Spații culturale nr. 30 (9)

Ionuţ CARAGEA

O întîlnire fără argumente pentru citirea sufletului.
Carmen Doreal – Întîlnire fără argumente, Editura Fides, august 2013

Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare“, în care „altcineva locuieşte/ pe dinăuntru/ ireversibil“, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă/ mă risipeşte peste inima ta/ la limita serii/ mizînd pe o singură noapte“. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii“, privind „asfinţitul… o rană/ din care/ o umbră a plecat“. Poezia, în cazul de faţă, este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobîndită: „cred în tine, poezie/ eşti prietena mea cea mai bună/ în nopţile albe/ îmi ţii empatică/ volubilă companie/ cred în tine poezie/ îmi dăruieşti aripi complementare/ anticipînd fericirea în sine/ îmi demonstrezi că viaţa ar fi/ un şir de întîmplări/ declanşatoare“ („Cred în tine poezie“).
Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui cît şi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale sînt reprezentate de două motive principale: imaginea în oglindă şi dedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierare amoroasă – „oglinda are două feţe/ îmi tatuează cuvîntul/ un înger/ o dată pentru tine însuţi/ o dată pentru mine („Oglinda are două feţe“) sau eliberare – „oglinda decantărilor fine/ eliberează poeta din mine/ levitaţie cu inima la cer…“ („Cred în tine poezie“). Dedublarea se realizează într-o vînzătoare de iluzii – Siddhartha, „dedublată de un iubit secret/ îmi invadează sîngele/ cu telepatii halucinante/ o altă toamnă mă regăseşte/ înveşmîntată/ în rochiţa de frunze/ colorată rebel/ de un pictor impresionist“ („Siddharta“). Chiar şi „biciuită de umbre” între aceste transfiguraţii lirice, poeta „reinventează iubirea sub Poartă de sărut/ pe malul fluviului Saint-Laurent“ şi trăieşte „Transcendenţa“ – „divaghez în vers alb cu Pierre Morency“ – fără să uite numele lui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţa din Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy,/ agăţau oglinzi suprarealiste înalte/ deasupra patului meu…“.
Trăind între prezent şi trecut ca între două oglinzi în care (se) priveşte concomitent, Carmen Doreal nu este capabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”, poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu de sentimente. În această odisee interioară ca „un cosmos fără limite”, în acest „zbor lăuntric cu drumuri înnoptate”, poeta „îşi dă inima înapoi cu o vară”, „sub învolburata chemare… dincolo de rana asfinţitului” şi ne propune o întîlnire fără argumente, învăţîndu-ne cum să-i citim sufletul.

Petre ISACHI

Despre mine şi Dalila…
(fragment)

A fi cititor eficient într-un spaţiu al emergenţei infinite a semnificaţiei configuraţiilor în/din vol. Despre mine şi… înseamnă să ştii să alegi subiectul/textul şi să-l traduci transdisciplinar/ interdisciplinar, să rezişti la continua şi insinuanta hărţuire textuală / contextuală / intertextuală, să ştii că în jungla literaturii există o coaliţie a orbilor, că trăim vremea „armaghedonului” lăuntric, că a vorbi mai mult de sine/ despre sine – spusa lui Nietzsche – poate fi un mijloc ca oricare altul de a te ascunde, că o carte ar trebui scrisă „pentru un cititor care nu s-a născut încă” (C. Noica) etc.
Implicat în configuraţia scriiturii (= totalitatea elementelor care individualizează un Text) Măria – Sa – Cititorul dobândeşte o nouă identitate. El devine „personaj” prin exersarea unui transfer de identitate pus în mişcare de funcţia multiplă a discursului (funcţia simbolică, metaforică, alegorică, parabolică, filosofică, poetică etc.).
Textul scris devine text iniţial, iar textul Lumii/(i)realităţii, text/joc secund. Sarcina intertextualizării: textul iniţial ↔ text secund aparţine lectorului – personaj. Acesta elaborează configuraţiile (con)textuale, plecând de la propria-i lectură/ interpretare a unui text din (i)realitatea (i)mediată. Lectorul reface hermeneutica unei cronici a timpului, transformată în exerciţii de dispariţie în neant.
(I)realitatea imediată a scriiturii e însăşi realitatea (i)mediată a Cititorului, care înlocuieşte teza armoniei universale, cu neliniştitoarea luptă a contrariilor şi întreţine delirul transformaţionist (duhul inanalizabil al textului secund) printr-o suită de mituri care de care mai utopice: mitul raţiunii susţine că în mod cert logicul este şi adevărat; mitul ştiinţei cu dubla sa vocaţie de a explica şi de a modifica lumea; mitul determinismului care explică că o suită de cauze şi efecte guvernează destinul lumii; mitul Istoriei în care acţionează legi specifice, ce pot fi cunoscute cu ajutorul Ştiinţei şi stăpânite prin forţa Tehnologiei; iluziile posibilităţii de dominare a naturii, fascinaţia viitorului, mitul societăţii perfecte etc.
Angoasa inutilităţii ce îşi află rădăcinile şi se (re)creează în/şi prin/din Cartea Lumii/Biblioteca Lumii: „iluminată, solitară, infinită, inutilă, incoruptibilă, secretă” (Borges) confirmă sindromul postmodernist sintetizat de Jean –Francois Lyotard: „Am plătit prea scump aspiraţia după Întreg şi Unul… după o experienţă mai transparentă şi mai comunicabilă. În spatele năzuinţei comune după destindere şi calm, nu auzim decât prea clar murmurul dorinţei… de a cuprinde fantasma realităţii, de fapt de a o transforma. Răspunsul la toate acestea trebuie să fie: război întregului, să mărturisim în favoarea Nereprezentabilului, să activăm diferenţele, să salvăm onoarea Numelui”.
Cred, asemenea lui Cioran, că numai secvenţa, fragmentul captează într-o formă autentică, inspiraţia fără idei, „lirismul fără poeme”, trăirea de „parazit al spiritului”, încât Însemnările/comenta-riile inutile (nu suport tirania utilului) despre orice, oricum, îmi amintesc mărturisirea din Caietele cioraniene şi mă proiectează într-un labirint existenţial, în care firul Ariadnei nu poate fi găsit decât în propriile trăiri/gânduri, asta în condiţiile în care nu sunt în permanenţă trăit:
„Nimic personal, nimic originar; totul este derivat. Oh! Mai bine să vorbeşti fără har despre tine, decât cu talent despre altul. O idee care nu este trăită, care nu ţâşneşte din tine, nu valorează nimic. Ce spectacol dezgustător, această umanitate de împrumut, cerebrală, savantă, ce trăieşte ca parazit al spiritului”.
Desigur, mă consider un „parazit al spiritului”. Oblomovismul înnăscut devine evident atunci când vorbesc fără har despre mine…, atunci când trebuie să scriu cu talent despre altul. Trăiesc fragmentat. Scriu asemenea. Dacă Cioran se considera „un cetăţean târziu al Kakaniei”lui Musil, eu mă consider un cetăţean contemporan al Cretinozauriei lui Viorel Savin. Gândurile derivate mă (auto)caracterizează cioranian, fără să greşească: „E destinul meu să nu mă realizez decât pe jumătate. Totul e trunchiat în mine: felul meu de a fi, ca şi felul meu de a scrie. Un om al fragmentelor”. Sunt convins că o carte se scrie, nu este scrisă. Aşa s-a întâmplat cu Romanul, încotro?, care a fost confundat de critică cu o istorie a romanului, deşi este o istorie a poeticii/poieticii acestui gen imperialist care anexează totul. Autorul trebuie să-şi caute însă, în primul rând, cititorul. Este greu să găseşti cititori pe care să-i intereseze devenirea poeticii romanului (problematica cărţii cu acest titlu interogativ şi dilematic). Dar să mă întorc de unde am plecat, deşi punctul de plecare al cărţii se confundă cu mitul Dalilei, o provincială (după Biblie, Samson o descoperă undeva în Valea Sorec) menită/predestinată să răstoarne orice Putere.
Nu cred în drama provincialului. Am în acest sens, din când în când, opinia lui Dragu (personaj din romanul Huliganii) cu privire la oraşele de provincie: „Oraşul de provincie e un mijloc de selecţie naturală. E şi un mijloc de verificare a rasei noastre”. Dalila ilustrează strălucit această teză. Bacovia a reconfirmat această teorie a lui Mircea Eliade. Autorul vol. Plumb a dovedit că se poate crea oriunde şi în orice împrejurări. În Vremea (XI, nr. 524, 6 februarie 1938, p.8), autorul Huliganilor constată (nici astăzi nu s-a schimbat aproape nimic!) că intelectualii români (excepţiile confirmă regula) consideră: „oraşul de provincie ca un destin implacabil care te duce spre ratare”. Nu poţi face nimic de seamă într-un oraş de provincie, nu poţi crea nimic durabil. De ce? Pentru că n-ai „mediu, pentru că nu eşti înţeles”; or este aproape umilitoare spaima noastră de provincie, teama noastră că n-am putea „rezista” într-un mediu provincial, că n-am putea „crea” decât la Bucureşti, la Londra, la New York, întrucât, nu fără dreptate, s-ar putea spune că, în cele mai multe cazuri, nu e de vină provincia, „ci substanţa omenească, incapabilă să reziste şi să creeze într-un climat mediocru”. În consecinţă: „Omul ratează când nu mai rodeşte; când nu mai poate crea; când nu-şi poate împlini destinul. Ori, se pare – însăşi Rusia a dovedit-o – că se poate crea oriunde şi în orice împrejurări. Poţi trăi cea mai curajoasă morală la Focşani. Poţi deveni un foarte bun poet, la Buzău. Poţi deveni tot atât de mare romancier, sau filosof, sau matematician sau revoluţionar – oriunde şi oricând”.
Am scris din „când în când”, pentru că, tot în Huliganii, Cezar Tomescu transmite ideile spengleriene din Schimbarea la faţă… Sub presiunea şi obsesia morţii, individul se transformă în omul activ/creator, se condensează „în energie, în construcţie”. Nu întâmplător, trioul Eliade, Ionescu, Cioran, permanent în luptă cu timpul, (re)creează complexul lui Fiesco: frica de a nu ocupa un loc deja ocupat, de a fi mereu a doua oară. E complexul scriitorului recunoscut, dar nu cunoscut pentru întâia oară. Personal sunt fericit: sunt mereu a doua oară. Iluzia care te determină să creezi, asta contează: credinţa că dacă nu scrii într-o limbă „redusă la o singură seminţie”, ai putea avea mai mult de vreo douăzeci de cititori; utopia că ar exista locuri privilegiate „care te silesc să fii tu însuţi în mod absolut”…?
Există doar „locuri blestemate”, în care înveţi să circuli ca un străin prin spaţiile celorlalte culturi închise ca nişte monade, conştientizezi blestemul locului, înţelegi unde duce „neantul valah”, devii provincial, fără doar şi poate, oriunde te-ai afla (Kafka era pentru germani un provincial aşa cum V.S. sau I.F. sunt provinciali pentru canadieni sau românii din Ardeal), devii mizantrop, „estet al declinului/ sirenă nihilistă” (negi toate ideile), capeţi identitatea – dostoievskian vorbind – omului din subterană şi/sau psihologia locuitorului din Cretinozauria/Kakania, te încarci de complexul lui Fiesco (individul cu un instinct istoric hipertrofiat şi obsedat de glorie), te pătrunzi de interogaţii hamletiene (se ştie, arhetipul lui Fiesco este Hamlet).
Despre mine şi Dalila este o carte ce revelă triumful spiritului subiectiv al unui condei format din goluri axiologice, cu darul iluziei, un condei ce consideră scrisul un act terapeutic, purificator, momentul unei boli învinse, cu tentaţia discontinuă a românului, către inerţie, fatalism, resemnare şi lenea de a intra în timpul istoriei/de a se sincroniza. Altfel spus, nu sunt convins că Mioriţa este mitul vinovăţiei noastre în faţa istoriei, iar modul nostru de a fi îşi află rădăcinile în esenţele sale regresive, aşa cum sunt pentru Spania, miturile lui Don Quijote, Don Juan şi Celestina. Totuşi, nu cred că există o cultură fără spirit tragic şi nu cred că un autor/personaj oricât de complex ar fi transfigurat ar putea reprezenta cultura/civilizaţia/ spiritualitatea unui neam.
Adică personaje precum Faust, Don Juan, Hamlet, Don Quijote, Perr Gynt, Oblomov, Emma Bovary, Ivan Karamazov, Lolita, Coana Joiţica, Mitică, Otilia, Ion etc. ar putea reprezenta/simboliza un neam în eternitate. Întrebările rămân!?
Din fatalism mioritic să se fi născut inapetenţa constructivă şi stupefianta absenţă a unui cult al muncii, care să aibă rigoarea albinelor? Probabil! Cioran a avut curajul să recunoască: „Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci”. Nu mi se pare întâmplătoare nici reacţia lui Creangă din Povestea unui om leneş.
Nu împărtăşesc opinia aceluiaşi Cioran, cu privire la nocivitatea umilinţei. Umilinţa te aşează totdeauna sub lucruri […]. „Umilinţa este sentimentul cel mai anistoric, din câte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei”.
Sunt – nu e greu de observat – un scrib al contradicţiilor, ce locuieşte între un paradis al iluziilor şi un infern dantesc, nici cu Quijote, nici cu Faust, nici cu Lucifer, nici cu Iisus, nici cu Dumnezeu, nici cu Mahomed, ci doar cu mine, cel pătruns de „infinitul negativ al dorului”, adică departe de „infinitul pozitiv al eroismului”. De aici, probabil, resemnarea, inerţia, absenţa elanului agresiv şi constructiv al Însemnărilor… Norocul meu rămâne Dalila. Tot ea l-a obligat pe nefericitul Samson să devină el însuşi. Ce vreau să spun? Iubite cititorule, citind această carte de nisip, te rog să încerci să înţelegi ce-ţi comunică Dalila, deşi şansele sunt minime…, pentru Autor. Rămâne să te decizi asupra propriei identităţii: Aut Caesar, aut Don Quijote?
Cititorule, Fratele meu, te văd totuşi indecis. Ştiu şi eu ca şi tine că forţa unui scriitor nu depinde de voinţă, ci de încrederea în Dumnezeu. El este asemenea Iuditei, simbolul eroismului religios care, se ştie s-a infiltrat în preajma generalului asirian Olofern şi l-a decapitat. Actul de eroism a avut loc în al optsprezecelea an al domniei lui Nabucodonosor (587, data căderii Ierusalimului) care se hotărăşte să se răzbune pe ţinuturile care-i nesocotiseră poruncile. Răzbunarea continuă!
Rugăciunea tinerei văduve din oraşul Betulia cuprinde în sine încrederea în Dumnezeu, pe care trebuie să o aibă cel ce intră în război cu (i)realitatea tiranică:

APOSTU PANAITACHE VULTUREANU

Cântare de fum

Cîntare de fum

Să cîntărim, să cîntărim
Petala florilor de crin
Să ştim şi noi cît de sublim
E farmecul acestui chin

Să cîntărim, să cîntărim
Privirea ochilor din iarbă
Ce ne învaţă să iubim
Tăcerea lor nu galbenii din salbă

Să cîntărim, să cîntărim
Aceste vise de copil
Să ştim să nu ne mai minţim
În nopţile ce ne-nvrăjbesc tiptil

Să cîntărim, să cîntărim
Şi umbra ce-a rămas în scrum
Şi anii care-i călărim
Şi totul cu-n cîntar de fum

Să cîntărim, să cîntărim
Sufletul are preţ divin
Ne strigă toţi cei care-i ştim
Să-l cîntărim, să-l cîntărim

Mîhnit îngenunchiez în mine şi mă-nchin

Locuitor al viselor

Locuitor al viselor şi al speranţelor caut strigătul
alb al neliniştii în petalele de crin ale
memoriei.
Călăreţii umpleau orizontul şi şuierul spadei
adia deasupra lor ca scâncetul unui copil în
leagăn.
Nimic nu anunţase această încleştare a firii
în cutele pămîntului.
Cîntare de fum măsurau clipele rămase pentru
popas.

Clipe de mîngîiere

Zburdălnicie a firii. Clipe de mîngîiere şi gingăşie
în gîndul oamenilor lăsaţi alături de marile vise
mărturisite în lumina apusului de cei pregătiţi
să-i întîlnească.

Adevărul rămas

Să credem cuvîntul preţuit în cîntare de fum.
Duce cu el adevărul rămas în noi şi cu noi.
Cîntecul greierilor leagănă firul ierbii şi
vieţii deopotrivă.

Naşterea firii

Se împlinea jurămîntul făcut la naşterea firii.
Strîngeam mîna întinsă de istorie
peste veacuri pentru a ne salva de faptele
noastre mărturisite şi nemărturisite.

Jar şi tămîie

Umpleţi cădelniţa cu jar şi tămîie. Se apropie luna nouă.
Scoateţi din lada de zestre cele mai
frumoase fapte ale oamenilor
cîntare de fum vor cumpăni orizontul.

Morile de vînt

Cîntare de fum în morile de vînt ale clipei.
Aduceţi sacii cu grîne. Aduceţi sacii cu
fapte şi trageţi carele lîngă poarta
sufletului.
A venit clipa măcinatului.

Rugăciuni şi descîntece

Rugăciuni şi descîntece vor umple sacul speranţei.
Să învăţăm de la rudele noastre mai sărace
lecţia umilinţei, a respectului de sine şi
al dragostei.
Urmaşii vor înţelege această purificare
cu adevăr.

Sunetele imnului

Împliniţi sunetele imnului înălţării din mocirla istoriei
Poteci înalte călăuzesc paşii spre cîntarele
de fum ale memoriei în căutarea luminii.

Templele sufletului

În templele sufletului se ţin slujbele împlinirii, iar
faptele nu ţin de cald.
Sînt umbre de cules. Sînt umbre de înţeles.
Tainele toate sînt măsurate în cîntare de fum.

Crucea veacurilor

Valurile mării se adună la ţărm. Algele împletesc
cununi de lauri pentru frunţile asudate
ale oamenilor.
Să ne închinăm la crucea veacurilor.
Vînturi sălbatice zbuciumă liniştea
clipei rămase de pază.
Este singura noastră nădejde.

Judecători de vise

Judecaţi visele oamenilor judecători ai judecăţii
de apoi.
Sînt multe umbre ascunse în faptele oamenilor
ce trebuie scoase la lumină.
Strigătele de ajutor umplu cerul speranţei.

Stive înalte

Adunaţi grîul în snopi şi faceţi-l stive înalte.
De pe ele veţi vedea orizontul viitorului
viselor voastre.
Cîntăriţi judecăţile bune şi rele în cîntarele
de fum ale ruşinii.

Adormiţii pămîntului

Caii aleargă nepotcoviţi printre stîncile adunate
în suflet.
Strigătele lor de durere vor trezi
adormiţii pămîntului să meargă în
fierăriile clipei, să facă armuri de iarbă
pentru privirile lor curate.

Vînzător de cîntare

Vînzător de cîntare de fum vinzi marfa la răscrucile
memoriei.
Marfa ta este căutată.
Marfa ta se va vinde uşor.
Sînt mulţi cei care vor să-şi cîntărească
faptele înainte de chemarea umbrelor.

Joaca vîntului

Să cîntărim frumuseţea florilor şi roua zorilor,
strigătul cocorilor şi cîntecul lebedei.
Să preţuim din priviri zîmbetul fecioarelor
şi culoarea ochilor, joaca vîntului în
cosiţele lor, în dansul necurmat al timpului.

Şuviţe subţiri

Împletim în şuviţe subţiri gîndurile curate ale
oamenilor.
Triste coşuri de fructe stau în soarele
amiezii în aşteptarea oamenilor plecaţi
la cules.
Teascurile faptelor noastre vor stoarce
tăcerea din suferinţa lor.

Cîntecele sirenelor

Ca nişte dîre de sînge potecile ne conduc către piscul
unde se adună cîntecele sirenelor rămase
departe de casă.
Păstorii scot bîtele să alunge cîinii memoriei,
singurii care care mai păzesc liniştea zării.

Suflete de iarbă

Suflete de iarbă în cîntarele de fum ale clipei
caută sămînţa roditoare a licuricilor.
Sînt rugăciuni rămase fără răspuns.
Sînt speranţele neîmplinite ale veacurilor.

Echilibrul firii

Să cîntărim binele şi răul şi să ajungem la echilibrul firii
unde speranţele se împlinesc, visele sînt
cernute prin site mai largi şi totul se
împlineşte în cîntec.

Fire de iarbă

Să coasem petecele rupte din cămaşa timpului cu
fire de iarbă.
Cîntecul brazdei se leagănă amintindu-ne de
părinţi.
Hăitaşii memoriei asmut cîinii prin pădurea
de fapte ale oamenilor ca să poată vîna
cerbul oprit în oglinda apei.

PREMIUL REVISTEI „SPAŢII CULTURALE” – SECŢIUNEA „POEZIE”- LA FESTIVALUL „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA”; MIZIL, 4 octombrie 2013

Raul COLDEA

Scrisoare

Am ajuns. În jurul meu e plin de semafoare care dirijează liniştea.
De aici până la tine,
ca nişte imense animale cu burţile despicate,
fricile mele.

Dorul de tine crestează pielea. Mă urâţesc.
Nicio femeie nu îndrăzneşte să mă privească.
Îşi învelesc toate ochii în batiste de hârtie
şi îi ascund prin buzunare.
Nimănui în faţa căruia să îmi pot proclama imensa victorie. Traversez oraşul acesta ca un învingător şi mă aplaud singur. Mă urmează un batalion de
clovni tăcuţi şi absenţi, aruncând confetti.

În vârful cupolei,
noaptea unge cu vaselină încheieturile cerului,
fluierând
de parcă nimic din toate astea
şi mai ales nimeni.

Cuie

Noaptea îşi întinde pieile peste dealuri şi peste
piele.
Mâinile mele frământă apropierea. Viaţa pulsează în fântâni
şi în găurile de şarpe.
Îmi spăl în apa dulce ochii din palme, întunericul începe
să işi lingă lăbuţele din faţă
apoi se aşază pe preş şi ne păzeşte.

Să locuieşti lângă pielea ei e ca şi cum
ai ascunde moartea în clopotniţă, i-ai încredinţa cheia
şi apoi ai închide lacătul.

Mi-am trimis la adăpat tristeţile
şi nu s-au mai întors.
La miezul nopţii, focurile din vârful dealului prind chipurile celor care au murit
şi camera se umple toată de lumină.

Azi nu îmi e frică de nimic. Va veni un timp al dimineţilor în care ne vom găsi cu toţii odihna.
Departe de noi râul de argint curgând din luna
în amurg,
departe de noi pieile care vor îmbătrâni
şi toporul de aur care va sparge lacătul clopotniţei.

Vom lustrui împreună uşa de la verandă,
apoi vom bate în ea cuie pentru fiecare cuvânt rostit de vreunul din noi
şi vom agăţa de ele fotografii ale liniştilor prospăt ruinate.

Ikea

Era seară şi toate oglinzile erau sparte.
Şi-a scos inima din piept şi a pus-o în farfurie.
Apoi m-a privit tăcută ani în şir.
Stăteam acolo cu furculiţa în mână. A stors cârpa umezită în sânge
în paharul de vin şi mi-a spus să beau.

Bea, mi-a spus, în timp ce în stradă copiii noştri se jucau de-a morţii.
Cuvintele pe care le spuneam ieşeau din gurile noastre ca din două trompete dezacordate.
Am încercat să o ating, dar în loc de mâini îmi crescuseră cuţite.

Bea, mi-a spus, în timp ce şoarecii ieşeau cu miile din podea
şi ne ronţăiau mobilele.

Somn, frică

bucăţi de mişcare, developate şi prinse cu ace de gămălie.

am în buzunarul paltonului o bucată de nylon murdar
prin care mă uit spre cer în fiecare dimineaţă.
în staţiile de autobuz, frunţi încreţite şi suflete care se încălzesc de la ţigară.
iarna asta e seacă şi proastă. apa se chinuie să îngheţe în pahar.
fotografiile cu tine stau întinse una lângă alta şi poartă urme de dinţi.

drapeluri curate şi triste stau înfipte în garduri, în trotuarele proaspăt turnate,
ţara asta a mea e populată de pictori orbi şi de semafoare
ca nişte fructe târzii, ciorile atârnând în tăcere în copaci.

Poveşti romanţioase regizate dumnezeieşte

pe atunci gările erau mecanisme complexe.
liniştea făcea tumbe în noi.
din tot albul acela şi din toată rostogolirea
nu sărutasem încă nimic.

babele mânjeau peroanele cu naftalină.
aşa nu vom rămâne singuri niciodată.
aşa ghemul de sârmă va fi împărţit altora mai urâţi.
în tot acest timp
controlorul perfora tot ce era viu.

am fi putut să facem fără probleme teoria chibritului.
până la adânci bătrâneţi.
până la prima eclipsă de lună.
sau până când ploaia şi-ar fi dat jos cagula.

dar cui îi pasă până în final,
oricum se construiesc alte biserici.

îţi scriu din această casă
plină de borcane goale.

noaptea vorbesc cu charles manson despre libertate.
am săpat cu unghiile în pâine până am găsit şobolanul,
apoi l-am împărţit frăţeşte.

sunt zile când nici măcar nu mă gândesc la tine.

Recuzită

Nu am nicio frică. Sunt aici şi acolo.
Între noi stau înşiruite mii de catedrale de sticlă.
Oameni cu ochi goi şi genunchi zdreliţi. Întuneric care a
coborât din carne. Copii care adorm ascultând poveşti.
Vinovaţi cu trupuri chircite, ca nişte chiştoace.

Totul e numai speranţă.

Îţi desenez cu pixul melci care ţi se plimbă pe spate.
Mă trezesc când se crapă de ziuă,
privesc în pielea ta plină de cute lăsate de cearşaf
ca într-o oglindă. Acolo
se tăvălesc mânjii toată noaptea,
din apa aceea beau căprioarele
înainte să fie mitraliate.

Încerc să pun lucrurile într-un context logic
şi credibil.
Milioane de insecte perforează stomacul serii.
Întind dorul de tine pe pâine, ascund borcanul pe raftul cu gemuri
Şi privesc felia aceea minute în şir.

PREMIUL REVISTEI „SPAŢII CULTURALE” – SECŢIUNEA „PROZĂ”- LA FESTIVALUL „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA”; MIZIL, 4 octombrie 2013

Florin GIURCA

Rețeaua de socializare

1.

– Vasile, Vasile, scoală-te! Daniela a fugit de acasă!
– Cum adică, a fugit de-acasă?
– Aşa bine, a fugit cu namila aia de pe facebook. A lăsat o scrisoare, uite: „Dragă mamă, dragă tată, m-am săturat de certurile interminabile din casă şi de starea de încordare şi nesiguranţă pe care mi-o transmiteţi involuntar. Ştiu că mă iubiţi şi că decizia mea vă va provoca suferinţă şi întristare, dar n-am cum să fac omletă fără să sparg ouăle, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Încercaţi să depăşiţi noua criză cu aceeaşi demnitate de care aţi dat dovadă şi până acum. Eu plec cu Jamie. Nu mă căutaţi. Daniela.”
– Who the fuck is Jamie?
– Jamie este într-o relaţie de trei luni cu fiica ta. Aşa este prezentat în pagina ei de facebook. Dar tu n-ai de unde să ştii, tu te uiţi doar pe situri porno.
– Bine, dar de unde e? Din România sau din Bangladesh? Ca să ştiu de unde s-o iau.
– N-ai auzit că nu trebuie s-o cauţi? Ce mai întrebi? Du-te mai degrabă la Ion al tău şi lasă-mă-n durerea mea.
Necazurile domnului Apostolescu au început în urmă cu circa un an de zile, din ziua aceea când găsi în cutia de scrisori, pe lângă factura de lumină şi de gaze, o înştiinţare să se grăbească să plătească Băncii suma de 1 milion de roni, până mâine. Altfel, i se blochează conturile şi cardul. De atunci, belele se ţin scai de el una după alta, iar viaţa parcă i s-a transformat într-un coşmar.
Apostolescu Vasile a vrut mai întâi să-şi facă un atelier de termopane. Are o fată minoră la liceu, o nevastă cicălitoare acasă şi trei pisici veşnic gestante. Bugetul lui de familie este de 4 mii de roni pe lună, acoperit în proporţie de 85% din leafa sa de taximetrist şi 15% din cursele fără bon de casă de marcat. Noile majorări ale accizei pe tutun, creşterea dolarului şi a preţului benzinei, precum şi majorarea TVA-ului cu 5 puncte procentuale l-au băgat groaznic în corzi. Deficitul bugetar se estimează la 20%.
A alergat mai întâi la Bancă.
– Vreau să-mi deschid un atelier de termopane. Vreau să-mi cumpăr maşină de debitat şi profilat termopane second-hand. Posed spaţiu, am un apartament la parter cu balcon. Am nevoie de 30 mii de Euro.
Banca analizează dosarul, trimite la Centrală, Centrala răspunde: se acceptă împrumutul, cu următoarea condiţie: să semneze un bilet la ordin avalizat în favoarea Băncii, fără dată, fără sumă.
Copilul cere de mâncare, nevasta solicită bani pentru coşniţă, pisicuţele vor numai Whiskas. Domnul Apostolescu semnează trata, banii intră în cont, contul are un card, cardul are un cip. Domnul Apostolescu este însă un om cu frica lui Dumnezeu. A auzit că documentele cu cip sunt pecetluire cu 666.
Sâmbăta următoare domnul Apostolescu Vasile a încărcat la supermarket coşul cu KiteKat pentru pisici, mezeluri pentru nevastă şi copil şi bere pentru el. La casa de marcat însă, i-au refuzat cardul la plată. Zicea: restricted operation. Cu inima cât un purice, a mers a doua zi la Bancă să vadă ce se întâmplă. La Bancă, duminica e închis, uitase. Cu o ultimă licărire de speranţă în suflet, şi cu ultimii litri de benzină în rezervor, domnul Apostolescu aleargă la mânăstire să se roage. I-au arătat însă regulamentul categoric afişat la intrare: dacă ai documente cu cip, sau biometrice, nu primeşti dezlegare de păcate până nu renunţi la ele.
– Am zis să merg la mânăstire să mă rog să mă scoată din cursa asta în care am căzut. Să mă spovedesc. Nu merg termopanele deloc, dau faliment, am bani de dat, am datorii la stat. Mă aruncă ăştia în stradă. Nu mai am nădejde deloc, unde să merg, dacă nu la biserică? Nevasta e sceptică, nu crede în chestii de-astea, dar mie mi-e frică de aşa ceva. Tocmai de aia am zis să merg la mânăstire. Mi-au zis însă măicuţele de la mânăstire că m-am închinat la Mamona pentru bani. Că m-am pecetluit. Că nu mai pot să mă dezlege şi nici la slujbe nu mă pot primi.
Domnul Apostolescu îşi puse capul în palme şi oftă îndelung, cu ochii pironiţi în tavan.
– Off, off, ce năpastă a căzut peste mine aşa din cer, nici n-am auzit de lucrurile astea până azi. Le-am zis: nu am din ce trăi, trebuie să fac ceva, să muncesc. Mă alungă nevastă-mea de acasă, zice că sunt netrebnic, că n-am iniţiativă particulară. Mi-au sugerat măicuţele să mă mut la ţară şi să mă apuc de muncit pământul. Dar ce, parcă avem loc toţi oamenii din ţară la munca pământului? Eu n-am pământ şi nici bani să cumpăr n-am.
– Dar n-am înţeles, până la urmă, de ce te-ai dus la mânăstire? N-ai preot la tine în cartier? Cum, care canoane? Şi unde ai mai auzit dumneata că se aplică aşa canoanele, fără cercetare? Şi fără să se dovedească vinovăţia?
Avocatul citi încă o dată contractul de împrumut şi somaţia executorului judecătoresc. Îşi trase niţel ochelarii mai jos de pe nas, şi , privind peste ramele de ebonită, spuse:
– Domnule Apostolescu, soluţia în problema dumneavoastră este divorţul. Depuneţi de comun acord cu soţia o cerere de divorţ şi concomitent înaintaţi tranzacţia de partaj prin care cedaţi soţiei toate bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea indiviză a soţilor, în speţă apartamentul, maşina şi utilajele de termopane. Chiar şi casa părintească moştenită de la ţară. Cum împrumutul este pe societate şi soţia nu a fost parte semnatară în contractul de împrumut, şi nici nu a girat, banca nu se poate îndrepta împotriva ei. Copilul îl încredinţaţi soţiei. Toate aceste demersuri vor rămâne bineînţeles strict formale, dumneavoastră urmând a vă desfăşura viaţa şi activităţile obişnuite ca şi până acum.
Avocatul se ridică în picioare şi îşi strânse hârtiile în geanta voluminoasă de piele maron.
– Depunem cererea de divorţ mâine la Tribunal. Reuşim garantat, au mai fost cazuri. Despre onorariu, luaţi vă rog legătura cu secretara mea. Ah, şi să nu uit, zise din uşa. Aşa scrie în regulamentul mânăstirii, că să renunţaţi la card? Înseamnă că precis nu poate fi vorba de pecetea aceea din Apocalipsă, căci pecetea aceea e definitivă, nu-i aşa?
Domnul Apostolescu simţi că i se ridică o greutate de pe piept. Cu adevărat, gândi el, cardul ăsta a avut ceva malefic, chiar dacă nu era încă pecetluirea. Voi vinde maşina de termopane, voi plăti avocatul şi voi aplica la o măsură de dezvoltare rurală. N-am teren arabil, dar cu banii de la Fondurile structurale îmi cumpăr tractor, iar terenul îl iau în concesiune. Pentru prima dată după multe zile de neodihnă, domnul Apostolescu adormi zâmbind. Se visa deja fermier, călare pe tractor.
– Da, domnule Apostolescu, planul dumneavoastră poate deveni realitate. Vă stăm la dispoziţie cu Programul Operaţional Sectorial pentru dezvoltare durabilă în agricultură. Pentru achiziţia unui tractor din fonduri europene nerambursabile aveţi nevoie de aportul dumneavoastră de 25 de mii de euro, pe care tot noi vi-l procurăm, graţie unui credit pentru nevoi personale. Semnaţi doar acest bilet la ordin avalizat în favoarea Băncii noastre, şi mâine aveţi banii şi puteţi plăti avansul pentru utilaje. Aveţi un cont deschis la noi? Dacă nu, vă deschidem unul imediat, şi vă dăm şi un card din care puteţi să faceţi orice plăţi doriţi la magazine. Inspectorul de credite de la Bancă zâmbi larg şi îi întinse domnului Apostolescu o ceaşcă de cafea filtru cu lapte condensat şi şerveţel.
Domnul Apostolescu se trezi dimineaţa lac de transpiraţie, dar senzaţia de panică nu era indusă de permanentul coşmar al datoriilor, ci de vocea iritată a nevestei care îi suna cu obstinaţie de câtăva vreme în subconştient:
– Vasile, Vasile, scoală-te, dormi ca un nesimţit, și fi-ta iar a luat un patru la trigonometrie. Nu te interesează nimic, i-ai luat laptop și stă toată ziua și toată noaptea pe facebook, nu te interesează cu ce golani și infractori se conversează, o să rămână corigentă, dar tu, nu, ție nu-ți pasă. Ție să-ţi fie bine, tu să nu fii deranjat. Stai toată noaptea pe internet şi te uiţi la filme pornografice, iar ziua dormi.
– N-am bani de meditator, iar eu nu mai ştiu să fac probleme de trigonometrie, am uitat formulele. Ştii ce mi-a spus avocatul? Că cel mai bine divorţăm.
– Da, sigur, întotdeauna avocaţii recomandă divorţul, iar stomatologii extracţiile dentare. Nu ţi-e clar? Ca să facă şi ei un ban.
– Ascultă-mă mai cu atenţie: eu îţi cedez ţie tot: apartament, maşină, utilaje, copil, tot, tot, şi banca nu mai are ce să-mi ia. Înţelegi? Că numai eu am semnat pentru împrumut. Azi am vorbit să depunem cererea de divorţ la Tribunal. Din culpă comună. În două săptămâni suntem divorţaţi.

2.
„Dragă Ioane, când o să reuşesc să scap de belelele astea în care m-am băgat, primul lucru pe care o să-l fac o să-mi iau o săptămână de concediu şi o să vin la tine la Oradea, la Băile Felix, să mă bălăcesc toată ziua fără grijă în ştrand. Precis că o să mă cam cicălească nevasta, că sunt un trântor şi nu mă gândesc decât la odihnă şi la relaxare, dar asta e, mai bine cicălit decât bolnav de stress. De fapt, fosta nevastă, aşa, între ghilimele. O să-ţi povestesc atunci mai în de-amănunt, când o să ne întâlnim, ce şi cum, cu termopanele, cu tractoarele şi cu divorţul. Abia aştept să ne vedem, prima dată după patruzeci de ani.”
Vasile Apostolescu trimise mesajul şi închise laptopul gânditor. Încă nu-i venea să creadă că după patruzeci de ani i s-a întâmplat aşa o minune, ca să-l întâlnească de-adevăratelea pe băiatul din Bihor, pe Miluţă Ion, cel cu care corespondase trei ani, în şcoala generală, din clasa a şasea până într-a opta. Când era într-a şasea trimisese la revista Luminiţa o caricatură pentru un concurs, şi desenul lui a luat premiul întâi. I-au publicat numele şi adresa în revistă, iar după vreo două săptămâni s-a trezit acasă cu o scrisoare. Pe plic era adresa lui: Apostolescu Vasile, sat Cumpăna, judeţul Constanţa, scrisă cu o mână de copil. Expeditorul era unul Miluţă Ion, din satul Tăşad, judeţul Bihor. În plic găsi o foaie de caiet dictando umplută cu un scris stângaci şi uşor agramat, dar care dezvăluia un caracter sincer şi dornic de comunicare.
„Dragă Vasile, scria Miluţă Ion, în primele mele rânduri ale scrisorii vei afla că eu sunt bine, sănătos şi totul e bine până în prezent numai că pînă în aceste zile cînd scriu scrisoarea nu am mai scris nici o scrisoare pînă acum.” Miluţă continua cu un clasament personal de cântăreţi şi actori şi încheia cu unul de fotbalişti: „Fotbalul sportul cel mai mult îndrăgit de mine se apropie de sfârşit şi se apropie ziua cînd vom afla cine e cel mai bun fotbalist al anului 1970. După părerea mea Cornel Dinu, Dumitrache, Radu Nunweiller se vor bate după acest frumos succes.” La sfârşit, Miluţă încheia cu o mică strofă sentimentală de despărţire:
Te sărut numai prin carte
Căci de mine eşti departe.
Ţi-aş trimite-o sărutare
Încărcată cu parfum
Dar tu eşti prea departe
Şi se scutură pe drum.
Scrisoarea primită l-a bucurat pe Vasile mai mult decât premiul de la revistă. Nu mai ştia acum exact ce i-a răspuns, cert e că schimbul de scrisori a continuat neîntrerupt vreme de trei sau patru ani. A păstrat cu grijă toate scrisorile primite într-un sertar din dulapul său din casa părintească, iar în urmă cu vreo doi ani, când a dat din întâmplare peste ele, le-a recitit cu un uşor fior nostalgic. Ce-o fi făcând Ion acum, oare mai trăieşte? Subiectele lor de discuţie erau, în mod cu totul surprinzător, aceleaşi ca şi în emisiunile mondene din ziua de azi, de la televizor: calamităţile vremii, fotbalul, artiştii, moda. Ba nu, moda nu.
„Am primit scrisoarea ta, scria altădată Ion, şi m-am bucurat nespus de mult aflând că te simţi bine împreună cu familia ta şi că la voi la Cumpăna nu au ajuns apele (în acel an au fost mari inundaţii în ţară). Nici în Tăşad nu au fost inundaţii, ci Tăşadul e tot acela dinainte.
Datele pe care le ai despre echipa Romîniei sunt greşite. Romînia ocupă locul 10 la egalitate de puncte şi golaveraj cu echipa Belgiei, nu locul 6 cum mi-ai scris tu (ceea ce era explicabil, deoarece corespondenţa făcea o săptămâna pe drum). Dintre jucătorii români cel mai mult mi-a plăcut Dinu şi Dumitrache care au jucat pe „Monumental Jalisco” din Guadalajara (era în desfăşurare Campionatul Mondial de fotbal din Mexic)
Actorii mei preferaţi de filme sunt: Alain Delon, Jean Marais, Jeanne Moreau şi Rita Pavone (asta era mai mult cântăreaţă, dar a făcut şi câteva filme).
Aş fi curios să aflu părerea ta. Eu închei mica mea scrisoare dorindu-ţi vacanţă plăcută, plină cu surprize plăcute şi fericire!
Miluţă Ion, Tăşad, Bihor, 7 decembrie 1970.”
În urma recitirii scrisorilor din dulap, dorinţa regăsirii prietenului său epistolar din adolescenţă şi a reînnodării corespondenţei i s-a aprins în suflet lui Vasile. Şi atunci i-a venit ideea genială să-l caute pe internet. Chiar dacă Miluţă însuşi nu era un surfer obişnuit al internetului, va fi existând totuşi o şansă ca să dea peste mesajele lui altcineva care-l cunoaşte. Şi-a cumpărat un laptop, şi-a făcut un cont pe facebook şi a început prin a scrie un mesaj adresat acestui virtual prieten comun:
„Acesta este un apel către oricine îl cunoaşte sau a auzit de Ion Miluţă din Tăşad, Bihor, ca sa-i spună să ia legătura cu mine. Pe Ion Miluţă nu l-am cunoscut personal niciodată, doar am corespondat cu el, din clasa a VI-a până în clasa a VIII-a. În clasa a VIII-a, prin decembrie, în mod surprinzător firul scrisorilor noastre s-a întrerupt. Patru ani mai târziu, în clasa a XII-a, am făcut o excursie la Oradea, la Băile Felix, prilej cu care am mers şi la Tăşad, în speranţa de a-l întâlni. Am întrebat oamenii de pe stradă, oameni din sat, dar nu am aflat nimic concludent. Unii ziceau că îl cunosc, dar din descrierea lor se părea că este vorba despre o confuzie de persoane. Eu căutam un băiat de 16 – 17 ani, nu un adult. Alţii ziceau că a părăsit Tăşadul cu mai mulţi ani în urmă.”
În urmă cu două săptămâni, Vasile primi un e-mail neaşteptat. „Stimate domnule Apostolescu, numele meu este Jude Iulian. Am citit articolul de pe blogul dumneavoastră despre Miluţă Ion şi da, cred că pot să vă dau o mână de ajutor să-l depistaţi. Întrucât sunt născut în Tăşad,şi am şi o vârstă apropiată de a lui, voi face nişte cercetări discrete în week-end şi vă voi informa deîndată ce voi afla ceva. Cu stima,…”
Informarea veni peste trei zile, şi consta într-o pagină din Monitorul Oficial, cu datele de înmatriculare la Registrul Comerţului a societăţii comerciale SC MilComImpex SRL, cu sediul în Oradea, având ca asociat unic pe Miluţă Ion, născut la Tăşad.