Propoziții pretențioase – Alcalin
O fi pus preț și pe alcanul din lumânări, alchena din parafină și aldolul din pastilele de aprins focul.
Presupunerile mele au fost întemeiate. De-ar fi lăsat geamgiul mână de femeie să se ocupe de casă și de curte, n-am fi fost la minim cu rezistența la miros, acid, de urină, mai producător de alergie decât vaporii de apă tare și de țipirig topit sub incandescența letconului. Le și spusesem lui tata și lui Cristi: ,,Hai să terminăm mai repede, ne intoxicăm în șandramaua asta și crăpăm de scârbă!”.
De aceeași singurătate se înconjurase și domnul doctor Neacșu. Se autoexilase, fără să accepte nici măcar o mână de ajutor. Regret și azi, la mai bine de un an și jumătate de la dureroasa dispariție, faptul că nu am putut face nimic…. Mai de voie, mai de nevoie, când încă nu suferise atacul cerebral, ne-a tocmit să înlocuim tabla de pe bucătărie. Într-un ianuarie ieșit din cale-afară de cald, dovadă că mă încinsesem de zăduf stă dezbrăcarea de cele patru hanțe – maiou, tricou cu mânecă lungă, bluza flaușată descheiată la gât și geaca de iarnă – și expunerea la peleul gol timp de patru ore. O disperantă îmbinare cu casa Gâjâitului – vecinul, de perete comun, dintre domn doctor și geamgiu – și mai și cu corpul de casă, fiindcă de pe pereți, la orice atingere, se scurgea tencuiala, ajunsă o spumă de nisip și var în descompunere. Neavând altă soluție decât să ridicăm un cant de 10 cm și să ne pliem pe perete, ajustând cu ciocanul unghiul și apropierea de el, ne autosabotam desprinzând, fără de voie, bucăți și particule mici de nisip. O talpă neatentă risca o alunecare până unde da domnul să te oprești. Ne-am alertat de câteva ori, ne-am mai prins de brânețe ca să nu pornim la vale intempestiv, ne-am mai și ciondănit, precum ne era obiceiul, dar…. Ne-a luat o zi și ceva, cu tot cu jgheaburi și burlane.
Tender, fraților, este numele geamgiului! Sporul de memorie este de la Cristi. La rând Roșia, porecla de la mama rămasă, mai ceva ca mine cu pisicile, veșnic în ultimii ani cu un turban făcut în stil românesc la andrele, cu cerință de acoperire a unei jumătăți de casă, partea de pe spate, lungă și vai mama ei de deteriorată. Carton în zeci de rânduri, grinzi lăsate cu tot cu scânduri la mijloc, un horn – mai ceva ca la domnul doctor – din care se desprindeau bucăți mai mici și mai mari de cărămidă, gâze lucrătoare la bolta de vie – albinar de-ar fi fost doamna și tot n-ar fi strâns atâtea roiuri -, loc strâmtat pentru deplasarea foilor de tablă cutată, pentru scândurile de caroiaj și urcuș pe acoperiș. Însă nu a fost cea mai rea dintre lucrări. Incomodă da, riscantă da, tocmai de aceea ne și alesese.
Jărăgheam și scuipam de cu dimineață, de pe drum. Încă o bucată la începutul fiecărei lucrări, alergic la praf, la gazele emanate de substanțele noastre decapante. Alergic și la mirosul pregnant de fecale feline și canine. Colțul cu Penny este acoperit de o casă la fel de veche, un cub, după umila mea apreciere, scăpată de sub controlul proprietarilor. Angajându-ne, anul trecut, sperau măcar să nu se trezească peste noapte cu apa de ploaie în pat și cu tavanul prăvălit peste ei. Ceea ce am și reușit pe 40 % din întindere. Împăcăciunea. O numărare de la depărtare a foilor de tablă existente. O evaluare tot ochiometrică a pagubelor asterelii. Discuția din holul casei. Scurtată până la limita suportabilității odoarelor.
