Spații culturale nr. 30 (11)

Irina Lucia MIHALCA

În veşnicia fără cuvinte

O stea se stinge în preludiul nopţii,
Scuturându-şi aripile, în crengile salciei,
o pasăre îşi cântă ultimul cântec,
Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.

Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă,
Pe aleile fiecărui pas risipit, porţile s-au închis,
La chemarea umbrelor adormite
vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

Ea a plecat prin zăpada dorului
spre ţara soarelui, un zbor de fluturi
fixează eternitatea clipelor trecute,
Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis,
Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor.
O ultimă amintire – petale de iasomie
împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş,
În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă
poemele scrijelite pe trupul ei,
În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii,
respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor.
Ea a plecat în marea oglindă coborând
şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.


Cântul viorii

Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.

Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge în liniştea rotundă a nopţii
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului.
E imposibil să tacă
sunetul corzilor ei pe undele vântului.

O vioară!
Inimă rănită de tăişul pumnalelor,
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!


Ştii tu, omule…

Ştii tu, omule,
când primăvara nu va mai fi doar o zi,
când florile-şi vor continua înflorirea,
când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?

Ştii tu, omule,
când zâmbetul omului nu se va mai stinge,
când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,
când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?

Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!
Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,
În cruciada vânturilor,
fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,
prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.

Dincolo de eclipsa inimii,
Priveşte, omule, delta cu nuferi înfloriţi,
Tu, cel care mereu te-ndoieşti, priveşte
şi lasă să-ţi treacă furtuna
întinsă în suflet ca viţa sălbatică!

Sub cerul dogoritor, mistuit de arşiţa dorinţelor,
în curând, o ploaie binefăcătoare îţi va potoli setea.

Sub picăturile din cer,
în primul vis îmbrăţişat sub stele,
simte iubirea,
Respiră pacea din adâncuri,
acolo unde
lumina a străpuns întunericul
pentru ca sufletul să-ţi încolţească
cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

Un nufăr şi-a deschis larg petalele să-ţi nască fiul,
Peste azurul mării în fierbere, o altă furtună,
Un pescăruş cu aripile-ntinse şi-o nouă căutare…


Ca floarea de cireş în lună plină

Lumina s-a născut, în templul liniştii,
din pântecul Mamei Divine…

Viaţa înseamnă destin
în acea bulă de aer numită clipă,
– mereu mai cerem un timp –
iar cei din jur
peisajele, decorul… fragmente,
crochiuri de nostalgii, amintiri, reverii,
uitări, scântei de lavă vulcanică
ce ies
din matriţa peliculei derulate,
pe un fundal alb, în labirintul vieţii,
Un contrast de lumini şi umbre
prin care-şi vor căuta sensurile,
întâmplări stârnite de adierea sorţii,
în realitatea unui „nimic nu este întâmplător”.

Iartă şi mergi mai departe,
nu te opri, evoluţia asta înseamnă,
mergi înainte,
Un nou cerc de lumină te-aşteaptă!

Spiritul poate să accepte
provocările
sau, doar, să se opună lor,
asemeni bujorilor roşii şi galbeni,
ce ies în evidenţă în briza vântului,
din aceeaşi tulpină,
rubine din picăturile inimilor însângerate
ale celor care-au trecut pe-acolo,
Un conflict intern
prin care soarele învinge în culoarea lor.

Un om
şi o femeie dorită de om…
O şoaptă-i iubirea lor,
ca floarea de cireş în lună plină,
O şoaptă
din irizările începutului în sufletele ce se caută,
frânturi prin care totul se contopeşte,
Un diamant
ce vine din moarte şi merge în lumină,
O noua vedere
din cântul sufletului nostru,
O cheie prin care
primim toate darurile lăuntrice.


Ca soarele şi luna, uneori

De vină să fie lumina primăverii,
vântul, în trecere, prin câmpul însângerat
de petalele macilor?
De vină să fie mireasma ploilor de vară,
luna plină
sau exploziile solare,
pentru paşii purtaţi peste pragul visului,
trezind, ca o adiere, suspine care
să ne-nsoţească lacrima de neoprit?

Poate că, aşa suntem noi, ca soarele
şi luna, uneori.
Un continent pierdut ce crede-n regăsire!

Îţi simt absenţa din fiecare trecere,
precum sunetul înăbuşit
al clopotului scufundat în adâncuri.
Şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi,
Şi lumina
ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.

Sub cerul infinit stelele-au amuţit,
Am închis muzica,
Am stins valul,
Ştii bine, la puţini li se arată stelele.
E mai bine acum?

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
Suntem singuri în oceanul acesta,
risipeşte absenţa şi
umbrele rănilor neînchise în trecere.

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
Speranţa, ca o rază de soare,
ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,
uimirea şi necuprinderea ei.

În viaţă ne căutăm tot pe noi,
atingerea fiinţei,
o clipă, doar,
prin care râul-şi opreşte curgerea,
Tu, eu, – o respiraţie,
un gând care se dăruie –
Lumina ce trece
prin umbrele strânse, laolaltă, de norii înfloriţi,
Lumina risipită, apoi,
prin aerul străveziu al inimilor noastre.


Nicolae POGONARU

vitrină cu nebun în faţă

o admira în fiecare zi
în acelaşi loc în care ea
îşi desfăşura programul
alături de câteva colege imobile
pe care le vedea prin geam
câştigă bine îşi zise el
de vreme ce la două trei zile
apare cu haine promo
avea ochi albăstrui-verzi
era înaltă indiferentă
ca în tabloul lui Watteau
privea dincolo de trotuar
parcă ar fi aşteptat pe cineva
să o scoată de-acolo în lume
el trecea în fiecare zi să o vadă
o saluta în tăcere
şi rămânea ore întregi
în faţa ei insistent
într-o zi un bolid
a intrat în vitrină
până să vină poliţia
să constate incidentul
el a extras-o cu un gest
oarecum discret
şi a fugit cu ea în adâncurile neştiute
ale rămăşitelor codrului Vlăsiei
în parcul autohton Crâng
uneori în anumite nopţi cu lună
pot fi văzuţi mână în mână
pe banca din faţa statuii
intitulată
leul cu laba pe căprioară


puncte

puncte nevralgice ale oraşului
poliţia prefectura primăria procuratura
ISU IPU biserica cimitirul
puncte cardinale
ale unei existenţe banale
puncte de suspensie aşteptări
în antecamere virtuale
punctul meu de vedere
punctul altora de vedere
cine mai e punctual în ziua de azi
punct şi virgulă
punct de fierbere al maselor
care dau în clocot rar de tot
dar bine şi tocmai la pont
două puncte
puncte negre puncte de aplicaţie
puncte de congelare puncte de aprindere
puncte de topire puncte de ochire
puncte de articulare puncte de foc
puncte materiale puncte de lucru
puncte de incidenţă
puncte de sprijin pentru orice şi oricine
puncte de atracţie puncte de plecare
puncte de control puncte virtuale
puncte vulnerabile puncte de reper
puncte de desfacere
punctul pe i
şi toate acestea până la un punct
punct ochit punct lovit
până la a fi punctul de a
punctul 8 de la Timişoara
punctul de pensie
punctul G
care nu ştiu dacă are vreo legătură
cu G8 sau cu G22
puncte câştigate puncte pierdute
punct şi de la capăt


copacii din parc

copacii din parcul municipal
fac de planton zi şi noapte
ca nişte soldaţi disciplinaţi ai clorofilei
stau cuminţi ca sfinţii în icoane
dar trecătorii nici nu-i bagă în seamă
pentru ei sunt doar elemente de decor
la marginea aleelor pietruite
dacă cineva ar încerca măcar
să se apropie de trunchiurile lor
şi ar privi în sus printre frunze
ar vedea cerul mai înalt
şi mai albastru decât pare
copacii din parcul municipal
veghează jocul copiilor
cântecul şi somnul păsărilor
rămân cu frunţile lor încoronate
în faţa ploilor vântului gerului
scoarţa lor lăcrimează
sub vârful briceagului care
lasă brazde adânci
Monica + Gigi=love
în ramurile lor pulsează
toate anotimpurile culorile luminile
ei sunt arhivele secrete
ale ozonului


Ionel NECULA

Marian Ruscu – un roman despre forţa destinului

Mărturisesc că pe scriitorul Marian Ruscu îl ţin în atenţie şi-n empatii receptive de multă vreme. I-am citit majoritatea cărţilor de poezie şi-am dat uneori seama despre impresiile infuzate. I-am citit romanul anterior, În jurul grotei (Editura Premier, Ploieşti, 2012), şi-am fost surprins că un poet, cu îndelungate active în materie, îşi poate asuma o înfăţişare narativă aşa de articulată şi de convingătoare. A fost primul semn că scriitorul Marian Ruscu poate circula cu lejeritate prin mai multe registre de creaţie.
Noul roman (Fiul vampirului, Editura Premier, Ploieşti, 2012) se resoarbe dintr-o altă realitate decât cea investigată în epica anterioară. Este saga unei familii, peste care taifunul destinului a trecut devastator, a obstrucţionat-o grav, a scuturat-o din toate încheieturile şi i-a imprimat o evoluţie tragică, decupată parcă din dramatismul vechilor greci, unde eriniile trebuiau să împlinească voinţa şi destinul neîndurător impus de zei.
În prim-plan este familia lui Teodor Bobeică din toposul prahovean, o familie de oameni gospodari, cu trei copii minunaţi în componenţa ei – Vasile, Anton şi Lena – cu frumoase perspective de viitor.
Totul, în viaţa acestei familii, cel puţin până la drama Lenei, părea să decurgă normal, fără derapaje şi fără curse cu obstacole. S-a întâmplat însă violul Lenei şi moartea ei, datorită avortului autoprovocat. Întâmplarea l-a făcut pe Teodor Bobeică, pater famillias, să-şi iasă din minţi şi să-şi piardă cumpătul. Furia este aşa de nestăvilită, că acuză pe toată lumea de nenorocirea care-l încearcă. A aruncat cu un scaun în fiul mai mare, Vasile, vinovat că nu şi-a protejat sora, provocându-i moartea, iar Anton, îngrozit şi el de pornirea tatălui fuge în lume. A fost o noapte blestemată, căreia nu i-a supravieţuit decât Anton prin fuga din faţa urgiei şi Teodora, sora lui Teodor Bobeică, devenită, după o lungă aşteptare a fiului rătăcit prin lume, unica moştenitoare a familiei.
O moştenitoare vremelnică pentru că scăpat cu viaţă, dar cu mintea clătinată, Anton Bobeică devine, împreună cu mătuşa lui, Teodora Bobeică, personajele principale ale acţiunii ce va constitui substanţa romanului. Descoperit într-un spital din Câmpina, unde fusese internat pentru tulburare mintală, este ajutat de mătuşa lui, Teodora, să reia cursul vieţii de acolo de unde fusese întrerupt în noaptea aceea spăimoasă, să revină la normalitate, să fie un om ca toţi oamenii.
Acţiunea cărţii este fixat în anul 1941, când la Teodora Bobeică se prezintă Marin Truică, asistent la un spital din Câmpina, care o vesteşte că nepotul său Anton trăieşte, cu mintea uşor clătinată, dar trăieşte şi este în tratament la spitalul unde lucra. Evident, mătuşa, ca singura rudă în viaţă, porneşte imediat în recuperarea lui, îl aduce acasă şi-l îndrumă să-şi refacă gospodăria rămasă în ruină. Întâmplarea a făcut ca Anton să descopere familia Miricescu, care-l culesese de prin păduri, unde se ascunsese de frica tatălui său, îl îngrijise o vreme şi-l internase în spital pentru a-şi reveni psihic şi pe Reta Miricescu, de care se îndrăgosteşte lulea şi cu care întemeiază o familie. Totul pare să fi intrat în normal, cei doi trăiesc o poveste de dragoste sublimă, dar Reta moare la sorocul naşterii şi Anton trece prin alte momente de disperare. Un blestem nemilos, blestemul familiei, îl urmăreşte peste tot, iar un destinul tragic îl prigoneşte în permanenţă.
Fire de om puternic, Anton nu se lasă copleşit de jocul Parcelor, chiar căzut în disperare, se ridică şi continuă lupta, ia viaţa în piept, se angajează la o rafinărie ploieşteană, intră în vălmăşagul noilor rânduieli comuniste, trece într-un alt tărâm, se căsătoreşte cu fiica unui mahăr, dintre cei promovaţi din rândul clasei muncitoare şi se dovedeşte deosebit de activ în promovarea liniei partidului. Urmează şcoli de partid, promovează în munci de răspundere şi se amăgeşte cu iluzia unei frumoase cariere politice, dar este denunţat ca provenind dintr-o familie de exploatatori şi este trimis la munca de jos, ca activist într-un sat din apropiere, unde din nou încearcă să se salveze. Se căsătoreşte cu o gospodină din sat, dă naştere la două fetiţe, dar totul se prăbuşeşte definitiv. Cu patima beţiei şi a jocului de cărţi, ruinarea definitivă era uşor de anticipat. Se împlineşte prezicerea unei ghicitoare ocazionale care-l avertizase profetic: Duci o cruce afurisită şi grea. D-aia te încolţiteră vrăjili şi d-aia nu scapi dă trecut. Acolo bre, acolo s-a întâmplat ceva care ţi-a încurcat drumurili (p.247).
Cu acest trecut la cheia destinului, şi cu viciile dobândite, Anton, fiul vampirului, se prăbuşeşte iremediabil. Este cules de pe drumuri de fiica sa, Angela care încearcă, încă o dată, recuperarea lui, dar eroul renunţă la luptă. Se sinucide cu un instrument găsit în curtea fiicei sale mai mari, care-l ridicase din şanţuri şi-l găzduia.
Romanul, în liniile sale semnificative, reconstituie lupta omului, a eroului cu soarta, cu destinul potrivnic şi până la urmă cu Providenţa. Fiul vampirului este un Prometeu care ştie să lupte – cu energie, cu dârzenie, cu cutezanţă – dar care, până la urmă, n-are de ales, trebuie să cedeze. Este un înfrânt, dar înfrângerea lui are loc numai după ce-a epuizat toate formele de împotrivire.
Bătut de soartă şi bântuit de nenoroc urcă şi coboară de mai multe ori, dar este om şi puterile lui îi sunt limitate. El, care n-avea nici o inhibiţie în a se război cu omul, indiferent pe ce treaptă socială se află, trebuie să-şi recunoască înfrângerea în lupta cu destinul. Ar fi putut, la sfârşitul confruntării, să arate aceeaşi consternare afişată de Moş Anghel din povestirea lui Panait Istrati: n-a, soartă ticăloasă, dar n-o face, dialoghează cu ea şi cu trecutul, îi reproşează dezechilibrele lumii, dar i se răspunde tăios: pentru a ajunge acolo, (la armonia râvnită, ad.n.).trebuie să treci cumpenele trecutului tău, adică să treci de mine (p.54). Iar trecerea aceasta se dovedeşte greu, de nu cumva imposibil de învins. Toate cumpenele pe care are de înfruntat derivă din pliurile unui trecut nebulos şi plin de ifose. Trecutul nu mai poate fi dat înapoi, nu mai poate fi modificat, iar cu destinul nu se glumeşte. Până la urmă învinge.
Se poate spune, la sfârşitul acestor notaţii marginale, că al doilea roman semnat de Marian Ruscu este o dispunere narativă articulată, închegată, cu acţiune dinamică captivantă şi cu reflecţii adânci despre menirea omului în lume. L-am creditat ca poet, îl creditez şi-n această ipostază de prozator, şi nu ştiu care dintre ele prevalează. Îmi este greu să ierarhizez, dar sper că autorul se va lămuri el însuşi, deşi mi-aş dori ca alegerea să nu se facă prin eliminare. Prea a optimizat bine ambele alternative pentru a înclina spre una sau alta dintre variante. Îl felicit pe autor pentru această ispravă epică, îl aştept cu alte apariţii de vitrină şi-l recomand tuturor celor dornici de lectură bună.


Stan BREBENEL

INCANTAŢII DE MĂTASE

Scriitorul Ion Roşioru nu mai are nevoie de nici o prezentare. Şi totuşi, încerc să-i fac un portret cât mai aproape de realitate, aşa cum l-am perceput eu din scrierile sale şi din întâlnirile, nu prea dese, din ultimii 10 ani. Scriind astăzi despre volumul său de versuri Incantaţii de mătase apărut la EditGraph (Buzău, 2012), îmi este greu să-i spun poet pentru că s-ar simţi nedreptăţit prozatorul. Dacă i-aş spune critic literar ar avea ceva de obiectat eseistul sau traducătorul. Polivalenţa sa literară la cel mai înalt nivel este arhicunoscută şi benefică pentru cultura naţională. Ca om, Ion Roşioru este o persoană de o modestie şi sensibilitate aparte. Este precum foşnetul şi textura mătăsii: suav şi sublim. Este şi foarte altruist. A comentat, şi sunt sigur că o va mai face, cărţile la foarte mulţi autori de pe meleaguri buzoiene, din vatra căreia îşi trage harul, fără nici o ezitare. Le-a comentat cu acelaşi profesionalism, indiferent de valoarea cărţii, atât pe cele remarcabile, dar şi pe unele modeste, rezultând la ultimele cărţi cronici mai bune decât cartea imaginată de autor.
Revenind la volumul de versuri, trebuie spus de la început că suntem în faţa unei reuşite de excepţie, încât unii versificatori ai timpului prezent ar trebui să se lase de meserie, măcar după citirea acestei cărţi. Iată câteva exemple alese la întâmplare: „Vântul piaptănă cu sârg/ Părul tău de grâu în pârg” (Ludic); „În spirala lui de var/ Se retrage melcul iar” (Oniric); „Zgura stelei căzătoare/ Cade-n crinul care moare!” (Blitz); „În mesteceni cresc inele/ Pentru degetele mele.” (Clopotul de lut); „Nici n-aş fi crezut vr’odată/ C-am s-ajung ulcior pe roată.” (N-aş fi vrut); „Să-mi ridic se pare că mi-e dat/ Iadul într-un rai dezafectat.” (Destin nefast). Pentru poet, totul este o joacă, însă o joacă foarte serioasă. Recurge la vise, la întoarceri în timp. În poemul Rugul, ca de altfel pe tot cuprinsul volumului, retrăieşte emoţiile copilăriei şi ale tinereţii. Mai mult, mitul biblic al lui Adam şi Eva doreşte să îl rescrie cu aleasa inimii sale: „S-apari şi tu să fie rai/ În calea clipelor să stai.// Pe rugul visului din vis/ Să ardem pomul interzis!”. Afirmând aceste lucruri, găsesc, de fapt, două din temele predilecte ale poetului: copilăria şi iubirea. În abordarea lor, ajutându-se de o simbolistică dragă lui, nu face altceva decât să trezească în noi candoarea, puritatea şi emoţiile acelor stări: „Să hoinăresc din nou alene/ Prin nopţile de Sânziene” (Rugul). Aceste stări sunt pândite cu perversitate disimulată de ultima stare care încheie viaţa omului pe pământ, moartea: „Şi vine clipa-n care-mi rup/ Cu spaimă sufletul de trup!” (Şi vine clipa) care este abordată cu parcimonie.
În prima parte a volumului, poemele sunt alcătuite din strofe de două versuri unde se simte o influenţă baladescă, mioritică chiar: „În pădurea blestemată/ Drumul fratelui se gată” (Crochiu mioritic). Este de fapt spaţiul idilic din zona de munte a Buzăului, pe valea Slănicului, la Mânzăleşti. Toate stările pe care le-am amintit în acest spaţiu au loc, spaţiu văzut de copilul de odinioară şi transpus cu emoţia mereu vie a adultului de azi: „Moare trandafirul galben în zăpadă./ Sunt îndrăgostitul ce l-a aruncat./ Către seară lupii vor ieşi la pradă./ Peţitorii-n sănii nu mai intră-n sat.” (Crochiu de iarnă). Acelaşi spaţiu este scena unor interesante amintiri ce revin în memorie din ce în ce mai des şi acest lucru poetul îl devoalează şi în poemele intitulate Filă de jurnal, patru la număr, iar în unul dintre ele descrie cu lux de amănunte bâlciul din satul copilăriei, recurgând la o enumerare hazlie spre a detalia ceea ce se putea vinde şi cumpăra: „Acadele, gogoşi calde, limonadă, miez de nucă,/ Fluierici, păpuşi de ipsos, nasturi, pepeni, balamale,/ Ace de cusut, topoare, ceapă, struguri, mici, păstrugă,/ Bere, narghilele, capse, piepteni, catarămi, zăbale…” etc., etc. Aceste imagini, pline de hărmălaie şi mirosuri, nu au cum să nu te ducă cu gândul la iarmarocul în care Nică a lui Ştefan a Petrei încerca să vândă cucul armenesc. Copilul de atunci nu are astâmpăr şi hălăduieşte cât îi ziua de vară de mare prin luncă, pe apă la pescuit, prin lanuri de porumb la furat ştiuleţi cu mustul în boabe. Iată de ce copilăria este partea cea mai frumoasă, cea mai nevinovată a vieţii şi mereu o evocăm cu plăcere: „Azi îmi rezerv perfida plăcere textuală/ Să-mi burduşesc ghiozdanul de nuci cu miezul crud/ Şi, permiţându-mi luxul să nu mai merg la şcoală,/ Să caut cuibul mierlei pe care-o tot aud;// Să hoinăresc pe luncă, să zăbovesc în apă,/ Să sper că astfel iodul din degete-o să-l scot,/ S-aştept sub sălcii ceasul când cerbii se adapă,/ Să uit de-nvăţătoare, de toate şi de tot” (Psihopoem).
Nu putea să treacă nepăsător pe lângă anumite aspecte nelalocul lor, aparent nesemnificative, din viaţa cotidiană, cea care se vede destul de evident nu numai la TV, ci chiar pe trotuarul pe care mergem, fără să nu le ironizeze: „Pe variantă trece un TIR imens de Cluj,/ Trei traseiste bete golesc un tub de ruj!” (Poem estival). Imaginile se succed retrospectiv şi retroactiv cu acuitate şi actualitate aproape nefireşti.
Pe neanunţate, poetul trece la un alt mod de abordare a vieţii şi la alte forme ale poeziei fixe: sonet, pantun, pantum şi schaltiniena, în care este mare maestru. Însă esenţa mesajului poetic, a fiorului liric transmis rămâne la aceeaşi intensitate. Poetul devine meditativ şi oarecum resemnat în faţa destinului: „Port blestemat în spate un snop de oase sfinte./ Te-adună-n ea mireasma cuvântului ocult./ Privirea ta albastră dintotdeauna minte./ M-ademenesc cireşii-n lăcaşul lor de cult.” (Pantum I).
Am încercat să-mi explic pentru mine titlul volumului şi m-am gândit la următoarele aspecte. Copilăria pentru autor are ceva din fineţea şi suavitatea mătăsii. Şi mai este ceva: acel cocon, ca o pepită de aur, al fluturelui de mătase care produce firul de borangic. Dar şi iubirea împărtăşită are ceva din calităţile mătăsii. Iată numai câteva din argumentele autorului pentru a cânta cu instrumentele sale aceste stări.
În ultimii ani există tot mai multe voci, unele din snobism, care susţin că poezia cu rimă este perimată. Cu acest nou volum Ion Roşioru demonstrează că această poezie are încă frumuseţi de nebănuit şi că totul depinde de măiestria şi harul autorului. Este o pledoarie absolut încântătoare acest volum care arată că poezia de calitate, indiferent de modul în care este scrisă, încântă sufletele şi înnobilează spiritele. Ori, nu aceasta este menirea poeziei?


Stan Brebenel, Rodian Drăgoi, Valeria Manta Tăicuţu, Ion Roşioru, Florentin Popescu şi Nicolai Tăicuţu la Festivalul Naţional de Poezie „Emil Botta”, Adjud, 21 septembrie 2013

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share