Spații culturale nr. 29 (1)
EDITORIAL
Povestea, eterna poveste!
Am evitat întotdeauna să comentez cărţile mele şi ale altor scriitori mai ales. N-am făcut publice nici preocupările, nici convingerile mele (câte sunt) în privinţa teoriilor literare. Dar am fost provocat, nu o dată, cu întrebări, de colegii de la revistele literare sau de la televiziuni şi răspunsurile n-au putut fi de fiecare dată evitate.
O întrebare pusă de un tânăr redactor al revistei „Aisberg” mi s-a părut cu deosebire provocatoare şi, răspunzând acestei întrebări, am atins, de fapt fără să vreau, un subiect care, pentru mine, nu mai prezenta de multă vreme o importanţă practică: destinul prozei, resorturile ei vitale. El m-a întrebat cum cred că va fi receptată opera mea în anul 2060. Mărturisesc, nu mă gândisem niciodată la o astfel de situaţie, nu am proiectat niciodată ceea ce am scris pe o perspectivă precisă şi atât de avansată în timp. Când am auzit întrebarea, am încercat să mă imaginez eu în postura de cititor al anului 2060 şi m-a cuprins ameţeala. M-am uitat cu 50 de ani înapoi şi senzaţia a fost că plutesc. Parcă alaltăieri culegeam litere de plumb şi chiar de lemn, una câte una, şi alcătuiam din mii şi mii de bucăţele o pagină de carte sau de revistă. Acum internetul – revoluţionar nu doar ca tehnologie, dar şi ca democraţie a informaţiei – a devenit el însuşi o planetă, Planeta Internet, cu poporul ei, poporul internet. Peste încă cinzeci de ani cum va fi? Savanţii spun că actualele computere vor mai funcţiona 10-15 ani, vor atinge apogeul şi vor pieri înlocuite de alte noi tehnologii de comunicare, că vom comunica altfel, mult mai direct şi mai total, poate chiar fără cuvinte, fără alfabet. (Vezi Mihai Nadin, „Spre o civilizaţie analfabetă”, „The Civilization of Illiterarsy”) Nu-mi pot imagina cum va fi. Se sparie gândul! Nu cred că cineva ne poate spune dacă vor fi receptate scrierile noastre sau scrierile mele peste încă o jumătate de veac. Eu scriu acum şi aici, despre acum şi aici. Cum va fi acolo şi atunci, nici futurologii nu ne pot spune. Dar noi putem presupune.
Presupunerea mea îmbracă forma speranţei. Şi speranţa mea zice că oricare vor fi tehnologiile comunicării, fie că vom comunica între noi prin ultrasunete ca liliecii sau prin telepatie ca tibetanii, biocurenţi ca fantomele de SF, oamenii vor continua (încă) să gândească şi să se exprime cu subiect şi predicat. Oamenii vor continua să sufere şi să se bucure, să se înfrunte şi să se iubească, iar perenitatea scrisului va depinde de fărâma de eternitate a zbuciumului care va fi cuprins şi, poate, într-o oarecare măsură, de acuitatea formelor de exprimare.
Prin excelenţă, proza este poveste. Şi istoria este poveste. Şi Genesa este tot poveste. Înainte de a zice să se facă lumină, Creatorul ştia ce se va întâmpla, ştia cum este lumina. Lumina era preexistentă în gând, în poveste. Povestea provoacă gândul, caută şi modulează cuvântul. Ea irumpe în toate formele realităţii, inclusiv în realitatea virtuală, onirică, imaginativă. Povestea este în totul şi dintotdeauna, iar naratorul este un produs la intersecţia realităţii cu conştienţa umană. N-am putea concepe miturile în lipsa acestei forme încă nu suficient cercetată, prin care întreaga existenţă se constituie. Şi nu ne-am putea imagina dezvoltarea gândirii fără punerea, fie şi empirică, între subiect şi predicat, a realităţilor pe care simţurile omeneşti le descoperă şi le sesizează. Imprecaţiile vechilor cântări şamanice, conceptele religioase, principiile de drept, legile fizicii, până la formele literaturilor culte şi chiar mai departe, toate sunt alcătuite în interiorul a cel puţin uneia din incomensurabilul număr al speciilor epice pe care povestea dintru început le are şi le dezvăluie. De-a lungul mileniilor, literatura a crescut în substanţa şi înfăţişările poveştii.
Ideea fluturată, începând de mai an, de către tineri colegi că ea, povestea, şi-a trăit traiul şi că literatura trebuie să trăiască din senzaţii şi în absenţa unor întâmplări elocvente, mi se pare lipsită de logică şi de şansă. Îndeletnicirea de a croşeta texte ca o simplă demonstraţie de virtuozitate stilistică se poate salva de superfluu doar în măsura în care vom avea de a face tot cu o poveste, pe care scriitorul o ignoră nenumindu-o astfel, o poveste despre ţesătura zadarnică, despre strădania şi căutările neobosite ale autorului dornic de înnoire formală care, până la urmă, tot poveste ajunge a fi.
Chiar şi atunci când se apleacă narcisistic spre ea însăşi să ne spună de unde vine, cum vine, de ce vine şi ce are de gând să facă trecând printre noi, proza este poveste.
Şi proza mai este personaj, chiar şi atunci când autorul se substituie unui grup sau unei galerii de personaje, acaparând pentru sine curgerea epică.
De mii de ani, povestea ne fascinează şi ne salvează. (Vezi Şeherazada!) Privim spre marii clasici sau spre monştrii sacri ai prozei de azi, căutând să desluşim secretele care însufleţesc arta prozatorului. În ce mă priveşte, am încercat să fiu atent şi la acei povestitori de cafenea, oameni cu limbariţă, gata să povestească aventuri năucitoare, să-ţi pună în palmă propria lor biografie ca pe un roman pe care, vezi Doamne! ei nu au timp să-l scrie. Am dat astfel peste un şofer de lux care, spre deosebire de majoritatea trăncănicilor de cafenea, avea talent la povestire şi m-am întrebat cum şi de ce. Eu l-am numit Jojo şi n-am ezitat să-l introduc în pagina unei cărţi. Jojo al meu a fost şofer pe maşini de lux în vremea comunistă, pe la ambasade, pe la marii ştabi de la guvern; a călătorit mult şi purta cu el o traistă plină cu poveşti în care îi plăcea să fie el însuşi personaj şi autor. Oferea oricând un sac cu baliverne, care mai de care mai trăsnită, mai insolită, mai exotică. Retrăia cu o poftă sporită evenimente pe care poate că nici el nu mai ştia bine dacă le-a trăit sau nu cu adevărat. Izvorul povestirilor era experienţa lui de viaţă dar, ascultându-l cu nedisimulată admiraţie o iarnă întreagă, de zeci de ori, în aceeaşi cârciumioară sau şi prin altele, am observat cum se modifică povestea, cum se modulează, cum se îmbogăţeşte cu detalii şi nuanţe noi de fiecare dată. Ce aventuri, ce întâmplări exotice, ce maşini de înaltă clasă şi ce femei de lux, femei fatale treceau prin poveştile lui! Mă gândeam că este un om trist, sărac şi singur, cu o pensie mizeră şi se amăgeşte inventând o viaţă pe care n-a trăit-o dar ar fi vrut s-o trăiască. Scotoceşte în sacul cu rufe vechi, purtate, căutând o altă biografie, un alt destin. Oamenii din jurul său deveneau personaje. Măgduţei, cârciumăreasa care ne servea, îi schimbă din trei vorbe toată istoria şi tot portretul. De fiecare dată mi-o prezintă altfel. Acum este o femeie destoinică, (E straşnică, domnule, eu aş pune-o ministru!) singură creşte opt copii, toţi fără tată, pe care îi ţine în şcoli şi facultăţi. În altă zi este o biată cârpă cu care îşi şterg ciubotele toţi nespălaţii cartierului. Azi e alcoolică în ultimul grad, mâine aflăm că în viaţa ei n-a gustat nici pic de tărie. Multe chipuri şi – culmea! toate i se potrivesc de minune.
Poveştile lui Jojo erau rodul succesivelor adăugiri şi ajustări, cosmetizări rostuite exclusiv pentru propria lui bucurie. El nu se întreba dacă poveştile lui folosesc cuiva, dacă are cineva nevoie de ele. Beneficiarul era el însuşi. Vorbea pentru plăcerea de a spune şi de a fi ascultat. Prin povestire, Jojo îşi reconstituia existenţa şi personalitatea. Clipele netrăite erau inventate, pentru că în noi este ceva care le cere, le soarbe. Ele vin cu o undă de mister, ca şi când ar fi fost pe punctul de a fi uitate şi se salvează în ultima clipă printr-un amestec de adevăr şi minciună bine aleasă. Amestecul lor este cel puţin tot atât de adevărat ca adevărul pentru că închipuirea este şi ea, tot un adevăr, şi încă unul zămislit prin selecţie. Povestea adună risipirile permanente, le leagă, le înfrăţeşte şi devine mai autentică. Şi ce suntem noi, la urma urmei? Nimic altceva decât propria noastră poveste.
Nu ştim cum se va scrie peste o jumătate de secol sau peste un veac. Poate că nici nu se va mai scrie. Dar de la Homer până la Jojo, şi literatura, şi viaţa au mustit de poveste. Poveştile dau chip vieţii şi viaţa dă suflu poveştilor. Nu-mi pot imagina una fără alta şi, oricât ar fi de imprevizibile formele prin care ne va purta viitorul, cred în eternitatea gândului divin şi omenesc deopotrivă.
FAPTE CULTURALE
Festivalul Naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”
REGULAMENT
– Pot participa toţi creatorii de literatură, indiferent de vârstă, afiliere la U.S.R. sau alte uniuni de creaţie. Concurenţii vor trimite, până la data de 15 septembrie 2013 (data poştei):
– Pentru SECŢIUNEA POEZIE – maximum 15 poezii, încadrate în format „A4” (cel mult 8 pagini culese cu Times New Roman, corp 14, obligatoriu cu diacritice), pe suport electronic (e-mail sau CD).
– Pentru SECŢIUNEA PROZĂ – maximum 12 pagini format „A4”, culese cu Times New Roman, corp 14.
Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).
– Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF.
– CD-urile expediate prin poştă se trimit pe una din adresele: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13A, Mizil, judeţul Prahova, sau Lucian Mănăilescu, str. Unirii, bloc 35 C, ap. 14, Buzău, cod poştal 120237.
– Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa: lmanailescu@yahoo.ro (telefon: 0769210763)
Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne-au parvenit. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neprimirea textelor).
– Juriul, format din: preşedinte – Virgil Diaconu (redactor-şef al revistei piteştene Cafeneaua literară), membri: Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil, Nicolai Tăicuţu, Emil Niculescu, Lucian Mănăilescu (membri U.S.R), va acorda Marele Premiu (1 000 lei) şi câte trei premii pentru fiecare secţiune (I – 700 lei, II – 500 lei, III – 300 lei; valorile respective sunt cele minim estimate, ele putând să crească, în funcţie de resursele bugetare obţinute pentru concurs). De asemenea, vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare sau instituţii de cultură.
Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate, premiile se redistribuie.
O lume dispărută la Londra
Am aterizat după miezul nopţii, aşa că după ce am coborât din autocarul care ne-a adus de la Aeroportul Luton la Londra, am mers pe jos câteva sute de metri la o oră la care nu am mai circulat de mult în România. Eram într-un cartier liniştit din zona Golders Green, luminat şi cu destui trecători pentru ceasul acela. Nu ne-a ieşit în cale niciun câine, nici n-am auzit vreunul lătrând, în schimb când am mers să ne culcăm, trăgând uşa peretelui de sticlă care separa dormitorul de micuţa grădină a locuinţei, Crina şi Ovidiu ne-au atras atenţia că s-ar putea să fim privite de afară de veveriţe, uneori chiar şi de o vulpe. Cât am stat acolo, vulpea n-a apărut niciodată, în schimb câte o veveriţă ne saluta matinal, fluturându-şi coada fumurie printre tufele de trandafir şi măceş şi căţărându-se şerpuitor pe trunchiul copacilor bătrâni din fundul grădinii.
Veveriţe prietenoase, gata să-ţi ia miezul de nucă din palmă aveam să întâlnim pretutindeni în zonele verzi, dar primele de care ne-am apropiat au fost cele din Hyde Park, unde ne-am retras după ce supunându-ne obiceiului locului am urmărit fastuoasa schimbare a gărzii la Palatul Buckingham – acolo unde, la ora acestor rânduri, pe un şevalet, a fost expus certificatul de naştere al prinţului de Cambridge, strănepotul reginei Elisabeta, al treilea la succesiunea tronului. Când am traversat, am observat la semafor, în acord cu poliţia călare, un ,,ochi” în plus, cu o interdicţie şi o permisiune în plus, şi pentru cai. Nu am întâlnit vorbitorii de unii singuri la tribună care au adăugat celebritate locului, însă orice biscuit din mâinile privitorilor atrăgea, ca şi veveriţele, zeci de lebede, raţe şi gâşte la malul unui lac uriaş, pe care circulau alene tot soiul de ambarcaţiuni. Chemate de edificii, de instituţii emblematice, sălbăticia (cu siguranţă, controlată, întreţinută, dar nu mai puţin fermecătoare) a acestor parcuri-păduri ale Londrei, cu vietăţile lor plimbându-se nestingherite, însă nu şi domesticite, reprezintă unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am descoperit în oraşul de pe ţărmul Tamisei. Surprinsă şi mişcată într-un fel şi de aerul copilăresc al acestor făpturi care nu cuvântă, iubitoarea de cărţi şi tablouri din mine nu a avut inimă să refuze propunerea Crinei şi a lui Niadi de a petrece o dimineaţă întreagă la Muzeul de Istorie a Naturală al Londrei.

Lungul şir de oameni de toate vârstele format încă înainte de deschidere, un segment minuscul totuşi din numărul celor aproximativ patru milioane de vizitatori anual, şi timpul de aşteptare pe care îl sugerează sunt întâmpinate de toţi cu o dulce răbdare, splendoarea clădirii datând din prin 1870, îmbrăcată în amplu chenar de verdeaţă, care adăposteşte Natural History Museum în South Kensington, cerând chiar şi mai mult răgaz pentru admirarea jocurilor pe care le brodează lumina dimineţii pe teracota cu emailuri albastre şi aurii care o îmbracă de sus până jos şi a siluetei sale visătoare, de catedrală germană, pe care i-a dorit-o Alfred Waterhouse, arhitectul acestei comori a epocii victoriene. Lentoarea cu care se înaintează spre intrare, în numeroase volute, exemplar ordonate însă, este de asemenea, pentru cei care au ales în cunoştinţă de cauză Muzeul de Istorie Naturală din uriaşul buchet de invitaţii ale Londrei şi un prilej de meditaţie asupra căilor necunoscute ale faimei. Numit medic al guvernatorului din Jamaica, Sir Hans Sloane a petrecut aici 15 luni de studiu a istoriei naturale a insulei. S-a întors cu sute de specimene animale şi vegetale, dar şi cu plăcerea băuturii amare, revigoratoare, ,,a zeilor”, extrase de indigeni din boabele arborelui de cacao, pe care, agrementând-o cu lapte cald şi zahăr, a lansat-o cu extraordinar succes pe piaţa britanică şi a devenit cunoscut cu ea, în lumea întreagă, drept inventatorul ciocolatei calde. Dar la moartea sa, în 1753, Sir Hans Sloane, preşedinte de-acum al Societăţii Regale, a lăsat moştenire (testamentară) naţiunii mai mult decât reţeta ciocolatei calde: colecţia sa de circa 80 de mii de piese şi lucrări de istorie naturală, baza muzeului de azi, ce conservă, cercetează, expune, oferă pentru studiu aproximativ (cifră în continuă creştere) 70 de milioane de specimene.

Dramul de simpatie cu care plecasem la această întâlnire îmi indusese cumva ideea unei reîntoarceri în copilărie, la muzeele de ştiinţele naturii, inclusiv la ,,Grigore Antipa”, în vechea sa amenajare, pe care le vizitasem când cu părinţii, când cu şcoala. De aceea, intrând în sala uriaşă, cât un bloc cu patru etaje, copleşită de scheletul de dinozaur cu gâtul întins în întâmpinarea noastră, am simţit instinctiv nevoia confortului unei surâzătoare file de carte. Ea se afla deja la îndemână în memorie, altfel nu s-ar fi deschis imediat, ca să pună carnea imaginaţiei pe oasele străvechi: ,,mi-a scăpat un strigăt de mirare. Era, pe o pagină întreagă, imaginea celei mai nemaipomenite făpturi pe care am văzut-o vreodată. Vis de opioman, nălucirea unui creier în delir. Avea un cap de pasăre de pradă, trup de şopârlă pântecoasă, iar coada lungă îi era acoperită de ţepi. Spinarea cocoşată avea de-a lungul ei un fel de creastă dinţată sau, mai exact, cam o duzină de creste ca de cocoş aşezate la rând, una după alta. În faţa dihaniei se vedea un fel de stafie sau de pitic cu chip omenesc, care se uita la ea înspăimântat”. Când am citit ,,O lume dispărută”, dinozaurii nu erau prezenţe familiare ca azi, de găsit pretutindeni sub formă de jucării, de mulaje didactice şi nu o dată în mărime naturală. Chiar şi în casa noastră, unul, cât o palmă, călătoreşte neaşteptat de pe un raft de carte pe pervaz şi înapoi. Lectura volumului a urmat relativ repede după altul, de povestiri, primit de la o mătuşă să-mi ţină de urât în tren, cu englezul Sherlock Holmes protagonist. Raportat la biblioteca oarecum severă a copilăriei, în rezonanţă cu bibliografiile şcolare, descoperirea lui a avut atunci deliciul unei aventuri, intensificate şi de simţămintele nelămurite ale drumului de una singură din Capitală până în nordul ţării. Eram doar eu şi misterul în compartiment, bătea soarele, încălzind puternic şi vinilinul banchetei şi hârtia cărţii, dar fiori de spaimă îmi răceau degetele cu care îi întorceam filele, absorbindu-le, gata să mă înec cu tăria lor necunoscută. De aceea, căutând cu febrilitate un alt titlu de Conan Doyle, şi începând ,,O lume dispărută”, am trăit o mică dezamăgire, realizând că era o carte fără Sherlock Holmes. Dar am fost iute pedepsită şi neîntârziat răsplătită de condimentele exotice ale unei altfel de aventuri şi ale unui altfel de mister. O insulă dintr-un timp scufundat în ceaţa necunoscutelor supravieţuind în lumea noastră, împreună cu făpturile sale! Ce minunat şi ce înfricoşător totodată! Cititoare de când mă ştiu de Jules Verne, nu ştiu dacă citisem până atunci ,,O călătorie spre centrul pământului”, dar dacă o făcusem, altceva decât făpturile sale preistorice luasem cu mine. Pe acestea le-am privit cu adevărat abia după ce le-am întâlnit la Muzeul de Istorie Naturală din Londra: ,,Deodată mi se pare că celelalte animale vin şi ele să ia parte la luptă. În fiecare clipă zăresc când porcul de mare, când balena, când şarpele şi când broasca ţestoasă. I le arăt islandezului, care dă din cap, în semn de negare. /-Tva, zise el. /Ce? Doi? Susţine că-s numai doi monştri!… /- Are dreptate! Strigă unchiul meu, care nu-şi luase o clipă binoclul de la ochi. /- Ei aş! /- Da, aşa e, primul din aceşti monştri are botul de porc, capul unui şarpe, dinţii unui crocodil şi din pricina asta ne-am înşelat. E un ihtiosaurus, cea mai de temut reptilă antediluviană. /- Şi celălalt? /- Celălalt e un şarpe ascuns sub carapacea unei broaşte ţestoase, e un plesiosaurus; teribilul duşman al celui dintâi. Hans avusese dreptate. Numai doi monştri turbură întreaga suprafaţă a mării, două reptile, care au populat altădată oceanele în era secundară”. Oricare ar fi fost succesiunea lecturilor mele, apărută în 1864, în Franţa, călătoria printre animale preistorice a lui Jules Verne o precede şi, se consideră, o inspiră pe cea a lui Conan Doyle, tipărită în 1912, în Anglia. În schimb, nu se ştie care, dacă nu amândouă, dacă nu vreuna din ecranizările care le-au urmat, a aprins imaginaţia lui Michael Crichton care îşi publică romanul ,,Jurassic Park” în 1990, continuat în 1995 cu… ,,O lume dispărută”. Deşi nu supravieţuitori, ci recreaţi pornind de la rămăşiţe ale ADN-ului speciei, dinozaurii, făpturile de dincolo de istorie ale lui Michael Crichton au împânzit fulgerător mapamondul şi au întors, cel puţin pentru o vreme, ochii omenirii de la tainele cosmosului, ale îndepărtatelor galaxii, la cele ale străvechimii din care venim împreună cu planeta noastră. Copiii prezentului care se joacă azi cu dinozauri şi îi cunosc mai bine decât părinţii lor mărcile de maşini, sunt urmaşii celor care prin anii 60 ai secolului trecut, la vârsta lor înjghebau rachete interplanetare şi se visau cosmonauţi.
Aproape inexplicabil, uriaşul schelet cu gâtul atât de lung, încât, oricât s-ar strădui, Crina nu-l poate cuprinde într-o singură imagine de la un capăt la altul, se potriveşte cu lumina moale care pătrunde prin ferestrele înalte şi se colorează cu aceea a vitraliilor şi cu smalţurile teracotei. Poate datorită gândului că a văzut mai multe decât poate duce o făptură vie, poate din cauza impresiei că este abia la începutul formării sale, că peste milenii peste oase i se va aşterne plasa vaselor de sânge, că se va înfăşura în teaca solzilor şi că glasul său de tunet ne va găsi într-o zi, venind din viitor, în noianul unei vijelii precum cea trăită de noi în prima zi la Londra, sfâşiind cerul şi norii. Ca să se protejeze de astfel de închipuiri pe cât de blânde, pe atât de insomniace, dar chiar şi de realitatea aducerii sale în 36 de lăzi cu şapte ani înainte de tipărirea cărţii lui Conan Doyle, mulaj în mărime naturală al scheletului de 150 milioane de ani păstrat la Muzeul de Istorie Naturală Pittsburg, din Statele Unite, acest dinozaur erbivor, Diplodocus, a fost îmblânzit, apropiat şi mângâiat cu un diminutiv şăgalnic – Dippy, şi transformat în emblemă drăgălaşă a acestei instituţii de o indiscutabilă seriozitate şi importanţă: dincolo de vieţuitoarele reconstituite, păstrează colecţii şi studii-tezaur, cărora cei 350 de cercetători angajaţi aici le adaugă permanent noi studii şi concluzii. Astfel, după ce destulă vreme s-a crezut că dinozaurii îşi târau coada pe pământ, gâtul lor lung cerând o altă poziţie pentru echilibru, şi cea a lui Dippy a fost înălţată corespunzător. Desigur, fiind şi atât de spectaculos, el este vedeta, deşi şi concurenţa pe care i-o face de la o vreme încoace un Tyrannosaurus rex animat este de luat în seamă. De altfel, permanent la maximum, aglomeraţia de pe pasarela metalică ce străbate spaţiul dedicat dinozaurilor este şi ea o marcă a acestui început de mileniu, un semn al basmului preferat nu doar de copii. Un soi de înserare sau de întuneric pe jumătate, cum se ţese ca o mătase pe bolta cerească înaintea zorilor, măreşte efectul apariţiilor acestor făpturi – care gigantice şi leneşe, care mijlocii şi rapide, care micuţe şi gingaşe, abia ieşite din ouă, care acoperite de bumbii pielii, care de pene, care iubitoare de ierburi, care de vânat proaspăt, care de peşte, care cu sânge rece, care cu sânge cald – şi înmulţeşte întrebările privind dispariţia lor bruscă, definitivă şi de aceea enigmatică de pe pământ. A fost de vină un meteorit preschimbat în miliarde de alice? Au fost răpuşi de insuportabile schimbări de climă? De emisiile de gaze otrăvitoare ale erupţiilor intensificate ale vulcanilor? De o molimă care s-a stins numai odată cu ei?
O dimineaţă întreagă aici, mie una mi se păruse prea mult, şi iată-mă după zona albastră, din care apucasem să vedem doar dinozaurii şi, fireşte, balena albastră, cel mai mare mamifer din lume, cuprinsă alături de Niadi, Crina, gazdă londoneză perfectă, aşteptând doar să ne hotărâm, de febra alegerii, între zona verde, a plantelor, ecologiei ş.a.m.d. şi zona roşie, a Terrei-laborator; între supradimensionatul model de făt din pântecele mamei, simulatorul cutremurului devastator din Kobe, casa târâtoarelor, oamenii dezgropaţi din lava Vezuviului, călătoria prin globul pământesc, şi uriaşa semisferă video care ilustrează circuitul apei în natură. Cum mai toate sună prea tare pentru dispoziţia cu care venisem la această întâlnire, după ce întârziem în faţa vitrinei din anul 1800, cu mii de colibri care ne evocă, prinşi de catifeaua fină a unui rămuriş, nestematele, bijuteriile coroanei britanice, cu certitudine însă mai preţioşi pentru ornitologi decât acestea, preferăm să urcăm treptele impresionantei scări care pleacă din hol, pentru o reverenţă în faţa lui Darwin, la primul nivel, şi pentru un salut celorlalţi doi mari oameni de ştiinţă, la al doilea, Thomas Henry Huxley, promotor înflăcărat al darwinismului, şi Richard Owen, adversarul său înfocat, dar şi naşul dinozaurilor în 1842 – în greceşte, ,,înspăimântătoarele şopârle”. Tot aici, o enormă felie din trunchiul unei gigantice sequoia, decupată din copac când aceasta, după numărul cercurilor, atinsese vârsta de 1300 de ani, fiind contemporană cu unele din cele mai importante evenimente din istoria Marii Britanii. La înălţime, bucurându-ne de priveliştea uriaşului hol, iată şi irezistibilul îndemn al privirilor ridicate spre plafonul pe care prin ,,Tree”, instalaţia unei artiste, Tania Covats, Muzeul a celebrat, în 2008, două sute de ani de la naşterea lui Darwin şi o sută cincizeci de ani de la publicarea vestitei sale lucrări, ,,Evoluţia speciilor”. Inspirată de desenul arborelui evoluţiei schiţat de Darwin, artista a apelat la lemnul unui stejar tot de două sute de ani, în locul căruia au fost plantaţi două sute de puieţi, iar în groapa formată de scoaterea rădăcinii a fost creat un eleşteu al biodiversităţii.
,,Natura nu este un loc de vizitat, noi trăim în ea”, spunea un poet american, Gary Snyder, pe care Muzeul de Istorie Naturală din Londra, citându-l, îl pune pe frontispiciul lecţiei pe care ne-o oferă, fiecare exponat fiind integrat unui capitol al acesteia: despre preocuparea păstrării, a salvării, a traiului în armonie cu gândul la resursele sale limitate, a unei inimi permanent deschise, ocrotitor, spre frumuseţile sale.
Spre seară, reîntorcându-ne spre casă (casa ai cărei oaspeţi eram), nu am rezistat posibilităţii de a petrece ceasul de dinaintea închiderii în parcul zoo din Golders Hill, între cuşti şi voliere, dar şi împreună cu veveriţele libere ca peste tot, flori mişcătoare prin iarba pădurii. Pe panouri şi pliante, invitaţia adresată copiilor şi părinţilor lor de a ,,adopta” una din încântătoarele lor vietăţi, lăsând-o tot aici, dar purtându-i de grijă şi mai ales iubind-o cu acea putere care să o facă unică între multe care par la fel, despre care îi vorbea vulpea Micului Prinţ al lui Saint-Exupéry.

La întoarcerea la Londra din expediţia sa de pe platoul Tepuy al lumii dispărute a lui Conan Doyle, profesorul Challenger a adus cu el, dovadă a existenţei acesteia, un pterodactil viu, care însă, eliberându-se, a dispărut luându-şi zborul spre ocean. Aşa că voi încheia întrebându-mă dacă nu cumva rândurile de faţă au ceva din pterodactilul profesorului. Asemenea tuturor călătoriilor, când trec din lumina clară a zilei trăite, în zarea unduitoare a întâmplărilor povestite.


