Spații culturale nr. 84 (6)

Rexhep SHAHU

Este jurnalist, poet și editor albanez născut în 1960 în Bardhoc, Albania. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității Shkodra și a lucrat ca jurnalist la Radio Kuksi, Radio Tirana, Radio Albania și la numeroase trusturi de presă din Tirana și Prishtina. De asemenea a exercitat funcții publice ca purtător de cuvânt și consilier pentru relația cu mass-media în Ministerul Agriculturii, Alimentației și Protecției Consumatorului, director al Departamentului de Informații al acestui minister, iar în prezent este directorul Editurii „Clubul de Poezie” din Tirana, precum și editorul și redactorul-șef al prestigioasei reviste „ILLZ” din Tirana. A publicat până în prezent peste cincisprezece cărți, dintre care amintim: Mali i Hënës – vëllim poetik (Tiranë, 1998); Bllaca – (monografie) – 2002; Lis i vetëm në fushë – Vëllim poetik, (Tiranë, 2011); Qyteti i lutjeve – Poezi, Tiranë, 2013; Syte e lirisë, monografi, Tiranë, 2014; Kjo vere merzie, poezi, Tiranë, 2015; Bisedë me Havzi Nelën, publicistikë, Tiranë, 2019 etc.

Prezentare și traducere Oana GLASU

Sicriele au devenit avioane

Îmi spui că nu e vreme de iubit
În schimb lumea plânge pentru dragoste
În timp ce sicriele au devenit avioane
Ce zboară cu câte un pasager la bord spre întunericul lumii.
Spui că n-avem timp de iubit
Există alte o mie de lucruri.
Iubește-mă, fiindcă timpul doar pentru dragoste a fost creat
Sau pentru moarte.
Dacă spui că într-adevăr n-avem timp de iubit
Vino să murim dacă nu cumva suntem morți
Pentru nimic altceva nu se trăiește în această viață.
Vino să zburăm fiecare cu propriul sicriu
Spre uitare.

***

Ai ținut mereu o lumânare aprinsă în mine,
o lumânare de dor care face lumină
și asta mă face să mă simt util uneori
sa mă simt frumos,
precum un dor
precum un dor ce nu se stinge niciodată
arde și tot arde încet…

***

Cu visele în mână…
Deși ești departe de mine, vin să văd.
Mă minunez că exiști
Că ochii și sufletul mi se umplu de tine.
Îți scriu numele în aer pe oriunde merg
Dragostea pentru tine cu pașii o scriu pe pământ.
Mergând, își scriu dragostea toți oamenii.

***

N-am altceva în afară de cuvânt
În afară de sărut și tăcere
În afară de grabă.

***

Nu știu să explic de ce te iubesc, așa cum nu știu
De ce trandafirul are atâtea petale,
Cum nu știu de ce ploaia are atâtea picături
Și curge din cer în felul acesta,
Cum nu știu de unde vin lacrimile fierbinți,
De ce zăpada are un fulg atât de frumos,
Cum nu știu de ce există ziua și noaptea,
De ce nu vedem stelele în timpul zilei,
De ce marea doarme uneori și râul niciodată.
Nu știu să explic de ce te iubesc,
Cum nu știu de ce mergem cu picioarele și nu cu mâinile,
De ce păsările zboară pe cer și nu merg acolo în picioare,
De ce oamenii nu zboară chiar dacă au brațe.
Florile cuvintelor sunt luate de vânt
Nu uita: te iubesc.

***

Dorul de tine a devenit precum marea care înghite râurile și nu se satură,
Precum cerul nopții întunecate, căreia stelele nu-i sunt suficiente pentru lumină,
Ca ochii orbului ce nu cunoaște culoarea soarelui.
Dorul de tine a devenit țărmul pe care își varsă furia valul,
Așteptare ce stă suspendată, frunză ce putrezește, drum părăsit
Care deplânge lipsa pașilor și a umbrelor
Buză disperată pentru o altă buză, precum malurile pentru o punte.
Dorul de tine mă preface într-o cicadă de vară
Care crapă din propriul cântec sau bocet.

***

Nu știu ce scriu astăzi razele soarelui pe pământ,
Ce mesaje însorite au lăsat pe chipul și în părul tău,
Ce fel de cuvinte ți-a adus soarele?

***

În toate zilele tăcerii tale
Sunt un stup fără albine, un cuib fără păsări,
Cartuș ruginit
Uitat prin câmpie, de la ultimul război.
Buzele mi-au rămas în gura ta,
Mâinile pe sânii tăi, când am fost smuls din tine
Și m-au aruncat
Ca pe o pasăre fără aripi, fără piept, fără inimă.

Lilioara MACOVEI

A optzeci și noua zi

păpuși spintecate au fixat cerul în păsări
doar peștii din acvariu
au nimerit pe dușumele năclăite
acum câteva ore era o joacă liniștită
în acorduri de viață
o înspăimântare a pătruns pe uși
ferestre acoperișuri
s-a stins focul
s-a oprit apa
s-au topit vise
zboară știri de moarte
se împrăștie planuri secrete
aiurea secrete
se stă cu maimuța în gură
de două zile ce naiba
toate cele bune au murit
și doar variola maimuțărească rezistă
și racheta satan
eu credeam că este invazie
de liliac alb

A nouăzeci și una zi

cineva striga în plină noapte a minții
să fie spectacol de lumini
și în dansul zguduitor al rachetelor
a fost și este peste setea de apă
peste cuvântul adevăr
peste jocul de-a v-ați ascunselea
peste somnul de noapte
încă se înlemnesc bătrânii și încă fug
peste drumuri ocupate de fiare
încovoiate a nesupunere
peste ape încăpățânate să curgă
peste reguli de conduită
peste dureri de mame
peste morminte și cruci
peste hotar de oameni

Circumstanță

s-a posomorât copacul
pierzându-și ochii în cer
rădăcinile îi mormăie a întrebare
de ce oare este atâta liniște
trec în grabă pe lângă el
salutând-l în gând
am timp limitat și tocmai mi-am dat seama că am uitat acasă mirarea
copacul este totuși verde
dar nu mai este strada
și-o bucată de cer îngreunează câteva acoperișuri
se urmăresc mașinile ca-n filmele fără sonor
toți de lângă mine au ochii căzuți în pantofi
prin fraudă iau ce a mai rămas din privirile blânde
mă-ntorc cu plasa lovită de ocară
urc niște scări pline de miros înțepător
închid ușa cu cheia fricii
și caut să-mi repet rugăciunile

Istorie literară

Traian D. LAZĂR

VASILE VOICULESCU, SONETELE ȘI AFORISMUL

Studierea mijloacelor de expresie ale limbii române dă la iveală existența unor termeni cu sens multiplu/semnificații multiple, dar și existența unor termeni diferiți ce definesc aceeași semnificație, uneori cu deosebiri de nuanță.
În această a doua categorie ar intra termeni precum cugetare, maximă, aforism (Vezi Dicționarul explicativ al limbii române).
În funcție de natura materiei/obiectul reflecției și de specificul persoanei, al tipului de gândire (matematică, aforistică etc) cu care operează aceasta, maximele, cugetările și aforismele se pot găsi disipate în opera creatorului ori formând un corpus distinct.
Printre primii oameni de cultură români a căror producție cogitativă a fost atât de abundentă încât a constituit un volum, s-a numărat Nicolae Iorga, a cărui lucrare cu titlul Cugetări a apărut în 1911. (N. Mareș zice, chiar primul. Vezi Prosaeculum, nr 3-4/aprilie-iunie 2021, p. 8) Cel de al doilea a fost Lucian Blaga cu volumul Pietre pentru templul meu – 1919, căruia i-am consacrat un comentariu în Antologia Festivalului Internațional al Aforismului -Tecuci, 2020).
Cei mai mulți dintre oamenii de litere români, înzestrați cu darul reflecției nu l-au exercitat însă în formă pură și compactă, ci l-au amalgamat cu celelalte daruri artistice, native ori cultivate. În acest caz, cugetările lor sunt presărate în întreaga operă. Am consacrat acestei categorii de aforisme o prezentare la obiect. (Vezi Expres cultural, nr 8/2021). Printre creatorii aforismelor de acest tip se numără și Vasile Voiculescu asupra creației căruia ne focalizăm atenția acum, având ca obiectiv exclusiv Ultimele sonete ale lui Shakespeare traducere imaginară.
Prin structura lui, sonetul răspunde exigențelor gândirii aforistice întrucât finalul/ultimele două versuri trebuie să redea concluzia ideii/ideilor tratate în versurile precedente.
La Vasile Voiculescu, sonetul nu urmează modelul florentin, în care fluxul discursului este fragmentat în 3 strofe de câte 4 versuri și concluzia de 3 versuri, ci modelul shakespearian în care corpul sonetului este alcătuit din 12 versuri în flux discursiv continuu (ca și cum poetul ar vrea să spună totul dintr-o suflare), iar concluzia expusă în două versuri finale. Cele 12 versuri ale corpului sonetului conțin/comunică informații care, pe firul gândirii inductive duc la o concluzie exprimată aforistic, mai amplu ori mai succint (cele 2 versuri formând/exprimând un singur aforism, ori două?).
În sonetul CLX, ce definește „a noastră poezie”, concluzia aforistică este exprimată, la final, în formă amplă: „Din dragoste născută în zbucium și ardori,/Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori”. La fel procedează, când definește „fericirea urzită din dureri”: „Protivnicele-arome, zâmbind, în ea le-mbină…/ Pocalul sus… și-nchină: îți torn să bei lumină”. (CCXI)
Alteori, aforismul final sintetizează ideile din versurile precedente:
– Preface în genune lăuntrul tău anume/ Ca să încap-acolo, cu ea, întreaga lume.(CLXXIII)
– Vestmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc,/E mantia-mi de visuri cu care te-nvelesc. (CLXXVII)
– Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă,/ Cu cât mai sfâșiată, cu-atât mai glorioasă. (CLXXXIV)
– Chiar pân-la cellalt capăt al lumii de-ai fugi,/Înverigat de tine, cât lumea s-ar lungi. (CXC)
– Nu-mi hărăzește locul, nici timpul fericirea,/ Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea. (CXCII)
– Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,/ Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă. (CXCIX)
– Înalță-ți suflul, duhul… și dă-mi acel sărut/ Care-a-nceput pe gura Celui făr-de-nceput. (CCX)
-Vom arde tot trecutul cu spaime și rușine/ Pe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine. (CCXII)
– Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu,/Am să te-alcătui altfel, dar suflet îți dau eu… (CCXXIX)
– În veci mai credincioasă ca soarele de sus,/ Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus. (CCXXXVI)
– Ca altădată Paris, încununat cu laur,/ Iubirii mele-ntinde-i râvnitul măr de aur… (CCXXXVII)
– Necontenit Viața are nevoie-n noi/ De negre-ngrășăminte, ca planta de gunoi. (CCXXXVIII)
– Te blestem amintire… Ca o nebună-mi strângi/ Amarul colb de patimi în stupii tăi nătângi. (CCXL)
– Frumoasă, tăinuită în straie de solie,/Durerea mea aleargă să-ți ducă bucurie. (CCXLIII)
– Dar tu ești soare veșnic … o clipă poți ierta/ Să fiu o biată gâză jucând în raza ta. (CCXLIV)
În această categorie de sonete discursul poetic are formă/direcție lineară, curgând de la început spre aforismul final în spiritul gândirii inductive.
Într-o a doua categorie de sonete, aforismul este plasat la început, exprimat de obicei într-un singur vers, primul, alteori în două versuri, urmate de argumente susținătoare ce constituie discursul poetic:
– Mereu cerșim vieții ani mulți, așa-n neștire. (CLXXXIII)
– Așa cum zilnic hrana o mărunțim în gură,/Așijderea viața o destrămăm în clipe… (CXCIII)
– Tu mi-ai cules iubite, pentru eternitate,/A cugetelor mele mireasmă, poezia… (CXCV)
– Alungă vicleșugul și nu da crez poveștii. (CXCVI)
– Nu-ți cer deloc credință, mi-e de ajuns iubirea. (CXCVII)
– Credeam că gelozia-mi va ruina iubirea,/ Cum face cămătarul cu victima plăpândă. (CC)
– Iubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spațiu. (CCII)
– Să nu crezi că iubirea e numai vicleșuguri. (CCVIII)
– De ce numai pe tine tu însuți te iubești ? (CCXIV)
– Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte ? (CCVI)
– Ce nu-ți scornesc dușmanii cu negre guri flecare!
(CCXXVII)
– Nimica nu atinge iubirea mea curată… (CCXXVIII)
– Cu nobila Virtute nu ne culcăm … fugim. (CCXXXVIII)
În creația lui Vasile Voiculescu există și o a treia categorie de sonete în care discursul poetic are formă circulară, începutul și finalul sonetului fiind constituit de câte un aforism, tratând, în formulări diferite, aceeași temă. Se pendulează, în aceste formulări, între general și particularul personalizat.
– Vei ști și tu că plânsul adesea e o rouă/ Ce cade milostivă pe sufletul uscat. <... > De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,/Învăț eternitatea cu hohote să plângă. (CCXXV)
– Cătând să te-nnegrească, o clică bârfitoare/Ți-aruncă-n spate viții și crime neiertate. <...> Din zestrea grea de haruri nimic nu ți se fură:/ Te-mbracă frumusețea în sacra ei armură. (CCXXI)
– Mă lupt să scap Iubirea de pătimașul trup,/Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura … Că mai presus de carne, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne. (CCXXV)
Aforismele integrate în Sonetele lui Vasile Voiculescu atestă înclinarea poetului către introspecție și reflecție, precum și înzestrarea și totodată măiestria expresiei sale lirice.

CLIX

A câta oară zorii mă prind fără de somn?
Dă iarna buzna, anul își leapădă coroana,
Eu în surghiun, departe. Când ai să-mi curmi prigoana,
Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn?
Dar tot veghez – de-aicea – iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoară-n veci hărăzită mie
Sunt Argus, nu c-o sută de ochi, ci cu o mie
De inimi arzătoare și toate stând la pândă.
Ferește mai cu seamă să pleci pe mare-albastră
Cu oacheșa aceea fățarnică și rece;
Năvalnicele-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă vor stârni tempeste, corabia să-nece;
Căci te iubesc cu ura, întreg, și numai eu;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.

V. VOICULESCU

Sorin CĂLIN

Folii

Îmi râd uneori ochii de migdală,
Se uită egiptean la cocoașele de sub tricou.
Din care să beau apă, din care lapte sau iubire?
Beduin arogant, eunuc de flăcău fără carte,
Cămila se-ncalecă în zori, devreme, când arșita
N-a dat în pârg. De sete mergi la izvor, de foame
Doar pruncul vrea lapte, de iubit doar emirii
Se fălesc a iubi, o mie și una de nopți, o mie de zile,
O sută de roabe, soții. Nu vezi că n-ai paloș,
Cu ce-ai s-o îmbeți pe Sheherezada, cu lămâi?
Cu povești, bădie. Ți se va așeza în palmă, te va dori toată,
Ore prelungi, ore târzii…

Cartonaș galben

Adevăruri se spun și-n poezie,
Pe foi albe, pe coli negre, sub coperți veline.
Primul dintre ele stă ascuns în tine de mult și
Dacă lui nu-i împarți judecăți supreme, te poți
Exila în eter sau silnici caudin în cele patru ocne ale inimii.
Te-ar condamna orice copil pentru furt de identitate,
Pentru promisiunile făcute copilăriei, pentru părăsirea
Locului de joc și fugă de responsabilitate puerilă.
Pe-al Doilea îl găsești la vedere. E făcut din carne și oase,
Din iubire, din sărut și visare. Îi jurasei tinerețe fără bătrânețe,
Cerul de stele, umbre din lună, ocheade de aceră, zbor de aripi.
Privește-l în ochi, roagă-l să nu dea sentințe…
Cel cu număr Trei, juratul din urmă, înțeleptul, te-ntreabă
de gânduri.
Tacit. Te ia din cap spre picioare cu sprânceană dreaptă ridicată,
Cu sictir și dintr-o mișcare de deget îți dă ,,delete”.
Cele trei adevăruri zac în tine, tu doar deschide-le poarta,
Că doar n-ai murit.