Spații culturale nr. 84 (5)

George PITEȘ

Mai caut paşii

Mai caut paşii tăi uitaţi în umbre
Pierdute pe străduţe-ntortocheate
Strivite printre semne memorate
În pietre şlefuite de penumbre.

Încă-ţi respir ocheadele-aruncate
Cu mult curaj din uragane sumbre,
Şi mâna prinsă-n ţepii de porumbe
Ce-aşteaptă ca să fie mângâiată.

Din triluri şi-adieri te recompune
Chemarea mea ce încă mai încearcă,
Dar soarele din lumea mea apune

Pe-un ţărm pustiu se mai sfărâmă-o barcă,
Cu glas sfârşit botez cu al tău nume
Stele în cerul ce-mi surâde, parcă.

Adorm oftând

Adorm oftând în patul meu de iarbă
Citind scrisori din vremuri desuete,
Cuvinte veştejite-ascund secrete
Ce-mi împletesc reci lacrime în barbă.

Te întregesc în sacrele sonete
Vechi rime obosite-ncep să fiarbă,
Vrea însuşi infinitul să ne soarbă
Nuntindu-ne-n amurguri violete.

Sălbăticite pajişti dau în cale
Perdelele de flori tulbură firea,
Seri netrăite umplu cupe goale.

Un orizont reinventând menirea
Ne scoală dintre slove inegale
Să ţesem pentru veci nemărginirea.

Negociind

Negociind, stăpânul mă înmoaie
Cerând să-i fiu doar câine cu credinţă,
Am acceptat, convins de elocinţă
Şi am sfârşit mâncând de prin gunoaie.

Atunci tigrul din mine-n suferinţă
I-a spus că numai trestia se-ndoaie,
Stăpânul îngrozit, pe loc se-nfoaie
Şi-mi rupe colţii după cuviinţă.

Învins de legea tronului de aur
M-ascund de-atunci în trista-mi carapace,
De unde fulger orişice balaur

Ce nu pricepe-n slova mea ce zace,
De ce cuvântul e cumplit tezaur
Şi-n vremuri de restrişte şi de pace.

Un stol de coşuri

Un stol de coşuri negre urlă-n noapte
Muşcând din cer cu dinţi de cărămidă,
Le-ndeamnă la o luptă fratricidă
Croncănitoarele cu minţi necoapte.

Nori plumburii cu umbra lor avidă
Îngroapă satul în nămeţi de lapte,
Un ger pribeag boscorodeşte-n şoapte
Vântul haihui ce-i face în pofidă.

În sobă arde-un lemn, ca-n paie ude
La geam, un vechi opaiţ scânteiază,
Prin colţuri de odaie două lude

Vorbesc speriate despre-o nouă piază,
Şi sigure că nimeni nu le-aude
Se-ascund în pleduri tremurând de groază.

Înveşmântate-n straiele de rouă

Înveşmântate-n straiele de rouă
Stafii tăcute strâng mierea din cupe.
Rescrisul zâmbet de trecut ne rupe,
Grăbite şanse cu ecouri plouă.

Ne-aşteaptă-n radă şubrede şalupe
Singurătatea să ne-o-mpartă-n două,
Ne-alegem la-ntâmplare soartă nouă
Supravegheaţi sever de-aceleaşi lupe.

Repudiaţi de zei privim în urmă
Iar paşii rari ne poartă mai departe,
Voci inutile inima ne scurmă

Iar cai sirepi ne-adună şi împarte,
Pe fiecare într-o altă turmă
Mânată de amurg spre-aceeaşi moarte.

Hoţul de aripi

Aprinde-un hoţ de aripi false becuri
Printre năluci sordide şi eresuri,
Erori sinistre trag neînţelesuri
Prin valuri tulburi cu subţiri edecuri.

Absente minţi orbecăie prin stresuri
Suave cucuvele ţes refecuri,
Spărgând de maluri straşnice înecuri
Ciclopii mută munţii către şesuri.

Din gropi fără veşminte ies speranţe
Ce duc în spate noaptea ca pe-o cruce,
Ilustre umbre rostuiesc instanţe

Ce nu mai ştiu pe unde s-o apuce,
Iar fantezii vâslesc printre creanţe
Pecetluite-n vremile uituce.

E timpul scurt

E timpul scurt. Găteşte-te de fugă!
O luptă e şi ziua aşteptată,
Ai ochi grăbiţi, spinarea-ncovoiată
Neliniştea te-a transformat în slugă.

Dar nu-i nimic, ţi-e viaţa-ncorsetată
În munţi de griji şi câte-o buturugă,
Fii printre ele propria zvârlugă
De clipe netrăite cenzurată!

Ţi-e dat să uiţi de flori şi de pădure
De tainice-nserări şi aurore,
De adieri şi-a apelor murmure…

Dar timpul ca destin şi-al tău tutore
Că ai fost brav, nu va-nceta să jure
Fiind totuşi grăbit să te ignore.

În al luminii fum

În al luminii fum, sibile june
Dansează-n crinoline transparente,
Flori de cais cu albe sentimente
Sărută umbra fostelor cătune.

Lanuri de flori ne cheamă inocente
Privighetori îşi acordează strune,
Te-adun vrăjit din negrăite rune
Încununând trăirile ardente.

Cu paşii goi prin roua aromată
Petrecem împăcaţi valul şi vântul,
Anunţă-un clopot vestea minunată

Doi îngeri ne pecetluiesc cuvântul,
Ca să rodim grădina ce ni-i dată
De El, din El, şi pentru El, Prea Sfântul.

Când ziua ne sfârşeşte

Când ziua ne sfârşeşte cu o clipă
Curg de pe noi speranţele învinse,
Firimituri din răzvrătiri convinse
De fraze ostenite fac risipă.

În ceasuri neîntoarse, faruri stinse
Îşi pierd în valuri ultima aripă,
Clepsidrele zdrobite scriu în pripă
Îmbrăţişări pe plaje necuprinse.

Răzbat din vechi gorgane plânse note
Din trilul mierlelor de altădată,
Ne prohodim tăcerea în litote

Orbiţi de o iertare nesperată,
Iar peste noi nisipuri sacerdote
Se odihnesc în dreapta judecată.

Mă bântuie tăcerea

Mă bântuie tăcerea ta de humă
Când te mai chem în clipa mea pustie,
Mă doare frica de nimicnicie
Iar lacrima sărată mă sugrumă.

M-ai adorat din fragedă pruncie
Cuvântul tău şi-acuma mă îndrumă,
Şi mă păzeşti cu ruga ta postumă
De relele ce soarta mi le scrie.

Îngenunchez şi îţi sărut mormântul
Cu inima strivită de regrete,
O viaţă-ai vrut, doar să vorbeşti cu mine

Dar eu, grăbit şi ocupat, ca vântul
Îţi trimiteam doar scuze desuete,
Iar azi ţi-aduc zadarnice suspine.

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Corabia copiilor

E una dintre cărțile care trebuie citite, indiferent de vârsta la care se întâmplă actul lecturii. „Corabia copiilor” e o invitație înspre adevărurile profunde ale unei existențe aflate în slujba imaginației. În afara timpului și spațiului, dincolo de alte convenții mai mult sau mai puțin sociale, mica poveste cu amintire de roman e parcă ieșită din dorința de a spune „la sfârșit” ceva esențial despre viață și despre frumusețile acesteia.
Turnată în haina unui dialog, lecția oferită echivalează și cu un amplu gest de încredere în viitorul corect orientat al omenirii. Privită dinspre o vârstă fragedă, cartea devine cea mai fericită motivație și implicit „doza potrivită de energie”; citită „la apus”, realizezi cum „Corabia copiilor” cuprinde câteva din momentele esențiale ale literaturii – cum altfel, citind-o, îți aduci aminte și de vestitele dialoguri ale Antichității, dar și de monumente ale genului, precum „Bătrânul și marea”, „Moby Dick”, „Balada bătrânului marinar”, – puse toate în slujba nevoii de libertate. Într-o oarecare, dar totuși fericită dimineață, Fonchito se hotărî plin de curiozitate să se apropie de bătrânul ce privea cu seninătate marea. Alter-ego al scriitorului, bătrânul e perceput ca având „doi ochi atât de vii, încât păreau că au cuprins toate minunile nemaipomenite ale lumii. Părul bătrânului erau ca neaua, la fel și sprâncenele, iar pielea obrajilor proaspăt bărbieriți era atât de albă, încât părea străvezie. Trupul foarte subțire și fragil îi dădea un aer fantomatic”. O apariție între lumi, o apariție salutară care mai duce cu sine ceva din energie cuvintelor și energiilor dintâi, martor al unor teritorii semantice pe care lumea nu le mai cunoaște decât alterat, de cele mai multe ori dinspre mituri, legende etc. Va fi cel care îl va iniția pe micul Fonchito, îi va oferi certitudinea unei lumi mai bune, mai pline de sens: „Nu văd nicio corabie, domnule… îndrăzni Fonchito să spună. / Nu o vezi fiindcă încă nu a venit în această dimineață. Probabil că, și dacă s-ar arăta, tu nu ai vedea-o. În schimb, eu o văd la fel de limpede cum te văd pe tine, răspunse zâmbind bătrânelul. Fiindcă nu toți oamenii merită să o vadă”.
Povestea pe care i-o va încredința bătrânul e cu siguranță revelatorie. Dinspre secolul a XII-lea, desfășurarea evenimentelor aduce în același loc realul și imaginarul, întâmplatul și neîntâmplatul, frica și bucuria, prezența și continua-căutare, întrucât pe de-a-ntregul, „Corabia copiilor” ar putea fi în tușe diafane povestea fiecăruia dintre noi.
Scriitorul peruvian ne încredințează că „Pe lumea aceasta, multe lucruri sunt de nepătruns pentru mintea omului. Lucruri bizare, nemaipomenite, incredibile, fantastice. Și tocmai aceste lucruri ne preschimbă viața într-o aventură nesperată”. Fonchito va fi într-un final depozitarul unor energii dătătoare de sens iar genul acesta de aventură, propusă de Mario Vargas Llosa, ar putea fi singurul motor autentic în viața fiecăruia dintre noi: „Acolo, pe corabia copiilor. Petreceam mult timp navigând pe toate mările lumii, privind la tot ce se întâmpla în jurul nostru fără să fim văzuți. […] Uneori, foarte rar, pe când ne apropiam de vreun port, vedeam pe cineva suit pe stânci care, în timp ce corabia noastră înainta, rămânea cu ochii pironiți la noi, de parcă ne-ar fi văzut aievea. Firește că așa ceva se întâmpla foarte, foarte rar. Așa ne dădurăm seama că Dumnezeu le îngăduie câtorva oameni, foarte puțini la număr, să ne vadă. Poate ca răsplată pentru o faptă bună, unii puteau să vadă plutind fantomatica noastră corabie, venită din alte timpuri și plină de copii, și să înțeleagă astfel că și pe lumea aceasta se găsesc lucruri fantastice și de necrezut”. O carte ca o oglindă, ca o unduire a apelor…

Diamantul. Accente

Am reamintit în articolul anterior importanța pe care a avut-o „Balada bătrânului marinar” asupra unei literaturi extrem de bine ancorată, deopotrivă în literatura de aventură, cât și într-un pattern interesat de mări și oceane ca toposuri primordiale. Astfel, „Balada bătrânului marinar” topește în propria-i desfășurare elemente din zone diferite, solicitând întru totul atenția unui cititor mai degrabă modern, capabil de a așeza în continuitate semnificativă episoadele poemului. Pe de altă parte, chiar contrazicându-mă, nu e mai puțin adevărat că în urma lecturii baladei și a câtorva cărți de critică ce i-au fost dedicate, am încercat sentimentul că, ținând cont în special de planul moral, autorul transmite totuși cu maximă acuratețe un mesaj care nu poate fi interpretat la nesfârșit și că, într-un final, dincolo de alte și alte volute interpretative, „Balada bătrânului marinar” e un discurs aproape teologic despre păcat și răscumpărarea acestuia, despre șansele omului de a fi salvat în temeiul învățăturilor creștine. De altfel, majoritatea comentatorilor lui Coleridge au adus opera acestuia în apropierea elementelor de biografie; și într-adevăr, poate mai mult decât în alte construcții literare, balada în discuție poate echivala cu însăși viața celui care o semnează. Pre-definit în tinerețe, dar recalibrat în mai multe rânduri, textul oferă numeroase puncte de tangență cu ceea ce a trăit Coleridge, el însuși până la urmă în marea carte a literaturii un personaj cu lumini și umbre, cu un destin ce ar fi trebuit să se consume în siajul pe care i l-a trasat tatăl său, din care însă evadează, ascultându-și vocea inimii. De la episoadele nefericite din armată până la „peripețiile” din Germania ori Londra, dinspre gazetarul care își consumă energiile în societate pentru a-și plăti datoriile care se rostogoleau cu din ce în ce mai multă rapiditate și până la „însinguratul” îndrăgostit de natura sălbatică a Angliei, de la ipostaza de soț fericit până la aceea de a-și fi îngăduit, mult mai târziu, manifestarea unei iubiri platonice, aducând în același loc și adicția față de opiu, Samuel Taylor Coleridge a navigat pe oceanul vieții uneori pierzând controlul, dar redescoperind mereu aceeași bază solidă pe care i-au oferit-o cunoștințele asumate organic la Christ’s Hospital.
Maud Bodkin a arătat că peste toate, poemul ar trebui decriptat fie apelând la o „critică simbolistă”, fie la una interesată de elementele metafizice. Aproape toți comentatorii au fost de acord că tema-umbrelă a poemului este aceea a trecerii prin mai multe stadii: păcatul, pedeapsa și într-un final pocăința. Să nu uităm însă că după pocăință urmează, în planul lui Dumnezeu, re-„îndumnezeirea”, revenirea Acasă. Acestea sunt și înțelesurile poemului, Coleridge lăsând impresia că după toate peregrinările pe care trebuie să și le asume ca un Iona modern, bătrânul marinar își va ispăși pedeapsa, drept pentru care ulterior îi va fi îngăduită „odihna veșnică”. Dar minunata baladă deschide o serie de alte înțelesuri care se împletesc perfect cu elementele creștine. Dintre toate, tema imaginației este întru totul prezentă; albatrosul este în același timp și mesagerul unei singura Voințe, dar poartă și însemnele înalte ale creației, ale zborului, ale devenirii. Nu cred că greșesc prea mult dacă afirm că textul însuși ar putea echivala sau măcar aminti de un serviciu religios: în mod evident, acest text, clar romantic, reînnoadă și cu tradiția profeților – în „Biographia Literaria”, când se referă la Isaia, Coleridge evidențiază dublul rol al acestuia, de poet și de profet (de altfel, primul capitol din Isaia e pur și simplu poezie, interesată în primul rând de „a plăcea”). Sugestiile devin evidente! De îmi îngăduiți, aș spune că balada în sine spune povestea unei convertiri minunate, marinarul transformându-se interior de la statutul de „wanderer” către cel de „pilgrim”. Sigur, revenind la poetica simbolurilor, am putea înțelege că albatrosul poate constitui metafora unui profet care se sacrifică pentru a duce la îndeplinire planul divin. Nava reprezintă puterile limitate ale omului – să nu uităm că nava are nevoie pentru a se deplasa de vânt, în timp ce marinarul va avea nevoie de Dumnezeu. În această „economie”, oceanul se leagă de puterea nelimitată a lui Dumnezeu… De aici poate și ideea că acțiunile bătrânului marinar nu ar trebui judecate totuși după legi și raționamente fixe, omenești. Din păcate, omorând pasărea, acesta arată că pentru el nu există nicio ordine morală care să guverneze lumea, drept pentru care ceea ce era plin de coeziune devine fantasmagoric; echipajul va trebui să străbată o mare a tenebrelor, un tărâm al navelor fantomă, va și vor descoperi singurătatea, chiar alienarea.
„Balada bătrânului marinar” e suma unor experiențe limită pe care omul nu știe inițial cum să le primească. Ulterior îi va fi dat să pre-guste din cea mai mare taină, pentru ca până la urmă – de ce nu? – să înțeleagă marele dar al Iubirii. Voi reveni, cu siguranță, iar și iar asupra acestui mare poem, înrămat în desenele-gravuri ale lui Gustave Doré, cu speranța unor noi descoperiri „la firul ierbii”.

Marin MOSCU

Frământare

Te strâng la piept şi te frământ
Ca pe o mână de pământ.

Aşa rămân, aşa cum sunt
Un fir de iarbă – legământ.

Te strâng la piept să te frământ!

Realitatea imaginaţiei

Măşti pudrate cu sclipici de zi şi de noapte
Şi-au făcut din imaginaţie fântână cu lapte,
Au împărţit soarele şi luna la stele,
Foşnetul răutăţii îl ţin în vertebre rebele.

Prezentul îl gândesc prin trecutul spumos,
Au prejudecăţi despre omul frumos,
Despre omul ce ştie că lacrima pură
Se naşte din muncă-nrobită şi dură.

Măştile mele au aură de frunze uscate
Dintr-o toamnă cu vise plouate,
Ele devin ciorchini amari de minciună,
Taina lor e-otravă, e suc de mătrăgună,

E cunună de spini pe-ngemănarea prezentă,
Unde-mbrăţişarea de duh e omniprezentă
Tuturor clipelor ce lovesc prin graţie
Credinţa că realitatea este imaginaţie!