dialoghează atât cu modelele clasice greco-latine şi neoclasiciste, cât şi cu romantismul Bierdemeier şi simbolismul.
George Coşbuc traversează perioada de acumulări cu febrilitatea specifică doar marilor creatori. Nervul ardelenesc se resimte din perioada şcolirii sale la Năsăud, consumată între anii 1876-1884. Colegul său de şcoală, Leon Scridon, îşi amintea zelul lui Coşbuc din perioada respectivă: „Seara când se culca, pe scaun, lângă pat, îşi punea o lumânare, chibrituri, un creion şi bucăţi de hârtie; se acoperea pe cap, fie vara, fie iarna, închidea ochii, medita, gândea. Când prindea o idee bună, aprindea lumânarea şi o scria pe o bucată de hârtie; aceasta o făcea şi de zece ori pe noapte. Dimineţile revizuia toate hârtiile scrise, pe care găsea idei bune, potrivite, le păstra, celelalte le rupea. Astfel, muncea George ca elev la plăsmuirile sale”.
Asiduitatea şi talentul acestui „geniu horaţian al versificaţiei” au fost răsplătite generos, Coşbuc dovedindu-se, înainte de Primul Război, cel mai popular poet român. Prima culegere, Balade şi idile, apărută în 1893, s-a retipărit de opt ori în timpul vieţii poetului, iar, cum bine observă criticul Nicolae Manolescu, „canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până astăzi memoria”.
Debutul editorial are loc prin apariția, la Sibiu, în Biblioteca poporală a „Tribunei”, a cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887). Exegeza preferă însă să marcheze drept debut editorial volumul Balade şi idile, apărut la editura „Socec”. Fiind excelent primit în majoritatea revistelor româneşti, declanşează, însă, ceea ce s-a numit „procesul literar Coşbuc”. Poetul este acuzat de plagiat şi răspunde la atacurile, în mare parte nedrepte, prin Notele la volumul Fire de tort (1896), subliniind, printre altele, impactul medierii culturale a actului creator.
Vor urma volumele Ziarul unui pierde-vară (1902), Cântece de vitejie (1904), neglijabile ca valoare. Semnificative pentru profilul său poetic rămân Balade şi idile şi Fire de tort, deşi ambele cărţi includ poezii nu doar diferite sub aspect tematic, ci şi inegale artistic. Dintre acestea rămân antologabile şi astăzi Duşmancele, Numai una, Cântecul fusului, Rea de plată, Fata morarului, Pe lângă boi, La oglindă, Gazel. Poetul atenuează conflictele între uman şi natural, convertindu-le într-o armonie estetizantă. În una din cele mai expresive poezii ale sale, Fata morarului, tensiunea interioară a fetei corespunde cu tulburarea naturii: „Sub plopii rari apele sună/ Şi plopii rari vâjâie-n vânt,/ Iar roata se-nvârte nebună!/ Eu stau la covată şi cânt,/ Dar singură nu ştiu ce cânt,/ Şi-n ochii mei lacrimi s-adună”. Trăirile sufleteşti ale fetei „filtrează” subiectiv neliniştea naturii, care este „pusă în scenă” în chip elegant. E de menţionat că George Coşbuc, în creaţiile sale, se dovedeşte, în egală măsură, şi actor, şi interpret (preluând identitatea personajelor), dar şi regizor, care pune în scenă intrarea măştilor.
Aceeaşi estetizare a naturii devine exemplară şi în Cântecul fusului: „Şi-am mers pe malul apei,/ În valuri să-mi îngrop/ Şi cântecul, şi-amarul -/ Dar a-nceput un plop/ Să cânte, şi toţi plopii/ Cântau duios în vânt”. În continuare, urmează descrierea tânguirii plopilor, care ia forma unui cântec doinit, simbol al comuniunii armonice dintre om şi natură. Coşbuc estetizează natura fără a o transforma însă într-un simplu decor, lipsit de semnificaţie. Cel mai adesea, aceasta se edifică într-o imagine lirică sugestivă, fiind pregnant umanizată. Cum bine observă Dumitru Micu, în acest sens, „natura este prelungirea fiinţei omului şi invers”. Frumuseţea supremă se realizează prin armonizarea naturii, a umanului, şi, nu în ultimul rând, a cântecului.
Prezentul volum include versuri din toate cele patru cicluri, fiind completat de o serie de poezii nepublicate anterior în volume (Sulamita, Sonete de lux, Inima mamei, Povestea gâştelor ş.a.). Chiar dacă nu au beneficiat de o circulaţie intensă, acestea nu sunt mai puţin populare. Cine, spre exemplu, nu a auzit de savuroasa legendă în versuri, Povestea gâştelor, din care se desprind note de umor şi duioşie, grefate pe un conflict dramatic pitoresc: „Iar când gâştele stau gloată/ Şi prin dreptul lor te duci,/ Sare tabăra lor roată/ Să te-ntrebe: „Ce ne-aduci?/ Ai găsit papucii? Spune!”.
Dincolo de banalizarea unor texte, e de remarcat că George Coşbuc a scris câteva dintre cele mai expresive poezii pentru copii (Concertul primăverii, Nunta-n codru, Iarna pe uliţă, În miezul verii, Cântec etc.). Acestea redau o stare de molipsitoare voie bună, de bucurie candidă şi debordantă. Doar sufletul de copil al poetului a putut rezona cu spectacolul ştrengarilor „cu multe sănii”: „Sunt copii. Cu multe sănii/ De pe coastă vin ţipând,/ Şi se-mping, şi sar râzând,/ Prin zăpadă fac mătănii/ Vrând-nevrând” (Iarna pe uliţă).
În labirintica sa căutare de forme şi esenţe, Coşbuc a tatonat diverse specii lirice, de la doina şi cântecul de leagăn până la pastel, elegie, gazel, idilă ş.a. Astfel, prelucrând forme fixe, cum ar fi gazelul din poezia persană, de pildă, cunoscut de Coşbuc prin intermediul limbii germane, le dă un conţinut şi original, şi naţional, încetăţenind specia în literatura română. Într-un alt gazel, poetul nu menţine registrul gnomic specific acestor forme fixe, ci imprimă textului un caracter de idilă, ţesută pe canavaua filonului folcloric: „Te-aş lăsa şi mi-e cu jale,/ Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc”.
O notă oarecum aparte în creaţia coşbuciană o aduc doinele, poezii de tonalitate aparent elegiacă. Poetul personifică doina sub chipul unei copile, care exprimă sentimentele, bucuriile şi durerile unui neam întreg. Pentru poetul ardelean, doina este cântec de dragoste, de jale, de cătănie, de haiducie, de amar şi revoltă, de alinare a durerii şi suferinţelor celor mulţi. Doina devine acea cântare a cântărilor, specifică poporului român. Ocrotindu-i pe cei tânguiţi, doina este de neînlocuit: „Ai tăi suntem! Străinii/ Te-ar pierde de-ar putea; / Dar când te-am pierde, Doino,/ Ai cui am rămânea?/ Să nu ne laşi, iubito,/ De dragul tău trăim:/ Săraci suntem cu toţii,/ Săraci, dar te iubim!”
George Coşbuc reînvigorează şi pastelul, care se distinge printr-o prezenţă mult mai semnificativă a omului, surprins în mijlocul naturii, dar şi printr-o sensibilizare a peisajului, depăşind astfel stadiul cucerit de Alecsandri. Cele patru anotimpuri sunt orchestrate de o întreagă morfologie a purificării, întrucât natura însăşi la Coşbuc este purificatoare. Dacă primăvara este o metaforă a purificării trupeşti, vara e „anotimpul purificării spirituale” (Laurenţiu Ulici), puterea arzătoare a celei din urmă, comportând beatitudinea solară.
În pastelurile sale din volumele Balade şi idile, Fire de tort, autorul Cântecelor de vitejie practică un lirism obiectiv, care poartă amprenta ingenuităţii umane. „Avem – afirma G. Călinescu – înainte nişte tablouri care povestesc momente eterne ale satului şi care izolate în cadrul lor perfect stârnesc acea emoţie de ordin contemplativ pe care ne-o dă vechea pictură narativă…” Poetul a zugrăvit cu predilecţie natura, aşa cum a cunoscut-o el, trăind în mediul rural, dându-i un suflu liric. Acelaşi critic aprecia că pastelul coşbucian e „monografic”. Sentimentul naturii la George Coşbuc e complex, dar el nu rămâne numai „poetul ţărănimii”, cum îl etichetase grăbit Dobrogeanu Gherea, ci are un simţ rafinat al peisajului. Acesta apare reprezentat în mod obiectiv, fiind văzut de poet ca mediul unei sărbători în care este exprimată bucuria de a trăi. Omul îşi face simţită prezenţa în natură prin muncă şi iubire, cum se vede şi în versurile din pastelul Vara: „Privirile de farmec bete/ Mi le-am întors către pământ -/ Iar spicele jucau în vânt,/ Ca-n horă dup-un vesel cânt/ Copilele cu blonde plete,/ Când saltă largul lor vestmânt./ În lan erau feciori şi fete,/ Şi ei cântau o doină-n cor./ Juca viaţa-n ochii lor/ Şi vântul le juca prin plete”.
Poet solar, împătimit de „câmpii arşi de soare”, „zumzet de albine” şi „călduri dogoritoare”, George Coşbuc evocă, în pastelurile sale, vara, amiaza cosmică, aşa cum Vasile Alecsandri elogia esenţa aspră şi copleşitoare a iernii. Dacă Alecsandri se dovedeşte poetul prin excelenţă al iernii, Coşbuc este evocatorul cu predilecţie al verii.
Peisajul coşbucian este unul solar, unde vegetaţia atinge vârsta maturităţii. Grâul este galben, sugerând prezenţa soarelui. Atât holda, crângul, dar şi moara sau dumbrava reprezintă spaţii deschise, unde omul se simte în siguranţă şi este stăpânit de un firesc sentiment al familiarităţii. Aşadar, soarele înseamnă aici viaţă, vitalitate. Anotimpul tuturor împlinirilor produce fertilitate, pe când ploile, umiditatea şi „umbrosul igrasios” îl înspăimântă pe poet. Într-o atmosferă de vrajă indiscutabilă, vara devine o feerie. Poetul îşi găseşte un loc confortabil în natură, unde se simte în siguranţă. Muntele nu deschide perspective, ci limitează orizontul: „Priveam fără de ţintă-n sus –/ Într-o sălbatică splendoare/ Vedeam Ceahlăul la apus,/ Departe-n zări albastre dus,/ Un uriaş cu fruntea-n soare,/ De pază ţării noastre pus./ Şi ca o taină călătoare,/ Un nor cu muntele vecin,/ Plutea-ntr-acest imens senin/ Şi n-avea aripi să mai zboare!” (Vara)
Pastelul Noapte de vară sugerează un sentiment de fericire deplină, natura devenind, şi de data aceasta, un cadru obiectiv. Este prezentată panorama înserării şi a adormirii satului; peisajul lunar completează în mod fericit tabloul ca în poemele romantice: „Zările, de farmec pline/ Strălucesc în luminiş;/ Zboară mierlele-n tufiş/ Şi din codri noaptea vine/ Pe furiş”. Apoi zgomotele se sting treptat, pentru ca în partea a doua, liniştea satului să devină stăpâna nopţii, iar în partea a treia doar „dorul” simbolizează prezenţa elementului uman, amplificând farmecul neasemuit al nopţii adânci de vară. Nu apar detaliile, accentul căzând pe înserarea ce devine o eternitate misterioasă. În acest cadru apare şi omul în ipostaza sa înălţătoare: „Numai dorul mai colindă,/ Dorul tânăr şi pribeag./ Tainic se-ntâlneşte-n prag./ Dor cu dor să se cuprindă,/ Drag cu drag”.
Unul dintre cele mai frumoase pasteluri ale verii din literatura noastră este În miezul verii. Întregul talent de pastelist e concentrat în versurile acestui poem. Încremenirea naturii, sub imperiul dogoritoarelor raze de soare creează imaginea unui început de lume: „Liniştea-i deplin stăpână / Peste câmpii arşi de soare,/ Lunca-i goală: la fântână/ E pustiu; şi nu se-ngână/ Nici o boare”.
La fel de eterogenă, ca şi speciile literare pe care le îmbrăţişează, se dovedeşte şi tematica creaţiilor autorului Firelor de tort. Lipsa oricărui convenţionalism tematic îl va orienta pe poet spre teme dintre cele mai diferite. Aşa se face că din cauza diversităţii temelor şi personajelor, Coşbuc nu va reţine în Balade şi idile (1893) decât unele fragmente, confruntându-se cu problema asigurării unităţii ciclului.
Una din contribuţiile esenţiale ale poetului constă în evocarea lirico-epică a lumii satului şi a poporului nostru. Satul lui George Coşbuc reprezintă o entitate socială şi naţională conturată pe o dimensiune geografică şi etnografică pitorească. Coşbuc are respiraţia satului său, cunoscând în cele mai mici amănunte, învârtitul greu al morii, dănţuiala neobosită a fusului, datinile, arta populară. În poezia Dragoste-nvrăjbită, se referă, de pildă, la arta broderiei: „Numără, Simino, numără pe fir;/ Trei le treci şi două le desparţi deoparte,/ Ca să iasă forma scrisă ca din carte”. Întregul său univers artistic pare cuprins într-o viziune ţărănească, fără a-l reduce exclusiv la condiţia unui „poet al ţărănimii”. Mai mult, Vladimir Streinu sesizează chiar perspectiva de orăşean a lui Coşbuc asupra vieţii idilice de la ţară. „Ţărănismul coşbucian, observă Nicolae Manolescu, este înşelător tocmai fiindcă este un spectacol, nu o psihologie, este o coregrafie, nu o scenă realistă”.
Coşbuc este un poet al naturii, în aceeaşi măsură în care este un evocator al vieţii poporului nostru. Tabloul naturii amalgamează diurnul şi nocturnul, iarna şi vara, umanul şi naturalul, evoluând sub semnul estetizării: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte-un fulg, acum a stat/ Norii s-au mai răzbunat/ Spre apus, dar stau grămadă/ Peste sat” (Iarna pe uliţă). Selectarea estetică a elementelor naturii poate fi observată prin punerea în relaţie a fulgilor, apusului, norilor, satului, care ne situează în faţă unei naturi de poveste.
Natura lui Coşbuc ne oferă senzaţia unei experienţe directe (O noapte de Caraiman, Muntele Rătezat, Prin Mehadia), chiar dacă este mediată estetic. „Coşbuc era şi un poet al peisajului său natal din nordul Transilvaniei, un poet al zilei, soarelui şi verii, în spiritul lui Alecsandri, dar cu o notă proprie ce se recunoaşte numaidecât în versurile lui” (Al. Piru).
Poezia naturii şi a iubirii, care adesea se împletesc indisolubil, reprezintă o constantă a creaţiei coşbuciene. Sentimentele îndrăgostiţilor se consumă într-un cadru rustic – „salonul natural” (Petru Poantă) al lui Coşbuc fiind reprezentat de coasă, moară, răzor, plug. Poetul posedă capacitatea de a înfăţişa sentimentul erotic în întreg complexul manifestărilor umane: dor, tristeţe, amar, împlinire, remuşcare, regret, prezentate, de obicei, în scurte scene dramatice (Dragoste-nvrăjbită, Mânioasa, Rea de plată, Nu te-ai priceput, Rea de plată, Rada, Numai una ş.a.). În Duşmancele, este exprimată starea sufletească a fetei concurată de o rivală la iubirea aceluiaşi flăcău: „Nu plâng că mi-e de Leana teamă;/ De ciudă plâng eu numai, mamă”. Disponibilitatea pentru livresc este evidentă în această încercare de estetizare a iubirii: „Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu/ Cu şorţul negru prin în brâu,/ O pierd din ochi de dragă” (Numai una).
Continuând buna tradiţie, iniţiată de D. Bolintineanu şi V. Alecsandri, Coşbuc va conferi un suflu nou poeziei patriotice şi de evocare a trecutului istoric. Originea nobilă a poporului român devine argument pentru marile fapte de glorie ale trecutului, fiind simbolizate, într-un registru liric obiectiv, de figurile istorice legendare: Decebal (Decebal către popor), Ştefan cel mare (Cântec), Mihai Viteazul (Paşa Hassan) etc.
Poeziile patriotice (O scrisoare de la Muselim-Selo, Povestea căprarului, Cântecul redutei, Dorobanţul ş.a.), incluse în ciclul Cântece de vitejie, glorifică eroii poporului din timpul războiului de independenţă din 1877-1878. Poeziile au o pronunţată tematică eroică, îmbrăcând adesea haina odelor şi imnurilor. Ele exprimă aprinse sentimente patriotice, rostite cu multă energie şi cu un patetism, atât de specific stilului coşbucian: „Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai/ Din stejarul Romei, tu, mlădiţă ruptă,/ Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai” (Cântec).
Poetul transilvănean evocă aspectul concret al spectacolelor batalice, evenimentele trecutului perindându-se clar în imaginaţia lectorului. Versurile sale sunt cu atât mai originale, cu cât războiul e privit din unghiul eroului anonim, aşa cum se poate vedea, spre exemplu, în Cântecul redutei: ,,Ahmet, Mehmet, cum te cheamă,/ Tu cam tremuri, bag de seamă, /Sari, curând, că-ţi vin de hac!”
În unele poeme, peisajul nu e doar martor al marilor evenimente istorice, dar şi participant la scenariile descrise, şi spaţiu ocrotitor al eroilor neamului. Învolburatul Olt duce Dunării zbuciumul românilor înrobiţi de străini pe pământul străbun: ,,Eu de unde vin mâhnitul,/ Furios spre şes scobor,/ Căci de unde vin, e spaimă,/ Groază şi fior” (Dunărea şi Oltul).
Creatorul unui lirism specific, impregnat de un filon folcloric, dar şi de elemente livreşti, în descendenţa poeziei orientale şi germane, G. Coşbuc reprezintă, în literatura română, spiritul eclectic, prin excelenţă. Rural şi citadin, actor şi interpret, liric şi epic, autorul Firelor de tort îşi edifică opera între coordonatele unei autenticităţi ingenui şi ale unei estetizări evidente, contradicţie ce devine chiar marca stilului coşbucian.
