Propoziții pretențioase – Albineț
Aldanii creșteau în curtea domnișoarei Marioara mai ceva ca aceia cultivați….
Cu lanterna prin minte încă bâjbâi după scriiturile începute în urmă cu trei ani, nedând de urmă prepunerii tablelor în primul rând pe strada unde am copilărit, pe Amurgului. Să nu găsesc mai nimic din casele ,,prelucrate” părea ieri de necrezut. Doar cu ele începusem dezvăluirile, dezvelirile și acoperirile. Bănuiala a început să mă neliniștească în urmă cu o săptămână, să mă alertez când, un rom și o romă m-au ,,interceptat” – am eu acel ceva special care dă încredere că aș ști mai mult decât trebuie, fără să fie deloc adevărat -, să mă întrebe ,,Unde șade doctoru’ Banu?”. Greșii numărul. Dar nu și indicația. ,,Pe stânga, pe la mijlocul străzii. Dar vă întoarceți. E strada paralelă cu asta.” Ce-oi fi avut cu numărul 4, când știam bine că impare erau toate pe partea noastră. În cel mai rău caz ar fi fost 5 sau 7, dar nu 4. 4 era al casei lui domn Bădică. Probabil că mai curând ar putea fi 5.
Multe, mult prea multe, trecute la inventar dintr-o lipsă de preocupare în drumul de acasă, de pe Lalelelor, către atelier. Nu toate. În opt minute de mers pe jos abia dacă dezvălui cu siguranță 100. Până la peste 2000 îți ia o noapte întreagă. Albă.
Acoperișul imobilului de strajă dreptei Penny-ului era în pragul falimentului și ruinei. Deștepții dinaintea escaladei noastre n-avuseră altă soluție decât să peticească zonele decopertate de vânt cu un soi de folie, prinsă pe ici-colo cu lănțișori și clasicele capace metalice de la sticlele de sticlă, fără să alezeze nimic din protuberanțele lemnului. Vântul vântos, ploaia ploioasă și soarele arzător și-au făcut treaba în mod corespunzător, dezvelind ,,bătrânele oase” ale scândurilor. Noi…. Ca la început după nudizarea asterelii. Cuiele lui șapte, câteva adaosuri grinzilor măcinate, scânduri noi în locul putregaiurilor. Și-apoi tablă cât vezi cu ochii dinspre peretele familiei Plugaru. Of. Cât chin să dăm albimii zincatei de leac. Ștergeri multiple, ulei. Achiziția bună, însă pachetul cu pricina, din care extrăsesem cele 56 de foi, prinsese aer la descărcare și așezare în atelier. Bulversată lumea, bulversați dimpreună cu ei că la prețul minim de câștig nu se înfigeau clienții să cumpere 0,35-ul cu mult mai ieftin decât în magazin. Altfel ar fi stat treaba dacă le vindeam în prima lună. Altfel ar fi stat treaba dacă promisiunea proprietarilor s-ar fi materializat. În binele lor, deoarece cele două colțuri sunt într-o stare deplorabilă. Pe față tabla este la limita ruginirii – câteva ploi și se găurește -, pe spate grinzile sunt lăsate cel puțin 20 de centimetri la mijloc, semn că au putrezit și trebuie schimbate. Numai datorită scândurii și tablei încă nu s-au prăbușit. Am pregătit totuși terenul pentru o eventuală rechemare. N-am încheiat crestele, le-am lăsat mai mari și pe toată lungimea lor am presărat holțșuruburi de țiglă metalică. Cristi: ,,Dacă făceau tot…. Luam și noi bani mai mulți.”. Că n-am stăruit…. De unde doamne iartă-mă să mai dea oamenii, abia i-au procurat de la fiu și p-ăi 54.000 de lei – ba încă au dat și-n plus; i-am și refuzat. Alegați voi pe lângă ei, zic, dacă tot credeți că am dat greș.
,,Turnul” Penny din stânga. Casa familiei Plugaru. Luată la întrebări de două…. De trei ori. Participant la două însă. La a terța dată eram sub angajament deja la Centrul Cultural.
