Propoziții pretențioase – Aldozei
Ca orbul…. Puteam să jur că-n jur n-am mai urcat la….
Nici la orientare-n spațiu nu scap de Doctor. Peste stradă ne-am luat avânt – după nume și elanul – spre Porumbelul. Nu-i caut numele în memorie, nu vi-l pot reproduce și nici nu aleghez pe lângă creier să-mi furnizeze măcar o himeră de indiciu. Casă cu dosul spre ,,uliță” și fața la Centru, printre puținele rămase la înălțimea secolului trecut și mai înainte, cu o nouă fațetă, îngrijită. Totuși, ,,ora” acoperișului nu se potrivise cu a exteriorului și interiorului, cu precădere a etajului. Nu arăta ca pe timpul mamei-mari, nu veioze cu abajur, nu sofale, brocarturi și covoare, era gol-goluț, împăienjenit, cu tavanul decopertat, pereții albiori, pe care dacă-i hârjâiai cu hainele, poate și din neglijență, cu siguranță fiindcă nu prea era loc de fereală, nu era chip să mai scapi de varul-alchină depus pentru eternitate. Ne-am fi urcat pe afară, însă poalele erau imposibil de abordat cu câtă scară extensibilă aveam, abia de puteam întinde mâna peste șorțuri. Dar ne-a reușit, truda escaladării s-a concretizat într-o lucrare trainică, iar pericolul iminent de cădere a fost tot timpul ocolit. Ba chiar ne-am pus amprenta tinichigerească pe frontispiciu. Se pot admira saceagurile scurte și coturile aruncătoare de la baza balconului, finalizate cu cârlionți. Vă spun că seamănă leit cu prăjiturile roluite, umplute cu rahat.
Brâncoveanu ne știe ca pe caii breji. De la Simică până la Zimbru să tot fi intrat în curțile râmnicenilor, să le tot fi reparat sau repus tablă, să le tot fi montat ciuciure. După fotografiile pe care le dețin, trebuie să fi fost angajați de pozarul cel mai longeviv și mai tehnologizat din Râmnic în 2003-2004. De la el am rămas cu câteva foi de tablă plumbuită cu care am acoperit prima magazie de la domiciliul actual. Este încă acolo. Ca să vă faceți o impresie despre calitatea materialelor de pe timpul regalității. 80 de ani peste clădirea de pe care am desfăcut-o și aproape 20 pe a mea. Dacă mă gândesc mai bine, n-aș da-o pe, să zicem, ,,lindabul” ăluia de la Răducești, de vizavi de școală, de nu-i mai poți reda albului protector roșul de prima dată…. Celelalte, deteriorate, au luat calea depozitelor de fier vechi. Am muncit vreo trei zile cu folosul cel mai cel de când lucram. Nu căpătasem până atunci, după o zi plină de muncă, mai mult de 120 de lei noi și nici nu puteam spera la mai mult de atât. Înmulțirea cu cei zece lei per foaia de doi pe unu, împărțirea paiului la ,,trei măgari”, oricât de harnici – se poate eticheta și nebuni – ne-am fi dovedit, oricâte cuie s-ar fi străduit dulgherii să bată, pe vechi și cu scosul cu măsură de tablă, 50 de foi reprezenta un efort peste poate. Ori zecele, pe departe peșcheșul zilnic de 250 de lei de căciulă. De nu mă înșel, încă trona peste parterul muzeului etajul ce găzduise o bună perioadă Biblioteca orășenească, iar schimbarea tablei viza refacerea zidului mănăstirii, ceea ce a impus nu numai lui Simică, ci și doctorului Iancu, vecinul, să prelungească acoperișul și cred că și următorului imobil. Un acoperiș în formă de u și între ele un altul, mai jos. Două părți libere, a treia, a lui Simică, flancată de fosta bibliotecă. Să fi fost familia Hornea la lemnărie?…
