Spații culturale nr. 29 (2)

Christian CRĂCIUN

Dimineţile Şeherezadei

În zori, Şeherezada tace. Odată cu primul semn că noaptea a obosit şi ziua e pe aproape. Dincolo de uşă, călăul şomer adoarme fără speranţă, sprijinit în bardă. Fecioarele cetăţii, care au înflorit peste noapte, se pregătesc să-şi împrăştie floarea şi aromele. Sultanul a plecat deja la război. Ea se trezeşte totdeauna singură, într-un labirint de încăperi faţă de care nu există Afară. Şeherezada este un personaj eminamente nocturn. Legat de flacără şi de misterul din jurul ei. Şi în Hanu Ancuţei, la fel, poveştile se încheie la al treilea cîntat al cocoşilor. Povestind, Şeherezada inversează sensul morţii şi al vieţii. Sau descoperă sensul lor cel adevărat, inaparent. Ca să trăiască, bobul trebuie să moară. Ca să trăiască, povestitorul se zideşte în poveste. Distrugînd „realitatea” (cuvînt mincinos ambiguu) prin instituirea poveştii ca adevărată realitate trans-temporală, transformă claritatea diurnului în nemărginirea epică a nopţii. Cînd tace Şeherezada, se nasc muritorii.
Povestea se zideşte diurn şi se povesteşte nocturn. Fapta se mută în cuvînt la adăpostul misterului care o îmbogăţeşte. Claritatea nu poate fi povestită. Nu ştim ce face Şeherezada în timpul zilei. Sigur nu bovarizează. Şeherezada este exact antiteza Doamnei Bovary. Tocmai pentru că nu fantazează, ci povesteşte. Nu stă melancolizînd la fereastră în aşteptarea Alesului. Ci construieşte (verb recurent, obligatoriu de asociat poveştii, prin care totul se întemeiază, vine la lumină în vederea Temeiului) aşa cum se cuvine, înţelepţeşte, sub ameninţarea Sfîrşitului diurn. Cum spune Jean Claude Carrière, Narcis nu povesteşte. Povestea presupune un soi de generozitate seminală care face lumea să rodească. Şeherezada este un fel de Cioran feminin, à rebours, vorbind torenţial cu luciditatea Călău în eternă aşteptare răbdătoare la uşă. Bovarysmul este blocajul imaginarului în simplă închipuire, specific modernismului burghez. Şeherezada este în centrul unui ritual sacru în care totul capătă această învestire, de la simpla vorbă la eros. Văzut de modernitate ca un scop, în sine, poate chiar Scopul, Fericirea majusculate, (termen mi-e teamă lipsă de-a lungul nopţilor povestite de fiica vizirului) erosul este aici un simplu mijloc, una dintre căile de accedere, exprimare a sacrului. De aceea sunt greu de găsit ediţii necenzurate ale Nopţilor. Acestea sunt poveşti deloc pentru copii. Ele nu presupun inocenţa ba, dimpotrivă, rafinamentul crepuscular. Duşmanul Madamei Bovary este plictisul modern (rutina, repetiţia, monotonia), favoritul ei Noul, construit imaginar după modele psihologice şi sociologice (de)formatoare. Aici seamănă cu un Don Quijote feminin. Duşmanul Şeherezadei este mult mai redutabil: Timpul. Fiind metafizic, nu i se poate răspunde decît cu o armă pe măsură, construind o strategie a amînării şi o pluralitate de universuri echivalente şi interşanjabile. Sunt cele două elemente fundamentale ale Epicului. Exact prin asta se poate traduce el teoretic: „amînare controlată” a deznodămîntului şi acceptarea unei realităţi ontologic multiple. Ca orice „om tradiţional”, Şeherezada nu are psihologie, are mituri în structura genetică. Structură indestructibilă în fragilitatea ei pur feminină. Povestind, ea nu numai că îşi salvează viaţa la modul simplist biologic, îşi salvează un trecut imemorial, vieţile, al căror capăt este. Şeherezada nu este decît un „homer” anonim sub numele căruia se adună toate poveştile veacului acestuia. Şi, în felul acesta, timpul capătă altă structură, altă consistenţă. Ceea ce numim didactic „rama” poveştii nu este altceva decît concentrarea energetică a unei infinităţi de poveşti.
Dimineaţa, Şeherezada tace. Deocamdată pericolul a trecut, poate coborî garda. De fapt, povestea este totdeauna despre moarte. Viaţa nu este, în fond, decît o amînare mereu provizorie a morţii. Iar povestea o metodă infailibilă şi eficientă a acestei celebrări a provizoriului. Povestea ei este despre moarte, dragoste, mister. Cînd tace, Şeherezada nu dispare, ci se pregăteşte. E ca luna, ştim că e undeva „pe partea cealaltă a lumii” chiar şi cînd soarele e la amiază. Ea se refugiază pe timpul zilei într-un intermundiu pe care un mare specialist în spiritualitatea de care ţine Şeherezada îl numeşte imaginal. Mi se pare că teoria literară ar avea foarte mult de cîştigat dacă s-ar apropia de un asemenea concept. Din păcate, teoria literară este numai despre literatură. Adică despre insuficient. Imaginalul nu este imaginaţie bezmetică, obsedată de nou, este un teritoriu intermediar unde imaginile au existenţă ontologic reală. Imaginile din acest intermundus nu sunt născociri, au o motivaţie significativă perfectă. Şeherezada nu fabulează, ci mută existenţa mai aproape de îngeri. De aici lipsa ei de încrîncenare, nu scoate stiletul să-l ucidă în somn pe imprudentul ucigaş de fecioare. Dimpotrivă, îi furnizează Marele Tratat de Nemurire care este Povestea.
Se crede că, povestind, Şeherezada îşi salvează viaţa, prelungind un provizorat la urma urmei insuportabil. În realitate, ea salvează viaţa sultanului, proiectînd-o într-un orizont nebănuit de el pînă atunci. Animal de pradă, ea vede numai noaptea. „În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă”. Să percepem Ziua ca timp al tăcerii. De fapt, cuvîntul cheie din fraza care încheie poveştile este „sfioasă”. Aidoma bufniţei la lumină sau albatrosului pe corabia marinarilor beţi, Şeherazada la lumina zilei este discretă, vulnerabilă, „sfioasă”. Noaptea este îndrăzneaţă, conduce. Povestirea este a stăpînului, a demiurgului. Povestind, eşti în condiţia celui care făureşte, prelucrează o materie care, în sine, este neutră valoric. „Viaţa mea e un roman” nu e numai o formulă de naivitate burgheză. E o recunoaştere involuntară a faptului că numai povestea este creatoare de sens. E un interesant paradox: atît povestea cît şi tăcerea sunt legate de ideea de înţelepciune. Povestea ca parabolă este un adevărat precipitat alchimic de înţelepciune. Iar tăcerea, în infinitatea conţinută de înţelesuri, este chiar una dintre probele supreme ale liniştirii sinelui. Formula lui Andrei Pleşu, „adevărul ca poveste” vorbeşte despre o cale regală de a sur-prinde înţelesurile şi de a le transmite în fertila lor ambiguitate polisemantică. Fără a le sărăci cu nimic prin reducere la binarisme existenţiale de tip sau – sau. Povestind, eliberezi şi te eliberezi. Iarba fiarelor din poveste care sparge orice zăvoare este povestea însăşi. Sunt culturi pentru care povestea este instrumentul principal al cunoaşterii, zenul sau sufismul sunt exemplele cele mai la îndemînă. Nepreocupată de originalitate, ci numai de blitzul înţelesului, povestea este de fapt una singură, spartă de zeci de mii de nopţi ale milioanelor de existenţe umane.
Citez iar din Carièrre: „O pildă persană străveche îl înfăţişează pe povestaş stînd singur pe ţărmul oceanului, pe o stîncă. Spune poveste după poveste, abia trăgîndu-şi răsuflarea şi bînd din cînd în cînd un pahar cu apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar autorul necunoscut adaugă: „Dacă într-o bună zi povestaşul tace ori este nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul”. Oceanul este intim legat de poveste; ni se dă a înţelege în parabola persană că, nepovestit, el nici nu există, sau că se va revolta în moduri inimaginabile. Povestea înseamnă Ordine, căci ea rosteşte legătura dintre început şi sfîrşit, lumea însăşi începe din clipa în care este povestită: „la început….”. Descriind hanul Ancuţei, cea de acum şi mai ales cea de odinioară, povestaşul spune că avea zidurile groase „de ici pînă colea”. Nici o altă indicaţie. Această intempestivă vizualizare este secretul poveştii. E modul (in)direct de a ne învăţa să vedem invizibilul. Povestea e totdeauna despre alt tărîm. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) avem adesea spaţii extrem de precis cartografiate. Doar că timpul trans-figurează spaţiul. Altfel spus, face din spaţiu o figură a textului. De ce este importantă povestea? Atît de importantă încît un filosof „reducţionist” (în sensul că pentru el totul era filozofie) cum era Noica spunea că nu este filozofie cea care nu poate fi povestită. Şi a şi povestit extraordinar cîteva sisteme, dintre cele mai improbabil „naratizabile”. Pentru că ea aduce în centru persoana povestaşului. Ghem, suveică, meliţă, război, spată… vocabularul textului, adică al ţesăturii este vocabularul naraţiunii. Compusă, cum zicea poetul, din noduri şi semne. Compatrioţii Şeherezadei zburau pe covor, adică pe ţesătură, pe text. De aceea dinspre acolo ne vin poveştile.
„În zilele acelea”, cum se spune la Fapte, este re-facerea timpului. Viaţa Şeherezadei este dedicată altor ceasuri, are o altă ordine a timpului decît cea profană. Zilele poveştii sunt zile liturgice, care încep la apus şi se termină în zori. Povestea este, probabil, forma atavică de îmblînzire a nopţii, de evadare din spaţiul terorizant în care pîndeşte Duşmanul. Puterea fabulatorie este puterea de a evada şi de aici funcţia catarhică a poveştii. Ea are un ritm, şi cititorul de azi al poveştilor clasice tocmai acest ritm secret îl apreciază. Logica faptei eficiente îi este străină. Întrebat cum vrea să fie purtat de către fermecatul său cal, cu viteza vîntului sau a gîndului, Harap Alb răspunde, conform acestei înţelepciuni a non-eficienţei, că preferă viteza vîntului. Deşi „teleportarea” instantanee l-ar fi scutit de toate necazurile. Dar povestea nu înseamnă scutirea de încercări ci completarea lor. Şeherezada îşi trăieşte nopţile sub semnul securii, e o binară (diurn-nocturn) căci Şeherezada c’est moi! Totdeauna. Asta spune fiecare povestaş, povestind… Povestea ramă a Şeherezadei este una despre spaţiul închis-deschis, spaţiul benefic-malefic, despre libertatea cîştigată din interior. Rătăcind din poveste în poveste, Şeherezada se îndepărtează de camera nupţială, rămînînd permanent în Centru, care este locul povestitorului. În cercul de lumină al focului. Ni se spune în Povestirile hasidice redate de Buber că un rabin susţinea ceva de genul: există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, dar totuşi există un loc unde acel ceva e de găsit. Spre acel loc ne poartă poveştile Şeherezadei, ele au o dublă funcţiune, mai întîi ne trezesc dorul după acel locus amoenus poate nebănuit pînă atunci (sultanul oricum nu-l bănuia), apoi ne poartă pe mii de căi-poveşti spre el, fără să ajungem – evident – niciodată. Centrul acestui labirint care este palatul sultanului o transformă pe Şeherezada într-un personaj de o eclatantă ambiguitate: este, simultan, monstrul splendid din centrul labirintului, dar şi salvatoare Ariadnă, deţinătoare a Firului (epic). Şi ea ştie (Şeherezada este unul dintre marile personaje Ştiutoare ale literaturii universale) perfect să-şi folosească întreaga forţă a acestei ambiguităţi pentru a (ne) descoperi (sensul tranzitiv al verbului) Viaţa. Da, povestea este sinonimă cu viaţa. Şi fraza trebuie citită ad litteram, nu ca o metaforă.
«„În loc să spui savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”», tranşează decisiv chestiunea, într-o singură frază, Andrei Pleşu. Pentru că, la finalul oricărei bune poveşti, stă un adevăr. Sau la temelia ei. De aceea toate miturile sunt mituri ale în-temeierii. Ele nu despart, distrugător, înţelesurile de comunicare. Actul comunicării este înţelesul însuşi, în spornica (de la spori, o panspermie a poveştii despre care se poate scrie separat un eseu) sa redundanţă. Cum sunt zilele Şeherezadei? Probabil, ca în poemul cunoscut: „pustii ca nişte stepe”. „Iar nopţile de-un farmec sfînt, ce nu-l mai pot pricepe”. De aceea, dimineaţa, Şeherezada trece pe lîngă călău, fără ca măcar acesta s-o vadă. Ea a murit odată cu ultima poveste a nopţii precedente. Şi va reînvia odată cu prima poveste a viitoarei nopţi. „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă”. Şi este poveste…

Gherasim RUSU TOGAN

Fascinaţia comorilor-speranţă şi teamă mistică

1. La început s-a plâns, apoi s-a blestemat şi s-a pecetluit taina

Puţine sunt universurile asupra cărora percepţia umană să reverse mai multe referinţe şi interdicţii, decât se află investite în dramaticul şi vulnerabilul istoric al comorilor. În fapt, conştiinţa umană îşi prelungeşte pin intermediul memoriei unei întregi colectivităţi o veche tragedie cu valenţe apocaliptice, trăită de strămoşii noştri daci, cu urmările înscrise în destinul existenţei lor.
Concret, referinţele noastre au în atenţie genocidul dacic, despre care, din varii pricini, prea puţin s-a vorbit în istorie, urma şiroaielor de sânge curse fiind acoperită cu ţesătura de poveste romanţată ce-a rezistat, ca o crasă minciună, prin colbul veacurilor… În fapt, genocidul a fost dezlănţuit dintr-un singur scop, jaful. Prea bogate erau poveştile ce au străbătut distanţe, ajungând până-n lăcomita Romă, despre lumea dacică în care aurul şi grâul se întreceau în strălucire şi forţă de îndestulare. Apoi, situaţi la întretăiere de lumi contradictorii ca stare, dacii veşnic puşi pe hărţuială şi discordie, dar, deopotrivă, ameninţători pentru vecini, chiar şi faţă de un colos cum era imperiul de la sudul Dunării, a cărui aroganţă au ştirbit-o, atât prin înfruntări directe, dar mai ales prin bogăţiile închinate supremului zeu proteguitor Zamolxes, întru accedere în lumea lui.
Aşadar, Roma îşi va relua acţiunile acaparatorii, repetând în fapt gestul devorator prin care a jefuit şi distrus Templul de la Ierusalim, răpindu-i nepreţuitul tezaur de vestigii ritualice. Lăcomia soldaţilor romani, conduşi de generalul Titus, fiul lui Vespasian şi urmaşul la sceptrul suprem, notează cronicarul, a luat o asemenea turnură devoratoare, încât populaţia era spintecată cu sabia pentru a descoperi aur şi iarăşi aur! Se umanizase cumva acest colos îngâmfat şi lacom, încât de la anul 70, la 106 să-şi fi schimbat comportamentul, absurd! Dimpotrivă, în ambele cazuri vizate, şi nu singurele, jaful a coincis cu tendinţa extirpării acestor popoare, încât chiar şi propria lor istorie să fie ştearsă din cronici şi zidiri.
Strădania a eşuat totuşi, chiar dacă în proporţii inegale în cele două cazuri, urmele genocidului aplicat dacilor avându-şi modalităţi proprii de atenuare.
Una din aceste surse şi pare să fie chiar principală, constă în însăşi perpetuarea conceptului asupra comorilor, prin poveşti, legende, atitudini cu valori sacrale sau, dimpotrivă, de natură malefică. Dar chiar şi ideea de blestem, ca unitate compensatorie în cazul spargerii unei taine şi interdicţie, stă la baza viziunilor despre comori, perpetuată prin veacuri şi veacuri.
Revenind, se ştie că memoria colectivă nu şi-a şters niciodată din atenţie acest jaf, peste care s-au aşternut blesteme, atât asupra celor care au comis sacrilegiul, dar mai ales pe destinul celor care l-au trădat. Iar ca repercusiune prin timp, efectele blestemelor s-au amplificat mai ales asupra acelor vestigii rămase în inima pământului Daciei, care s-au oferit nu o dată cu rol salvator, mai ales pentru destinul urmaşilor. Un singur fapt, cum am putea explica oare ascendenţa, posibil a unor urmaşi, respectiv fii ai taraboştilor, care au ajuns până la sceptrul de cezar al imperiului, mai mult, chiar până în pragul renaşterii spiritului Daciei eterne, în umbra căreia ne retragem şi ne salvăm perpetuu!

2. Simboluri şi desăvârşiri

Ca urmare, acest univers al existenţei umane, situat în spaţiul dintre realitate şi aspiraţie, a fost ornat cu o istorie atât de bogată, precum cel al fascinantului vis clădit pe mitul ieşirii din necaz, prin mirajul comorii salvatoare, de duhul pământului dată.
Comorile – nădejdea celui ce-şi încearcă desprinderea dintr-o condiţie dată, în rost de mai altfel, mai bine, mai frumos, în armonie de lume.
Comorile – o lume de mistere, fascinantă în imaginarul colectiv şi individual, aducătoare de mari schimbări în spaţiul existenţei, sub toate formele sale.
Ideatic penetrate doar de cutezători, spaţiile ce sunt presupuse ca tăinuitoare de comori devin sacre, învăluite în forţa greu de pulverizat a duhurilor cu rol proteguitor, despre care schimburile de gânduri se ard în taină şi pe-o anume vreme. „Simbolul Esenţei divine ne relevă cunoaşterii ezoterice” (1); comoara ascunsă îşi proiectează semnificaţiile înspre lumea sinelui, prin faptul că ea posedă „o natură morală şi spirituală pe care jocul imaginarului le-a concretizat în lupta cu monştrii, cu furtunile, dar şi cu enigmaticele căutări labirintice, simbolic reprezentând obstacole de ordin moral şi spiritual, trăsături ale propriei noastre imaginaţii, ordonată întru împlinirea norocului.
Ca urmare, pe noi cântându-ne, în gestica sacră săvârşim împlinire. De altfel, aspiraţia comorii reprezintă drumul cunoaşterii, iar câştigarea ei, la nivel simbolic, prefigurează dramatica trecere peste marile primejdii pe care doar căutătorii lânii de aur le-au mai trăit.
De aici, semantica blestemelor sub care comorile se închid pentru semeni, aşadar ele trebuie decriptate prin ochiul spiritului ce dramatizează starea umană, atât în planul spiritual, cât şi prin cel al neliniştitoarei existenţe, pătrunsă de cutezanţă şi împlinire, condiţionate de spargerea tăriilor firii. În fapt, multiplicat simbolic, de la zeii dacilor liberi şi până la sfinţii apărători ai sufletului românesc, în umbra Carpaţilor s-a înscris povestea dramatică a fiilor pământului, mereu obligaţi să-şi schimbe locul de adast şi să-şi ascundă avuţiile. Firesc deci ca distanţaţi de cei pentru care noţiunea de comoară îşi restrânge semantica la ideea de cântare concretă, adeseori hulpav-banditească, ne vom aventura în sfera revelării ei, însumând deopotrivă cele două datumuri ale esenţei umane: materialul şi spiritualul. Iar basmele, legendele şi poveştile atestă fără drept de tăgadă această intrinsecă relaţie, dovadă a complexităţii spiritului uman, în dincolo de hotarele prevăzutului.

3. Comorile, tainice ofrande păstrate sub veghea nălucilor

Cu referire la credinţele pământului, de la Zalmoxes şi până la Demiurgul ce ne ocroteşte nouă destinul, se cere nuanţat faptul că: „În credinţele românilor, de cele mai multe ori comorile sunt blestemate” (2), iar cucerirea lor „ia minţile, nenoroceşte şi ucide” (3). Ne întrebăm de unde oare, provenienţa acestor viziuni, ce şi-au creat prin vremi cărări adânci în spiritul nostru românesc? Credem că, pentru a înţelege corect fenomenul, ce cere împlinită o scurtă incursiune în drama trăită la căderea regatului dacic, condus de către legendarul Decebal, sub scutul reformator romanic.
În viziunea istoricului G.D.Iscru, aurul dacilor a fost principala seducţie ce le-a stârnit romanilor obsesia cuceririi Daciei, deşi: „Rezistenţa cu ultimele forţe a fost nota dominantă a acestui război, în care au fost şi câteva încercări de a se ajunge la pace. A fost, se pare şi o trădare… De aici, vina de neiertat a trădătorului… Reuşind să iasă din încercuire… marele rege şi-a luat singur viaţa, convins că i-a venit şi lui rândul să meargă la Zalmoxis” (4).
Avem, astfel, o secvenţă memorabilă din legendara existenţă a lui Decebal, repetată mereu de către istorici şi poeţi de la o generaţie la alta, reverberându-se pe bună dreptate un simbol şi o lume. Dar concomitent ni se oferă cunoaşterii şi drama unui popor ce va fi sărăcit şi distrus fără cruţare, după legile celui mai puternic. Dar să dăm din nou cuvântul istoricului: „În anul 107, Traian a revenit la Roma în triumf, ducând cu el tezaurul Daciei, estimat la 5 milioane livre de aur (1 655 000 kg) şi de două ori pe atât argint… Romanii au luat tot ce au găsit în tezaur…”. Iar despre ascunderea lui, „de aceşti oameni chibzuiţi”, Dio Cassius relatează: „fusese ascuns de Decebal sub râul Sargeţiei, din apropierea capitalei”, dar Bicius, „dădu în vileag toate acestea” (5). Cărată la Roma, partea răpită bravilor daci prin trădare va împlini material orgiile rânduite conform tradiţiei. Iar cea rămasă în trainica lume a Daciei, veşnic bântuită de umbra cavalerului rătăcitor, îşi va ţese magica poveste, înfruntând veacurile.
Să luăm deci în seamă o realitate, învăluită într-o aureolă deloc neglijabilă şi-anume faptul că spiritul dacic a refuzat întotdeauna pe cel roman, iar confruntările aspre, legendare în memoria urmaşilor, au însemnat însângerări aspre şi nicidecum o idilică îmbrăţişare.
Prin urmare, rana sărăciei dacilor prin trădare şi necugetata secătuire a pământului carpatic de grâne, lemne, aur şi vite aveau să se înscrie astfel în memoria colectivă, ca stare de neînfrânată lăcomie a cotropitorului. Oare ne grăbim să adăugăm încă un fapt încărcat de semnificaţii? În corola valorică cu iz legendar, urmaşii, până astăzi, şi-au emblemat fiinţa lor trecătoare cu suma de legende reprezentând, printre altele, marea taină a comorilor rămase de la strămoşi.
Până astăzi, mitul comorilor dacilor este activ, cu referire fiind la acelaşi concentru creator de o istorie fantastică, fabuloasă, cu mult peste ceea ce realitatea istorică ne-a oferit prin vremi. Întru completarea acestei grile, adăugăm şi observaţia regretatului mitolog Romulus Vulcănescu, potrivit căruia memoria colectivă a dat continuitate unei viziuni dureroase, privind comorile rămase din patrimoniul material dacic. Autorul Mitologiei române, Romulus Vulcănescu, observă faptul că în memoria pământului, „în Carpaţii Meridionali se întâlnesc circa 20 de mitonime criptice care pretind a desemna lăcaşurile unor comori importante… păstrate secrete prin tradiţie, în unele sate de munte. Este vorba despre Comorile lui Decebal şi Comorile Taraboştilor lui” (6). În treacăt fie spus, mitologul nostru se situează printre puţinii care fac distincţie între comorile regelui şi cele ale supuşilor. Iar toponimiile înspre care se fac trimiterile, la o cercetare mai atentă, par să fie sinonime celor pe care le consemnează şi mulţimea legendelor, povestirilor şi basmelor despre comori, ajunse până în zilele noastre. În extindere, cu referire la formele de relief, apar astfel menţionate stâncile de munte şi deal, plaiurile izolate, prăpăstii, vaduri dosnice de ape repezi, peşteri cu intrări şi ieşiri tainice, vârfuri de munte, izvoare, adâncuri de păduri, iezere, ruine de lăcaşuri împădurite de vicisitudinile vremilor şi multe altele. În fapt, o lume de încercări, prin care se tranzitează chiar propriul nostru spirit.
Şi ne grăbim ca-n lumina acestor deducţii şi afirmăm faptul că legendele despre comori îşi păstrează până azi ca viziune atât însemnul beneficului, cât şi pe cel al maleficului, ambele date de străvechi viziuni, implicit cele cu referire la drama dacilor. Dovadă a celor afirmate o constituie rostul lor moderator vreme îndelungată, pe firul istoriei. Printre mulţimea prezenţelor salvatoare lăsate de admirabila Dacie, se înscrie şi momentul deplinei renaşteri ce i-a urmat, fenomen pe care, într-o lume a nestatorniciei, doar aurul te ajută să-i poţi schimba starea. Astfel, istoricul G.D.Iscru (7), la care revenim, urmărind destrămarea statului roman, clipele salvatoare i-au fost infuzate, vorbea tocmai de spiritul dacic. El „a dat imperiului, observă istoricul amintit, jumătate din numărul de împăraţi… unii dintre ei înscriindu-se printre cei mai lăudaţi şi efectiv mari capabili.”.
Semnificând deci factorii ce au dat prelungire unei lumi în care s-a ţesut legenda comorii niciodată pierdută, intenţionăm, ca urmare, descoperirea acelor factori ce s-au adăugat întru mitizarea lor, pe crugul timpului.

4. Comorile şi pustiul vremilor

Departe de civilizaţia propriu-zisă, într-o lume în care credinţele, în legile pământului care însemnau durata omului şi a colectivităţii, s-a consolidat, credem, convingerea că numai prin aflarea vestitei comori, aparţinătoare locului, spiritul dăinuirii în legile pământului îşi va găsi împlinirea. De aici, mulţimea legendelor ţesute de imaginarul colectiv, ce apropie şi depărtează, precum într-un balans imaginar, posibilitatea câştigării lor. Şi curios cum prin volbura veacurilor, tezaurul – poveste s-a amplificat, mereu şi mereu, într-o ţesătură multiplă, acoperind întregul areal românesc. Asemeni fenomenului eroizării, mereu activ, şi-a adus contribuţia la îmbogăţirea atât a comorilor, cât şi a posesorilor, fiinţe emblematice, care şi-au cinstit vremea dăinuirii.
Dar mai mult decât oricare alt factor sărăcia, mizeria generalizată, distrugerea lăcaşurilor sfinte, fuga perpetuă din calea barbarilor de tot felul; toate acestea la un loc au creat prototipul pământeanului situat îndelungată vreme „în margine de codru des”, ca doritor de avuţie miraculos împlinită şi, de ce nu, de la cei trecuţi cuvenindu-i-se, în legile pământului, ofranda fericirii depline.

5. Comorile noroc şi nenoroc

Pare să fie, aşadar, momentul potrivit de a semnifica un aspect esenţial, privind drama comorilor. De când se ştie, ele tentează devastator, încât viaţa îşi anulează, până la pieire, preţul. Omul ca salvator de viaţă văzut, anulează credinţe, concepte, absolut nimic din ceea ce ţine de ritual şi credinţă nu-şi mai află consideraţie. Iar pe crugul timpului, spaţiul nostru geografic, în care destinul ne-a înscris credinţa, şi-a emblemat individualitatea, oferind vederii, veacuri şi veacuri, comori, în stare de bine şi stare de rău.
Şi dacă pe întinderile Europei există atâtea şi atâtea relicte istorice, căzute în muţenia veacurilor, revenim, Sarmisegetuza regia, dimpotrivă, continuă să ne trimită, neîntrerupt, „mesaje”. Glasul comorilor, însă, deşi nestrigat, s-a făcut auzit şi trecut prin filtrul explicaţiilor magice. În fapt, asupra comorilor lui Decebal şi ale Taraboştilor săi căzut-a, încă din anii de demult, blestemul neînstrăinării, şi oricine ar încălca restricţia este pândit de lovituri neiertătoare.
Apoi, când amărâţilor truditori ai pământului li se puteau vedea ochii înecaţi în lacrimi, ori de câte ori fierul plugului, al hârleţului sau prăbuşirea unor stânci, ori alunecări de pământ scoteau la iveală nădejdea împlinirii, gândul acestora zbura înspre „sfântul de piatră”, Decebal, ce le-ar fi lăsat mântuirea prin „vocea pământului”.
Există chiar o statistică a descoperirilor din vasta comoară dacică, de romani, niciodată, pe de-a-ntregul ştiută! Concret, în imagisticul popular, ofertele acestor comori sunt gradate şi par inepuizabile, dar oferite „în doze”, posibil, cu rost constructiv. Iar mesajul, de asemenea, a devenit etern: niciodată să nu fie uitat cel care le-a păstrat în spaţii tainice ca să le ofere urmaşilor. Acesta e de fapt mesajul, o statistică recent oferită celor interesanţi consemnează întâmplătoare ocazii ale întâlnirii cu aurul duşilor, înconjuraţi de brâul magic al condiţionării vederii lor şi de voci tainice.
Fără să respecte rigoarea menţionării surselor, cronicarul „Jurnalului Naţional”, de luni, 15 martie 2004, pag 25, menţionează gradual descoperirile comorilor, oferite drept „o poveste fără sfârşit”, din care, însă, lipseşte şirul lung al primei decade a veacului. Afirm aceasta, convins fiind că hoţii sau întâmplătorii compensaţi cu licărul aurului, n-au lipsit niciodată din ţesătura legendelor, ce urmăreau supravieţuirea „nepreţuitelor”. Desigur, cea mai mare parte a acestor descoperiri uluitoare nu va fi niciodată cunoscută cu adevărat, decât că: „se poate crea o imagine despre inepuizabila comoară a dacilor”.
Dar să dăm spaţiu datelor, în exactitatea lor:
1540-1551: conform raportului unui cronicar al epocii, ţăranii au găsit 40.000 de monede cu însemnul regelui Lisimachos, în apele râului Siret. Iar mai târziu, un general imperial a trimis o parte din comoară la Viena, „pentru a fi inclusă în comoara imperială”. Jalnic destin al unor bogăţii ce trebuiau să rămână în inima ţării.
În 1802, pe dealul Comărnicelului, doi băieţi „din satul Vălcele, în timp ce erau cu porcii pe dealul cunoscut astăzi sub denumirea Comărnicelul, din Orăştioara de Sus, au găsit un tezaur…”
Iunie 1803: judecătorul comitatului Hunedoara începe o anchetă, având în centrul atenţiei descoperirea celor doi copii. Rezultatele sunt fructuoase: „tatăl unuia dintre aceşti copii pleacă pe urmele descoperirii şi găseşte în zona Grădiştea-Muscel, un nou tezaur, compus din 450 de monede tip Koson”. Semnificaţia este febra aurului, dezlănţuită mai apoi în zonă: „Aproape toţi locuitorii din zonă au fugit pe coastele munţilor ca să caute aur… Mulţimea era poate mai mare decât populaţia a şase sate şi toţi căutau monede”.
1804: „…se descoperă un nou tezaur de 987 kosoni, pe lângă Grădiştea”. De la această dată, autorităţile, nemulţumite de rezultate „decid să-i lase pe căutătorii privaţi să caute comorile”, fapt ce duce la secretizarea oricăror rezultate.

6. Vandalismul din munţii de aur ai lui Decebal

Perioada postrevoluţionară a dat frâu liber naşterii vandalismului şi în domeniul atât de preţios al moştenirilor străbune, din care la loc de frunte ar fi trebuit puse, juridic, în primul rând, bunurile Sarmisegetuzei. Dar anarhia legilor – tocmeală, corupţia şi şantajul au făcut casă bună cu politicienii şi fruntaşii administraţiei, încât vestigiile, fortăreţele, mormintele, întregul microsistem dacic să fie încă o dată răscolit fără menajamente; rezultatul, traficul cu aur dacic să ia o amploare nemaiîntâlnită. Din datele oferite de Jurnalul Naţional extragem:
„… 1999 a fost un an de foc pentru căutătorii de aur. În aprilie, un grup de căutători ilegali, din care au făcut parte şi poliţişti locali, a dezgropat un colan de aur de două kilograme, precum şi câteva zeci de monede. În perioada mai-iunie, grupul a descoperit în zona Vârful Prisăcii, nu mai puţin de trei tezaure de aur, ce cântăreau 48 de kilograme”. Iar efectul, fără precedent al acestui vandalism, s-a concretizat şi în scăderea valorii acestor monede, pe pieţele numismatice internaţionale, unde valoarea lor a scăzut de la 2500 de dolari, la 400 şi 750 de dolari, în prezent.
Nimic mai tragic decât aceste dovezi ce vorbesc de la sine despre dezastrele cauzate de către mercenarii aurului, pripăşiţi din cele patru zări, aici, în lumea în care, încă legea supravieţuieşte cu capul spart!

7. Alte mărturii însemnate prin vremi, despre comori şi nelegiuiţi

Multe şi variate au fost pricinile pentru care bogăţiile unei familii, ale unui clan, localitate sau chiar tezaurul unei ţări se pietrifică în comori învăluite în taină, înnebunind imaginaţia multora. Oricum, vremurile aflate sub semnul relativităţii, existente dintotdeauna, au constituit cauzele obiective ale tăinuirii bunurilor. „Şi dacă atâtea lucruri putrezesc cu vremea, observă Tudor Pamfile, rămân banii şi sculele-odoarele, pe care rugina nu le poate măcina decât după veacuri” (8). Acestea sunt comorile.
Cât priveşte locul ales pentru tăinuirea bogăţiilor, acesta era întotdeauna învăluit în inobservabil, stare sub care se înfăţişa în ochii celor obsedaţi de strălucirea mirajului. Menţionăm câteva, orientându-ne după imaginarul plăsmuit de mulţimea poveştilor, având drept reper enigmatica localizare a comorilor; pentru că, în expresia mitologului deja amintit, „numai locul trebuia însemnat ca să fie ţinut minte uşor, dar alegerea trebuia să se facă astfel, ca să nu dea nimănui de bănuit” (9), undeva în incinta casei, la un colţ al casei, de obicei în partea de răsărit, în aria şurii, la cumpăna fântânii, la rădăcina unui pom din grădină, loc prăpăstios, stânci, peşteri, ghizduri, scorburi de stejar uriaş, morminte, multe dintre ele învăluite în blesteme, vrăji sau alte consemne cu aspect restricţionar.
Nu sunt de omis nici cauzele pentru care, pe crugul timpului, atâtea bogăţii s-au pulverizat, reintrând în inima pământului, veacuri şi veacuri, ori chiar pentru totdeauna. Semnificative sunt tulburările ce-au adus la destrămarea unor popoare, cum e cazul Daciei din vremea lui Decebal. Semnul Apocalipsei a pulverizat bogăţiile, comorile s-au închis în taina pământului, învăluite în blesteme.
Asemeni, în relaţie cu istoria pământului, veacurile marilor migraţii au impus tăinuirea avuţiilor sub însemne diverse, dintre care cele mai de preţ erau comori. Despre ele s-au perpetuat felurite istorii, întărite din vreme în vreme, prin descoperirea unora, atunci când mulţi dintre norocoşi se aşteptau mai puţin. Şi astfel, forţa de penetraţie a poveştilor despre comori se amplifica, tensionându-le durata şi credibilitatea.
Din aceste multe perioade ale unei lumi zbuciumate, rememorăm istoria comorilor, denumite „Minunile barbare din Ardeal”, de la Moigrad şi Apahida. Lângă satul Moigrad, din judeţul Sălaj, s-a descoperit o furcă cu cinci dinţi, din aur, un idol cu formă umană, un pandantiv inelar, patru idoli cu braţele în cruce, două brăţări deschise, mărgele şi 204 inele. Toate de la sfârşitul neoliticului.
Cât despre Tezaurele de la Apahida, din vremea migraţiilor, gepizii, care au trecut prin aceste locuri, şi-au îngropat la Apahida căpeteniile împreună cu două tezaure. Mai mult decât atât, pe unul din inelele găsite era inscripţionat şi numele căpeteniei ce-l purtase: Omaharus.
Şi nu putem omite nici Cloşca cu puii de aur de la Pietroasele, un tezaur pe care Alexandru Odobescu, primul cercetător al acestei comori emblematice, l-a atribuit goţilor, fapt atestat şi de către specialiştii ce i-au urmat.
Istoria multor comori are, de asemenea, drept referinţă, perioadele invaziilor turceşti, când lumea românească era bulversată, supusă năpăstuirilor. Legenda comunei doljene Terpeziţa, despre o comoară ce se afla în apropierea satului, implică deopotrivă şi dramaticul destin al sătenilor măcelăriţi de turci. „Atunci când au năvălit turcii, în satul nostru, era într-o duminică şi toţi tinerii, băieţi şi fete, erau la horă, într-o poieniţă din apropierea pădurii. Turcii i-au omorât pe toţi… Tinerii aveau cu ei cufere pline cu monezi de aur. Ca să nu le mai care după ei… le-au îngropat cu oamenii omorâţi. Au stabilit să dezgroape aurul la întoarcere către Turcia. Numai că au murit în timpul bătăliilor, în Ţara Românească, astfel că aurul a rămas acolo. Numai că nimeni nu ştie, exact, unde e îngropat.” (10)
Comorile haiducilor, însă, par să fie îmbrăcate în legendele cele mai captivante, deopotrivă cu popularitatea eroului despre care se ţese povestea. Astfel, despre comoara lui Tudor Vladimirescu, circulă în zona Padeşului, a Milităreştilor şi chiar în întreaga parte sudică, poveşti felurite despre comorile de el ascunse, pe care mulţi încă le mai caută şi astăzi. Se vorbeşte despre peşteri în care se păstrează aurul lui Tudor, despre anume ritualuri şi legăminte ce se cer împlinite, pe care însă nimeni până astăzi nu le-a dus până la capăt, de unde şi neputinţa aflării lor.
Asemenea poveşti s-au ţesut şi-n relaţie cu bogăţiile lui Constantin Brâncoveanu, personalitate al cărei dramatic sfârşit a favorizat apariţia unei întregi suite de istorii despre fabuloasele comori ascunse prin tainice peşteri muntoase.

8.Toponimiile şi alte repere folosite la ascunderea comorilor:

În legătură cu ascunderea comorilor, rare au fost cazurile în care s-au păstrat mărturiile unora dintre autorii conservării lor, obţinute prin măsuri extreme. Un asemenea caz se referă la comorile îngropate de haiducii căpitanului Vintilă Tartan, o căpetenie care a bântuit cu ceata sa, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi zonele subcarpatice prahovene. Mărturia aparţine haiducului Ion Constantin, din neamul lui Grigore din Brebu, component al cetei lui Tartan, întemniţat la Ocna Telega, prin anul 1850, când supus presiunilor, mărturiile sale sunt consemnate într-un caiet păstrat până azi, de către Gheorghe Chivescu, ce se denumea „logofăt de pe Luncă” şi membru al Consiliului comunei Pietriceaua. (11)
Extragem câteva din cele declarate de nefericitul haiduc, ce va fi plătit cu viaţa fărădelegile comise:
„De la tunul Brebu, pe drumul oilor în Plaiul Găinii, de la fântână spre soare, sunt doi fagi, un tei şi un mesteacăn. Pe fag e semnul mănăstirii. La semn, jos, e o comoară.”
„Din vârful Barbeşului, se vede o poiană ce se numeşte „Poiana Frasinului”. Aici este o piatră mare ce seamănă cu o capră culcată în iarbă. Pe piatră este săpată o cruce. Aici, sub crucea de piatră se află ascunsă de noi o comoară”.
„În dosul Nemernicului la „Lacul Puturos” sunt doi copaci alături cu semnele unui om legat şi arată cu degetul unde sunt îngropaţi banii. Deasupra comorii s-a făcut focul, de noi, doi ani”.
„Pe drumul Păltinetului, din Barbeş la Plăieşu, cum vii devale în dreapta, sub Coastă, e un paltin. Sub paltin e îngropat un cazan de tuci, plin cu bani de argint”.
„De la Telega, până la Teşila, unde sunt două văi gură-n gură şi se varsă în Doftana, pe Valea de răsărit este o cruce săpată în piatră, unde se pişă apa din maluri şi în stânga pietrei, în dreptul crucii, sunt două ţevi de cazan de aramă pline cu bani de aur austrieci”.
Fapt relevant, însă, în multe din mărturiile sale, despre ascunderea bogăţiilor răpite în anii de haiducie, descoperim şi date despre faptele lor, relatări despre comportament şi moduri în care au acţionat în diverse momente şi, nu în ultimul rând, despre modalităţi de procedură surprinzătoare prin inventivitate şi perspicacitate.
„La Lacul icoanei este un puţ. Acolo a avut loc un atac între şapte turci şi unsprezece haiduci. Turcii au fost tăiaţi şi băgaţi în puţ, cu toţi banii ce păstrau asupra lor, câţi nu se ştie”.
„La Poiana lui Bălan, între drum şi poteca Teşilei, este un copac fag şi un soc în el. Pe buturuga fagului sunt bani mulţi şi un soldat poleac cu arma în mână, de aur, adus de un voinic din Moldova ca plocon domnului căpitan când a venit de s-a unit cu el şi a depus jurământul de credinţă, cu un alt frate al său”.
„La scaunul hoţilor este o culă zidită cu gura în faţa râpei. Aici […] şi două tunuri încărcate în loc de plumbi cu arginţi. Aici mai este un şarpe de aur şi o broască ţestoasă de argint, cu maşina permanentă care merge trei ceasuri. Mai este un arici de bronz cu ghimpii de aur, ochii de diamant şi ţine în gură o şopârlă de aur, de coadă. Şi dacă mai mergeau lucrurile aşa, domnul căpitan Vintilă Tartan aici vrea să-şi aşeze domnia”.
„Pe piciorul muntelui Vornicul în pădure, cam la jumătate, sunt şase paltini în rând, între cei doi din mijloc sunt şase desagi cu turtiţe de ceară îngropată, cât duce nouă cai, luaţi de la un mocan care a trecut peste graniţă. Aici am făcut un dejun de 14 ani şi pe urmă am trecut la câmp”.
„La pădurea Crângul lui Bot, în Colţi, dinspre Târgşoru, avem trei găleţi de puţ cu bani turceşti (icuşari de aur)… Aici se află o piatră unde este îngropată comoara. Aici am făcut un dejun de patru luni, de unde am sărit în judeţul Buzău, la drum”.
Şi mărturiile ar putea continua (12), ele fiind, în mare parte, amestec de imaginar şi realitate, de toponimii şi referiri la elemente de natură cu durată efemeră, de unde şansele palide ale descoperirii lor. Iar dacă totuşi o parte au fost scoase la iveală, desigur că taina aflării lor s-a păstrat cu sfinţenie, deşi conceptele ce le vizează până şi azi existenţa, implică elemente de factură demonică: „Comoara jurată, sigur îţi aduce nenorociri,- comorile aparţin lui „Ucigă-l crucea”, pentru că au ca temei japca, jaful sau crima, iar blestemele comorilor se revarsă asupra celui care le va folosi numai în scopuri personale” (13).

9. Credinţe, blesteme şi legăminte

Explicabil, ca prin situarea lor tainică, de comori să se lege felurite credinţe, blesteme şi legăminte, care, prin forţa lor de seducţie, să aprindă, până şi azi, imaginaţia cutezătorilor. Apoi, situate la pragul dintre realitate şi imaginar, comorile şi-au perpetuat legendele în vetrele satelor, iar în nopţile lungi de iarnă, depănate de bătrâni, aprindeau, în acele lumi bântuite de sărăcie, nădejdi iluzorii în schimbarea vieţii. Cu ample intruziuni în basme, aceste legende accentuează latura fantasticului, apelându-se la o întreagă demonologie populară, prin care se restricţionează într-un fel însăşi căutarea lor.
De aici, ritualica diversă, încărcată de sacralitate, prin care se creează căi de apropiere şi încercare de spargere a „tainei”. Fiindcă, să reţinem, în enigmatica lor situare, comorile sunt învăluite în blesteme aspre, stare explicată de Tudor Pamfilie, prin faptul că „omul îşi îngroapă comoara cu mânie şi cu o dorinţă ca tot el să aibă parte de dânsa la o vreme prielnică, iar când acesta n-o mai poate dori…, răutatea sufletului său îl face să dorească mult ca agonisita lui să nu intre niciodată pe mâinile nimănui, ci pe vecii vecilor să rămână neştiută şi neclintită în pământ”.(14)
Prin urmare, numai prin anume ritualuri, în jocul imaginarului, se oferea posibilitatea deschiderii porţilor enigmaticelor cărări ce puteau duce la comoară. Astfel, ursitul comorii aducea necaz şi moarte, dar procedura era luată în seamă şi fructificată. Ritualica ofrandelor, clasică, este suita de implicări ce o impune regula: „Să n-aibă nimeni parte de o comoară, dacă nu va face cu o parte din bani, milostenii; să dea sărindare pe la biserici şi mânăstiri, să facă o fântână lângă un drum, să cumpere nişte vraci pentru case nevoiaşe cu mulţi copii, să facă case pentru femei văduve, să cumpere pământ pentru copii orfani şi alte binefaceri…” (15).
Ca moment benefic pentru aflarea unei comori sunt prezise: ziua de Paşti, de Sf. Gheorghe, Ispas, iar la aceste momente apar semne ce le dezvăluie locul, precum „vâlvătăile” ce se înalţă spre cer. Când apar asemenea flăcări, cei lăcomiţi după comori înseamnă locul în gând, ca apoi să procedeze la găsirea lui.
Revenind la ideea iniţială, dintre ritualurile principale fac parte şi pătrunderea prin porţi aflate în albia unor lacuri, descuierea unor lăcaşe cu iarba fiarelor, ori chiar plata ei prin moarte de om. Toate aceste predicţii sunt în fapt dovezi certe privind localizarea comorilor într-un spaţiu al „indefinitului” şi numai întâmplarea ori insistenţa până la autodistrugere pot favoriza întâlnirea cu visul. Şi, demn de reţinut că neîmpăcând precum se cuvine Ştima, Ielele ori chiar pe „necuratul”, comorile se răzbună, ducând adesea la pierderea lor, dar chiar şi pierzându-l pe cel lăcomit.
În legătură cu factorul ce le reactivizează mereu şi mereu legenda, cu riscul repetării, reamintim faptul că momentele de lipsuri cronice, de neîmpliniri în şir de generaţii, de supravieţuiri în urma unor cataclisme, toate aceste momente negre devin născătoare de iluzii, când omul aşteaptă să găsească mult visata comoară. Relatarea ce urmează pare să convingă: „Era prin ’68, domnule, şi vai de capul meu ce s-au mai trecut peste viaţa mea, de n-am să le pot uita niciodată. Săpam la fundaţia bisericii de la noi din sat, că don’ părinte şi-o pus în cap să scoată umezeala din zidurile bisericii. Săpat-am vreo două zile, că luasem din dreptul altarului împrejur, la o adâncitură de un hârleţ, apoi trecusem la al doilea şi la al treilea. Aşa ne-a dat nouă prin cap înţelegerea că n-au să se nască plesnituri şi crăpături în ziduri. Mai băteau ici-colo câte-o pană, mai îndesam câte o piatră în golul ce se năştea când se scotea pământul şi uite-aşa am dibuit un gomoloţ, cât o oală de varză. Şi l-am spart şi din el s-au împrăştiat bănuţi galbeni. Toader al Săureanului, camaradul cu care lucram, a strigat ca un apucat: Măi Valere, e aur, bată-te şi te bată! Apoi şi-a aruncat haina acoperind locul. Şi domnule, îi străluceau ochii, de parcă era apucat. De fapt, aşa şi era. Iar eu, bată-mă să mă bată, m-a pus necuratul să mă dau de partea lui, că mi s-o înnegurat şi mie ochii şi m-o cuprins, drept să-ţi spun, frigurile. Îmi tremurau mâinile şi picioarele, apoi mi-am simţit clănţănindu-mi dinţii în gură. Şi-am uitat de lucru, şi i-am strigat lui Săureanu, hai omule să facem parte, parte! Atât a aşteptat: Hai Valere, dă cu mâna dreaptă! A zburat haina peste şanţ şi, Doamne, cum mai strălucea aurul, pata aia întinsă în adâncul şanţului! Toader a urnit oala şi ea s-a spart. I-a arătat vederii o grămadă aurie. Şi şi-a înfipt în el palmele făcute căniş: Valere, uite, o grămadă ţie, o grămadă mie. Şi dintr-o dată, două grămezi aurite au început să strălucească pe muchia şanţului, ajuns la şold. Şi uite aşa, una mie, una lui… iar la urmă, jale, s-a încheiat tot la mine. Şi l-am văzut pe Săureanu îngălbenit ca aurul, că ne bătea soarele asfinţitului drept în faţă: Păi, cum facem Valere, îl iau eu?, Păi, de ce să-l iei tu? Aşa că eu… Amândoi, omule! Şi…? Îl împărţim, un pumn mie şi ce-a rămas, ţie! Aşa am şi făcut, dar Săurean, după ce-şi aruncase restul de mâncare din straiţă, îşi cântărea avuţia adunată în locul mâncării, cu privirea prezisă spre grămada mea de noroc. Mi l-am adunat şi eu în cămaşă şi ne-am despărţit grăbiţi, fără să ne mai luăm uneltele, să-l mai aşteptăm pe don’ părinte şi să ne zicem, barem, seara bună. Apoi, a doua zi, pe la amiază, păţanie mare. Săurean n-a mai venit la lucru, în locul lui mi s-au arătat doi domni care m-au luat pe nerăsuflate, smulgându-mă din şanţul săpat la fundaţia bisericii! Unde-i aurul, spune! Care aur? Şi buf, un pumn, doi, trei, apoi, sânge în gură şi dinţi zburaţi. Ce să mai zic? – Acasă, haideţi că vi-l arăt! Dar s-au dus ei în locul şi comoara n-am mai văzut-o niciodată. Destul că m-au dus la Gherla, până în toamnă, când mi-au dat drumul şi l-am întâlnit pe Săurean. Era numai piele şi oase. Şi el, săracul, că s-a stins prea devreme, atunci mi-a dat înţelesul lucrurilor. Se îmbătase seara la cârciumă, şi-a aruncat pe tejghea un pumn de firfirici galbeni. Atât şi de-aici, amar de noi, am plătit-o greu că, vezi, Doamne, comoara nu ne-o fost dată. Şi noi am dezvelit-o prea devreme, de aici, blestemul!” (16).
Dar nădejdea rămâne mereu departe, sorţii sunt atât de zgârciţi cu visătorii, încât surâsul le încremeneşte pe buze! Fiindcă Ielele, Fârtatele şi Ştima, blestemele şi alte semne aducătoare de pieire sunt pavăza din totdeauna a nepreţuitelor pe măsură! Vâlva munţilor, în fapt, veghează încă şi încă, iar cei aşteptaţi să-i ia urma întârzie. Aleşii sunt rari, lăcomiţii şi răii sunt mulţi, iar lor nu li se cuvine să le fie arătată strălucirea mântuitoare a aurului! (17).

Bibliografie:

1. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, volum I (A-D), editura Artemis, Bucureşti 1994, pag. 354
2. Dijna Rusti, „Dicţionar de teme şi simboluri în literatura română”, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2002, pag. 92
3. Idem 2
4. G.D. Iscru, „Traco-geto-dacii, noţiunea matcă din spaţiul carpato-danubian, balcanic”, editura N.Bălcescu, Bucureşti 1998, pag. 107
5. Idem 4
6. Romulus Vulcănescu, „Mitologia Românească”, editura Academica, 1985, pag. 470
7. G.D. Iscru, op. cit., pag. 196
8. Tudor Pamfilie, „Mitologia Românească, Comorile”, editura All, Bucureşti 1997, pag. 375
9. Idem 8
10. relatarea elevului I.D. la ora de compunere
11. Corneliu A Lungu, Cartea comunei Brebu- prahova, Editura Anamarol, Bucureşti, 2oo8,pp. 236-238.
12. ibidem
13. ibidem
14. Tudor Pamfilie, op. cit., pag.383
15. ibidem
16. Benchea Comşa, 40 de ani, 1988, Ghijasa de Jos-Sibiu
17. De văzut şi Gherasim Rusu Togan, Pământul şi ordinea lumii, Editura Fundaţiei „Libra”, Bucureşti, 2003