Spații culturale nr. 84 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Programe și alte alea

Dacă actualul ministru al educației ar citi ceea ce a publicat de curând un distins profesor universitar, formator de opinie, autor de manuale, istorii ale literaturii, liste de scriitori frecventabili ș.a.m.d., dacă ar citi, ar trebui să-și pună cenușă în cap, să-și dea binemeritata demisie sau, în caz că i s-ar rupe inima să renunțe la funcție, măcar ar fi cazul să se apuce de treabă. Fiindcă tot ceea ce se întâmplă în sistemul nostru de învățământ, în general, tot ce spun programele școlare începând, să zicem, din 2009 și până în prezent, este greșit, constituind o cultivare haotică de forme fără fond, care mai mult strică decât ajută la „conturarea unui profil de formare european”. Din fericire pentru confortul său psihic și intelectual, domnul ministru nu citește nici măcar ceea ce scrie el, așa că nu are de unde afla, de exemplu, că literatura nu este o formă de comunicare și că, prin urmare, catedrele de Limbă și comunicare din școli, programa școlară în întregul ei (mai ales din cauza schimbării pripite a modelului centrat pe „obiective” cu modelul – european, desigur -, centrat pe „competențe”) reprezintă ceva ce n-ar trebui să existe.
E drept că manualele – din întreg învățământul preuniversitar, nu numai cele din clasa a V-a, la care face referire distinsul universitar de care distinsul ministru abia dacă știe câte ceva, probabil din auzite – sunt greoaie, stufoase, inadecvate vârstei și pornesc de la premise greșite. Cel mai mult păcătuiesc manualele de Limbă și literatură română, care pretind că au în vedere „trei domenii ale disciplinei” (Lectură, Elemente de construcție a comunicării și Practica rațională și funcțională a limbii), cu scopul declarat de a dezvolta comunicarea „în calitatea sa de competență umană fundamentală, descrisă în termeni de cunoștințe/achiziții, deprinderi/abilități și aptitudini”. Sună bine, sună frumos, dar nu ajută cu nimic în realitatea pe care o dezvăluie mass-media, uneori cu un entuziasm pe care nu-l înțeleg: avem în continuare cel mai mare număr de analfabeți funcțional din Europa și suntem tot mai departe de acel „profil european” pe care școlile pretind că-l formează. Lectura, practica „rațională și funcțională” a limbii și toată avalanșa de „elemente de construcție a comunicării” nu reușesc, din motive „obiective”, să dezvolte deja celebrele competențe: 1. receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare (de fapt, elevii suferă în procent halucinant de agnozie auditivă, fiindcă nu înțeleg ceea ce aud); 2. utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare monologată și dialogată (?!); 3. receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse și, în ultimul rând (chiar în ultimul, dacă aruncăm o privire la felul cum se scrie pe rețelele de socializare, în SMS-uri ș.a.m.d.), 4. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse. Vechile și atât de hulitele manuale de Limba și literatura română aveau, să fim onești și conciși, obiective simple și clare: să-l învețe pe elev să scrie și să citească, să folosească în mod corect limba maternă („în diferite situații de comunicare”!) și să-i bage în cap câteva nume de scriitori importanți ai neamului. Pentru aceasta, textele literare erau selectate (nu întotdeauna cu grijă, dar măcar erau reprezentative și puteau fi înțelese chiar și de adormitul din fundul clasei), iar gramatica era gramatică, nu acest, din nou, „cumplit meșteșug de tâmpenie”, care-i pune azi la colț pe tinerii profesori derutați, mai mult decât elevii, de jargonul didactic și de „o eroare care ține de pedagogie și anume aceea de a considera că scopul învățământului gimnazial este de a forma competențe, și nu de a transmite cunoștințe”. Dornici să cultive „valori” în mintea fragedă a copiilor de 11-12 ani, în conformitate cu programa obligatorie, profesorii ajung să trateze superficial chestiuni serioase, cum ar fi: 1. Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii; 2. Stimularea gândirii autonome, reflexive și critice în raport cu diversele mesaje receptate; 3. Cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare prin conștientizarea impactului limbajului asupra celorlalți și prin nevoia de a înțelege și a folosi limbajul într-o manieră pozitivă, responsabilă din punct de vedere social; 4. Cultivarea unei atitudini pozitive față de limba română și recunoașterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală și îmbogățirea orizontului cultural; 5. Dezvoltarea interesului pentru comunicarea interculturală. Din această supă dreasă cu ingrediente smulse parcă dintr-un rețetar de dezvoltare personală euroatlantică lipsește, după cum se poate observa, bunul simț didactic. Autorii de programe, de manuale, supervizorii lor, mai-marii învățământului, mă rog, toți cei implicați în proces au în vedere un elev abstract, un model foarte diferit de ceea ce există în realitate. În realitate, vorba domnului Manolescu, „(…) sunt destule care îi atârnă de gât ca pietrele de moară unui copil de 11-12 ani: interacțiuni, paraverbal și nonverbal, interlocutor, strategii, focalizare, act de limbaj, receptare, lizibilitate, gândire logică/analogică, achiziții lexicale și semantice, structuri fonetice, identitate națională, diversitate, valori și altele multe”. Și tot în realitate, nu se cultivă „interesul pentru lectură și plăcerea de a citi”, ci spaima și nedumerirea în fața unui manual cu aspect de curs universitar, timiditatea în fața câte unui pedagog de școală nouă pe care nu-l înțelegi (fiindcă nu știi ce tot vrea de la tine), exasperarea cauzată de neconcordanța dintre jargonul didactic și romgleza de pe rețelele de socializare etc. Comunicarea de tip academic propovăduită de programa de Limbă și literatură este, din păcate, un eșec total, dar cui îi pasă, când școala merge înainte, din reformă în reformă, până se alege praful de ea.

Petrache PLOPEANU

Spiritul tâlhar

„Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăieşte din brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 14)

Conceptul de „spirit” poate fi înțeles de îndată ce formezi cuplul spirit-trup. Cel din urmă însemnând carne, primul este tot ceea ce nu este carne în ființa umană, adică rațiune și gândire. Rațiunea ne deosebește de animale, iar gândirea de membrii speciei umane care au doar rațiune, dar nu o folosesc. Rațiunea fără gândire este fără scop, fără trebuință, așadar cei care au doar rațiune sunt oameni fără scop sau doar cu necesități fiziologice, acestea fiind legate doar de satisfacerea necesităților primare: apă, hrană, adăpost, reproducere, supraviețuire, adică acelea pe care Maslov le așază la baza piramidei sale.
În general și în mod obișnuit acceptăm că Spiritul este o preocupare dominantă pentru oamenii sfinți: sihaștri, pustnici, anahoreți, călugări însuflețiți de Duhul Sfânt, părinții Bisericii, mireni dedicați celor sfinte. Pentru noi, pentru ceilalți muritori, spiritul este întâmplător: putem fi intelectuali de vază, în lipsa credinței, spiritul nostru rămâne unul laic. Suntem mari creatori de literatură, artă plastică, muzică etc., dar nu ne apropiem de Spirit dacă nu probăm scânteia de divin în noi, fie pentru că suntem incapabili să o manifestăm, fie să o deținem.
Iată ce spun câteva personalități despre spirit:
Ferdinand I al României: „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”.
Platon: „Muzica este o lege morală, ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor, ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și frumos”.
Nichita Stănescu: „Singura bogăţie a unui om este spiritul”.
Bartolomeu Anania: „Viața ține de biologic, de efemer, de trecător, în timp ce sufletul ține de eternitate, important este să ții mai mult la suflet”.
Nicolae Grigorescu: „Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet”.
Anne Frank: „Mai cred că oamenii sunt într-adevăr buni la suflet. Numai că nu-mi pot clădi speranţele pe o temelie făcută din încurcături, suferinţă şi moarte”.
Charles Spurgeon: „Voința a condus multe suflete către Iad, dar nici un suflet către Rai”.
Observ aici diverse înțelegeri ale spiritului, fiecare abordare fiind contextuală, majoritatea înțelegând prin spirit, suflet. Regele Ferdinand al României înțelegea, referindu-se la școală, că nu clădirea școlii este școala, ci spiritul, adică modul în care cei ce muncesc acolo știu să atingă sufletul învățăceilor cu tot ceea ce înseamnă cunoaștere. Platon considera că muzica este o manifestare a spiritului uman, aceea care însuflețește universul și care face sufletul (spiritul) mai bun, drept și frumos. Nichita Stănescu considera spiritul cea mai mare bogăție a omului, iar Bartolomeu Anania face o clară distincție dintre viață (corp, carne) și suflet (spirit) prin raportarea diferită la eternitate. La Nicolae Grigorescu sentimentul este suflet și spirit, cel fără de care frumosul nu poate exista, în timp ce Anne Frank își leagă speranțele de spiritul cel bun al oamenilor. Charles Spurgeon conchide, în sfârșit cu alte cuvinte că drumul către Iad este pavat cu intenții bune, spiritul trebuind să nu rămână doar la stadiul de intenție.
Diferite abordări ale conceptului de spirit, care fac trimitere directă sau indirectă la ideea de divinitate, sau la idei filozofice de tip platonician, ori la concepte moral-cetățenești. Spiritul este ceea ce însuflețește dorința de cunoaștere, indiferent de locul în care aceasta este manifestată, este o cale de comunicare cu universul, care însuflețește totodată și ființa emițătoare/creatoare și receptorul.
Manifestarea spiritului este, așadar, întemeiată pe rațiune, credință și cunoaștere, iar scopul spiritului este acela de a convinge de necesitatea folosirii rațiunii, pe toți oamenii, de a-i determina să creadă într-o forță care să le devină far călăuzitor, divină și personală și de a-i face să cunoască frumusețea creației și chiar de a-i face și pe ei creatori.
Ce spune Emil Cioran despre spirit în „silogismul” așezat ca motto în capul articolului de față?
„Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii…”;
„îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei…”;
„Civilizaţia îşi datorează izbînda… isprăvilor” spiritului;
Spiritul „trăieşte din brigandaj”. Este un „tâlhar”.
Ne găsim în spiritul logicii cioraniene, avertizez! Să luăm rând pe rând fiecare premisă comentând-o.
„Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii,…”, afirmă Cioran, iar dovezile sunt la îndemâna oricui. „Înfrângerile cărnii” este una dintre condițiile pe care le presupune oricare tehnică ascetică, din toate religiile care acceptă postul ca instrument al purificării. În toate timpurile și aproape în toate religiile practicile abstinenței sunt o realitate puternică, pornind din neolitic (dacă nu din paleolitic, apropo de tehnicile și practicile șamanilor), trecând prin Antichitate ale cărei credințe religioase și mituri scot în evidență interdicțiile, posturile, ascetismul dus uneori la extrem (vezi practicile yoghinilor), ajungând la creștinism cu tot ceea ce prevede în legătură cu postul, Evanghelia și cărțile Părinților Bisericii și ajungând la politica de stat religioasă în unele state din Apusul Europei cu privire la respectarea interdicțiilor impuse „cărnii”. Desigur că, odată cu apariția Iluminismului, religia este puternic atacată și laicismul câștigă teren în detrimentul Bisericii. Fenomenul modernizării își face simțite puternic efectele în toate domeniile, așadar și în acela religios, statele se laicizează, termeni religioși cum ar fi acela de providență migrează din domeniul religios în cel secular, politic prin conceptul de stat-providență.
Și toate acestea prin îmbogățirea spiritului pe seama cărnii: „îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei…”. Toate aceste asceze, posturi, interdicții care au slăbit carnea, au întărit spiritul, meditația, reflecția asupra divinității, asupra caracterului efemer al lumii și asupra eternității și vieții veșnice de care poate dispune oricare credincios care are un spirit puternic. Sau asupra damnării veșnice în urma Judecății de Apoi…
Oamenii au suferit din cauza nenorocirilor cărnii. Carnea este mai dispusă să simtă (decât spiritul) frânghia spânzurătorii, arsura focului, tăișul securii, înțepătura sabiei, și vă trimit la toate tipurile de chin și ucidere practicate de oameni împotriva oamenilor.
Dar…
Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplase, iar silogismul proclamă: „Civilizaţia îşi datorează izbînda… isprăvilor” spiritului. În urma tuturor acestor „înfrângeri ale cărnii” a apărut civilizația umană, pentru că nu prosperitatea a creat civilizația umană, ci căutarea soluțiilor de a scăpa de o „nenorocire”. Prosperitatea este o stare periodică (cu o durată mai mare sau mai redusă) în care se acumulează alte „nenorociri”, acestea impunând căutarea altor soluții pentru o altă prosperitate viitoare. Civilizația se dezvoltă prin căutarea soluțiilor la diferitele probleme care apar treptat în perioadele de prosperitate.
De ce afirmă Cioran: Spiritul „trăieşte din brigandaj”. Este un „tâlhar” (italicele sunt cioraniene)? Tâlharul jefuiește pentru a-și asigura supraviețuirea. Spiritul este asemenea unui tâlhar care jefuiește carnea pentru a supraviețui și a se afirma. Interdicțiile care lovesc „carnea” și o fac cu puterea judecăților de apoi, favorizează apariția și dezvoltarea spiritului, iar spiritul este creator: de idei, de știință, de frumos, de moralitate, de bună administrare politică.
…De bună administrare politică…
Abia acum mi se luminează și mie mintea în legătură cu ceea ce se petrec în ultimul timp cu politica și cu acțiunile politicienilor români. Dar nu numai. S-au vorbit cu toții să acționeze pentru „înfrângerea cărnii” românilor (și a altora de pe alte meridiane și paralele) pentru a crește relevanța spiritului cetățenilor. Aceștia trebuie privați, în primul rând, de satisfacerea nevoilor primare, apă curată, hrană comestibilă, adăposturi decente, încălzite și luminate, pentru a pierde obiceiul ne-spiritual al frământării pentru satisfacerea lor (datorită prețurilor prohibitive), dedicându-se astfel doar problemelor spiritului. Doar că există o anumită modificare a paradigmei. Fiind o societate laică, apare o situație duală: spiritul devine o preocupare a cetățenilor „înfrânți” în timp ce „tâlharul” este statul și oamenii lui.

Silvia Ioana SOFINETI

zilnică

femeia de la container
scurmă cu unghiile pictate roz scorojit
prin pungile de gunoi zilnic
în căutarea iluziilor.
își amintește că a uitat oala pe foc
apoi își dă seama că nu mai are oală
pentru că nu mai are casă cu aragaz
și nici limbi de foc între sinapse.
zgârie cu sârg prin tomberoane
plimbându-și fustele de deasupra pantalonilor
sub privirile impasibile ale trecătorilor
care gândesc:
iar va lăsa vraiște în urma ei.

somație

poezia mă strigă
scrie-mă, îmi spune
iar eu pun pe foc o oală
în care îmi fierb
gândurile
sentimentele
și cartofii.
scrie-mă, îmi strigă
dar eu mă uit pe fereastra
care dă spre containerele de gunoi
și-mi spun că ar putea să existe poezie
aici, în cartierul 500.

In memoriam

Vasile TĂRÂȚEANU

Academicianul Vasile Tărâțeanu, poet și jurnalist, a plecat la cele veșnice luni 8 august 2022.
Născut pe 27 septembrie 1945 în satul Sinăuţii de Jos, raionul Hliboca, Regiunea Cernăuţi (Ucraina), Vasile Tărâţeanu a debutat editorial, în 1981, cu Harpele ploii.
Alte volume publicate (selectiv): Dreptul la neliniște (Ujgorod, 1984); Linia vieții (Ujgorod, 1988); Teama de înstrăinare (Chișinău, 1990); Litanii din Țara de Sus (Timișoara, Ed. Augusta, 1995); Litanii (Iași, 1996); Pământ în retragere (Timișoara, Editura Augusta, 1999); Și ne izbăvește pre noi (Timișoara, Editura Helicon, 1999); Dinafară (Timișoara, Editura Augusta, 2003); Ochean cu cioburi sângerânde (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005); Infern personal, ediție bilingvă: în română și în franceză (Iași, Editura Danaster,2005); Crucificat pe harta țării, Vasile Tărâțeanu – 60, volum omagial, (București, Editura Semne, 2005); Aruncarea zarurilor, în Colecția Biblioteca Revistei „Convorbiri literare” (Iași, Editura Timpul,2005); Orizonturi decapitate (Timișoara, Editura Augusta, 2005); Degețelul salvator, versuri pentru copii, în colecția „Biblioteca revistei Făgurel (Cernăuți, Editura Zoloti Lytavry, 2006); Cimitir ambulant (Râmnicu Sărat, Editura RaFet, 2008); Între spovedanie și rugă (Ploiești, Editura Premier, 2013); Şi de o fi să mor (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2014); Balanță răstignită între pământ și cer (Râmnicul Sărat, Editura Rafet, 2015); O sută și una de poezii (București, Editura Academiei Române, 2018).
Volumelor de versuri li se adaugă și două volume de publicistică: Iluzii și lanțuri (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2001) și Stâlpul de foc (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007).
În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți, Vasile Tărâțeanu a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”. Din anul 2000 a fost președinte al Fundației culturale „Casa Limbii Române” din Cernăuți. A fost redactor-șef (director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina – Cernăuți: Plai românesc (1990–1994), Arcașul, Curierul de Cernăuți, Junimea etc.
Membru corespondent al Academiei Americano-Române de Ştiinţe şi Arte, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi, dar şi membru de onoare al Academiei Române şi director al Centrului Cultural Eudoxiu Hurmuzachi din Cernăuţi, Vasile Tărâțeanu a primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Iași, în anul 2019.
A fost un militant de frunte pentru limba română în Nordul Bucovinei, În anul 2000, pentru merite deosebite în studierea, editarea, promovarea sau interpretarea operei eminesciene, prin decret prezidențial i s-a conferit medalia comemorativă „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, iar în anul 2014 pentru întreaga activitate a fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofiţer, Categoria A – „Literatură”.

Fără de aripi

Îngerul meu păzitor
încă n-a învățat să zboare
fără de aripi

cât e ziua de mare
e nevoit să alerge
din urma mea

spre seară obosit
cade frânt din picioare

astfel noaptea
trebuie să mă apăr singur
cum pot

Ca o cătană

sunt un civil neinstruit
domn general
încurc dreapta cu stânga
și stânga cu dreapta
fac roata împrejur și o iau într-o parte
când mi se ordonă culcat
stau drepți
dând onor
sincerității de a fi
precum sânt
jumătate încă în aer
și jumătate-n pământ

Love Story

Bărbat de ocazie
ungher de-mprumut
pat deșelat
poem de vândut

celei care-l cumpără
îl dau ieftin de tot
Ia-l Doamnă, acuma
cât încă mai pot

că mâine-poimâine
cine știe ce-o fi –
de mâna aceasta
va mai putea o na ni

Paradoxuri

Două vești –
una rea,
alta bună –

Vine mutul să le spună.

Printre-atâtea alte multe
vine surdul să le-asculte.

Veste bună,
Veste rea
de la ix de nimenea.

Cin’ să spună?
Cin’ s-audă ?

Nu-i Hristos fără de iudă.