Spații culturale nr. 30 (8)

Vasilica ILIE

Elegie optimistă

aş putea începe toate zilele
cu un optimism debordant
dar mă opreşte
conştiinţa care strigă
disperată la mine
că „domnul”
nu mai este în trend:

(nu ştiu de ce
îl simt ca o rădăcină
care mi-a cuprins
tălpile
şi ca o lipitoare
îmi suge sângele
din vene)

„astăzi trebuie
să ai o mutră acră
să fii frustrat
sărac lipit
să fii suferind
să fii bătut
să-ţi plângi de milă
veşnic nemulţumit
să-ţi blestemi mama
care te-a făcut”
spuse ea.

„domnul” optimism
mă bătu pe umărul stâng
apoi ciocăni
la uşa inimii
şi-mi spuse
cu glasul unui vrăjitor:
„tu nu vezi că ai
trecută prin apa
botezului litera „V”
semnul victoriei?”

„am luptat în viaţă
dar cred că
numai voinţa a învins”
îi răspund.

dacă stau şi mă gândesc bine
nu sunt singura
optimistă al cărei nume
începe cu litera „V”
că nu sunt singura care
scrie despre optimism
la modul ironic…

a mai fost cineva
cândva
care se numea
Voltaire…


Elegie pentru un mănunchi de gânduri

un mănunchi de gânduri
cad în mâinile mele
ca nişte rugăciuni
transformându-se în cuvinte…

ce dor îmi este
de cuvântul şoptit
în noapte izvorât
aşternut pe foaie velină!

îţi scriu o scrisoare
târziu
în noapte
când ielele dansează
o horă a neliniştii
şi a nesomnului meu…

îmi adun toate puterile
şi cu ochii întredeschişi
creionez o frunză de toamnă
ruginie
în formă de inimă
îmi înfăşor gândurile în ea
o stropesc cu mult noroc
şi îi dau drumul pe apa visului
care vine odată cu somnul…


Elegie pentru moarte

moartea se împrieteneşte
atât de repede cu omul
ca atunci când
se stinge o lumânare
pe tortul de aniversare
sau cât ai clipi
o singură dată din pleoape.

îţi dă târcoale
toată viaţa
o surprinzi
în toate momentele tale de panică
atunci când te doare ceva
când eşti dezamăgit
când pierzi o iubire
un prieten
pe cineva din familie….

ea nu te întreabă
dacă o iubeşti necondiţionat
uneori te chinuie
parcă s-ar juca
de-a călăul
alteori te lasă
aninat de un vis de noapte
(atunci simte că eşti cel mai fericit om)
şi nu te mai lasă
să te trezeşti niciodată.

îţi stoarce toate puterile
când are poftă
se mai înfruptă
dintr-un organ al tău
ca un preludiu.

ah niciodată
moartea nu se satură de viaţă
(este ca o lipitoare)
omul se satură
de cele mai multe ori.


Elegie pentru un îndemn

stai lângă mine iubitule
pe prispa dintre graniţe
deschide cartea gândurilor mele
şi descoperă-l pe cel
care te reprezintă.

crezi că te pun la grea încercare?
vreau să-ţi văd intuiţia
şi adevărata intenţie

uite
îţi dau un indiciu:
ştii că îmi place simplitatea
aş dori să-i găseşti profunzimea
la mine nu există
luptă între gânduri.

haide
lasă-ţi orgoliul baltă
potoleşte-ţi setea de răzbunare
ironia păstrez-o pentru mai târziu
când vom dansa
şi mă vei călca pe picioare…

dar ştii ce? n-ar fi mai bine
să înveţi alfabetul iubirii
şi apoi să trecem la fapte?


Elegie pentru o tăcere

tac
o tăcere în plus sau în minus
e totuna
pentru că nu ştiu
dacă tot ce spui
(în cuvinte împrumutate)
este adevărat
şi apoi
„verba volant”…

reiterez
la mine
faptele
sunt literă de lege.

din tăcere
se naşte depărtarea
între noi
va creşte copacul
care înfloreşte doruri
şi se va usca de durere.

îmi doresc umărul tău stâng
pe care să-mi aşez capul
să simt acea fâlfâire
de aripă sub braţ
ca şi cum
un roi de fluturi
vin din inima ta
intră în inima mea
un fel
de lege a vaselor comunicante.

îmi doresc
îmbrăţişări palpabile
săruturi pasionale
gânduri spuse cu voce tare…

de ce atâtea subtilităţi
când omul este făcut să comunice?


Viorica PETROVICI

O RAZĂ ȘI CÂNTECUL EI

Într-un Univers dual, Carmen Agoutin rămâne sămânță de lumină, o inimă în care se adună cântecul și din care izvorăsc mistere ,,înțeleg/ de ce/ nu pot fi/ înțeles/ din inima mea/ se aud/ mistere” (Lângă umărul tău). Rareori omul se confundă cu opera lui în acest urcuș pe o sabie cu numele Adevăr și glisarea pe orizontala cotidiană ce poartă urmele pașilor mereu însângerați de sârma subțire pe care înaintează poetul, dar Carmen Agoutin, prin cartea publicată la Editura Alexandria Publishing Hause, 2013, ilustrată de autoare, reflectă un artist ce se crucifică asemenea lui Prometeu ,,să mă doboare doar trecerea/ între cer și pământ/ c-un surâs pentru fuga nebună a cailor liberi/ cu o lacrimă pentru firul ierbii/ strivit de copitele lor/ eu, crucificată-n zbor” (Crez).
Poetă solară, Carmen Agoutin ridică această ștachetă a sincerității și abandonului de sine la cele mai înalte culmi, lăsându-se judecată doar de aer, de cel care propagă sunetul cuvântului rostit și-l transformă în viață prin vibrația sa divină: „să plutesc pe sârma mea la mare înălțime/ sfidând golul din dreapta/ cântărind provocarea golului din stânga/ eu la mijloc/ să mă lepăd de spaime/ să mă judece doar aerul” (Crez).
Iubirea este firul roșu care strălucește în integritatea volumului, o ajută să traverseze deșertul unei singurătăți asumate și devine conștiință plină de altruism: ,,moartea vine/ mă adulmecă/ și te adulmecă/ în mine/ și-și pierde speranța/ să mă mai aibă”. Această formă eterică în care vibrează ecoul unei privighetori poartă povara unei maturități civice dureros de apăsătoare: ,,pleoapa mi-e grea de călătorie/ până acum am trăit o poveste/ o clipă suspendată sfidând legile firii/ dar m-am născut prea devreme/ și nu mai pot înfrunta/ acest deșert sonor/ ce-mi face să sângereze timpanul/ opriți-vă strig/ și mă strecor ușor în rădăcina unui copac/ ce cu tandrețe mă îmbrățișează” (Manifest antimisoginism).
Comuniunea complexă cu vegetalul o transformă pe poetă într-un copac ce are în arhitectura fremătătoare de frunze energia pură a cuvântului-miracol și în loc de flori sunetul vindecător al muzicii: „să nu-mi spui/ că pleci/ ploaia va biciui/ trupurile goale ale copacilor/ (…) ca niște semne multe/ să cădem/ la picioarele zării/ peste noi/ aștearnă-se timpul/ încet” (Ritual). Ploaia ca un laitmotiv îmbracă cititorul în aura unui timp dinafara celui palpabil, un timp al zborului în care lebăda poate fi și albă și neagră: ,,n-aș ști să mă-ntorc/ din valea fără sfârșit a ploilor/ ca o vocală de metal/ în cădere/ sau ca umbra văduvită/ de înțeles/ ca un zbor târziu/ de lebede negre/ fără ecou” (Sunt eu).
Carmen Agoutin este posesoarea unui registru lingvistic stenic, substantivul ei devine verb prin încărcătura semantică: aerul, fuga, corzi, copac, îngeri, toate aduc mișcare, izvorăsc înspre cititor din risipirea poetei ce poartă „drept scut doar diminețile” (Sunt eu). Metafora e generoasă, feminină aș spune, cromatica însă rămâne sobră, masculină, alb-negru inflexibilă în oglindirea lumii de sus și a celei de jos „plopii se bat cu reînflorite palme de tăcere/ lacrima neagră de foc se-nchide-n copaci” (Dimineață). Bucuria de viață trece zidul opac și învinge: „deodată lumina și-a lăsat capul/ de cealaltă parte a securii” (Prejudecată sau demitizarea șarpelui).
Caii liberi poartă pe coamele fugii spiritul neîngenunchiat al poetei, copitele lor de argint fulgeră și raze trezesc vederea din orbul cosmic „este o rază/ ce trece de pe o frunte pe alta/ cine o vede rămâne orb/ vede pe dinăuntru/ nesomnul urcând trepte/ pe fiecare câte un cerc de foc” (Până la ochi). Ea cade ,,în puterea cuvântului” de unde înluminează, dinăuntrul cercului și dinafară și am certitudinea că va constitui un reper nu doar ca om ci și în domeniul făcătorilor de cuvânt.


Ionel POPA

UN POEM ONTOLOGIC

Intertextualitatea este de două feluri corespunzătoare la două modalităţi de practicare: ca joc, simplă demonstraţie de dexteritate, şi rescriere în ideea unor scopuri înalte şi nobile. În al doilea caz, procedeul literar al rescrierii presupune muncă migăloasă şi efort creativ.
Când Adrian Erbiceanu repovesteşte în versuri basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, nu face numai rescriere, ci săvârşeşte şi un act de creaţie: Adrian Erbiceanu, Tinereţe fără bătrâneţe, Ed. Anamarol, Bucureşti, 2013. În ce constă partea creativă a poetului Adrian Erbiceanu?
În rescrierea basmului firul narativ este esenţializat, nu redus cum se mai întâmplă la alţii. Axul narativ rămâne drumul iniţiatic. În acest basm românesc, mai mult ca în oricare altul, drumul nu este atât în spaţiu, cât în timp. Noul coautor al basmului va pune accent tocmai pe acest aspect, reuşind astfel să aducă în prim-plan potenţialul filosofic al basmului. Autorul rescrierii nu se lasă prins în plăcerea descrierilor, el desfăşoară o meditaţie asupra timpului. Scenariul epic are în filigranul său sigla timpului: Împăratul şi Împărăteasa au ajuns la bătrâneţe şi nu au urmaş; moştenitorul va veni pe cale magică datorită uncheşului dibaci în toate; prinţul refuză să se nască la soroc; pentru a se naşte părintele îi făgăduieşte ,,tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”; feciorul creşte într-un an cât alţii în şapte; tânărul crai îşi părăseşte părinţii care nu-i pot da ceea ce i-au promis şi pleacă în lume, în căutarea nemuririi.
În noul text basmic anumite lexeme şi sintagme care desemnează ideea de timp au o anumită frecvenţă. Lor li se adaugă formula mediană specifică basmului care împinge, duce înainte povestea: ,,Să ne fie cu iertare!… / Basmul altcum stă s-ateste! / Rogu-vă aveţi răbdare, / Că-nainte mult mai este.”
Sunt respectate cele trei etape ale iniţierii: 1. Trecând prin pădurea de sibile, prinţul şi calul său înaripat ajung pe tărâmul Gheonoaiei vegheat din cer de ,,două luni în loc de una”. Înfrântă în luptă, Gheonoaia se predă şi-i oferă viteazului ca soţie pe una din fiice şi o parte din împărăţie. Prinţul nu se lasă captiv în acest spaţiu apocaliptic, pleacă mai departe; 2. Fiul de împărat ajunge pe tărâmul Scorpiei, sora Gheonoaiei, mai malefică decât aceasta. Descrierea noului tărâm, este sumară, dar capabilă să sugereze caracterul ambiguu, de antegeneză şi de sfârşit de lume. Scorpia învinsă se supune tânărului crai. Biruitor, el, şi de data aceasta, este mărinimos, lasă pe cei doi monştri în viaţă. Prinţul nu se lasă ispitit de promisiunile mărunte şi trecătoare ale Scorpiei. Stăpânit de dorul după ,,viaţa fără de moarte” pleacă mai departe; 3. Pierzând socoteala zilelor şi a nopţilor călăreţul şi calul ajung la pădurea animalelor sălbatice. Pe cer nu există nici soare, nici lună. E o noapte veşnică. Calul năzdrăvan cu călăreţul în şa survolează cu superviteză pădurea, dar la aterizare este lovit un copac. Lovitura trezeşte din somn pădurea şi animalele ei, ameninţându-i. Imaginile de planetă moartă a ţinuturilor străbătute cu viteză astronomică, bestiarul parcă sunt dintr-un scenariu SF. Dar, ca în poveste, apare zâna salvatoare. Aceasta linişteşte stihiile trezite, iar pe prinţ şi pe calul său îi trece dincolo în palat [,,Palat de nuntă şi cavou” – Ion Barbu]. Moment de răscruce pentru prinţ. El a ieşit din timp: ,,Petrecând vreme uitată/ Într-atâta frumuseţe,/ Faţa lui înnobilată/ Scânteia de tinereţe,/ semn că timpul măsura/ Îi găsise… şi… dovadă/ Ca-n râvnita aventură/ Îi fuse dat să şadă.” Ieşind din timp, craiul cade sub puterea uitării. Zâna cea mică îi va fi soţie. Prinţul este liber să colinde în lung şi în lat ţinutul edenic având o singură interdicţie: să nu calce în Valea Plângerii. Ispita există. Plecat la vânătoare, act iniţiatic, prinţul aleargă după un iepure, simbol complex străvechi, şi astfel încalcă porunca. Din acel moment uitarea începe să-şi piardă din putere şi ,,dorurile toate/ Dor de mamă, dor de tată” pun stăpânire pe feciorul de împărat. Acesta ,,se topeşte pe picioare” de dor. Cele trei zâne ştiind că ,,Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte” îl eliberează fiind lăsat să le părăsească.
Începe partea a doua a aventurii basmice. Prinţul şi calul său năzdrăvan străbat ,,ani lumină/ În făptura unei clipe” în sens invers drumul = timpul parcurs. În locul ţinuturilor lunare de altădată întâlnesc oameni, sate şi oraşe minunate, pământuri pline de roade. Gheonoaia, Scorpia cu lumile lor au devenit… basme. În timp ce străbate noile ţinuturi şi stă de vorbă cu oamenii, Feciorul de împărat îmbătrâneşte devenind un moşneag gârbovit şi îngândurat. Cu ultimele puteri ajunge în mijlocul unor ruine ce-i amintesc de casă, de părinţi, de un timp ce a trecut. Coborând ,,gârliciul vechi” intră într-o ,,hrubă rece” unde găseşte ,,un tron [ladă] bătut de vreme” pe care îl deschide. Ce găseşte moşneagul înăuntru? ,,Înăuntru… mai… nimic…/ Doar o voce slăbănoagă,/ Năzuind către lumină,/ Răscoli vecia-ntreagă/ Şi o viaţă făr’ de vină:// «Bine ai venit, copile,/ Împreună cu norocu-ţi,/ Că de nu, nu aveam zile,/ Prăpădindu-mă în locu-ţi.»/ Şi-atingându-l cu mâna,/ Moartea, fără să clipească,/ Îl mută, pumn de ţărână,/ În ţărâna strămoşească.”
Nu cred că greşesc când afirm că, în structurarea rescrierii basmului, Adrian Erbiceanu urmează modelul lui Ion Barbu din Riga Crypto şi lapona Enigel: ,,introducere” în poveste; povestea; ,,ieşirea” din poveste. În cele patru octave ale ,,introducerii” remarcăm prezenţa vocabulelor, sintagmelor şi a imaginilor care alunecă de la concret spre abstract pentru a configura câmpul semantic al timpului. Vectorul lor este ieşirea din timp. În schimb, în cele patru octave ale ,,ieşirii” din poveste mişcarea este inversă, de la abstract spre concret, vectorul fiind spre reintrarea în timpul profan.
Ca reuşite ale rescrierii basmului mai punctăm: mânuirea cu naturaleţe şi profesionalism a tot ceea ce înseamnă versificaţie clasică; echilibrul strofic între momentele epice; convieţuirea paşnică a limbajului popular (cu irizări regional-arhaice) cu cel neologic.
Inspirat, poetul activează tâlcurile moral-filosofice latente ale basmului, referitoare la destin, ideal, curaj, demnitate, omenie, împlinire ş.a. După cum spuneam, toată meditaţia are ca centru gravitaţional TIMPUL. În termeni mitico-poetici este vorba de ieşirea din increat şi reîntoarcerea în increat.
În meditaţiile poetului şi în expresia lor lingvistico-poetică adie ecouri eminesciene. Remarca nu este un reproş, dimpotrivă, o subliniere a influenţei catalitice a poetului naţional. Afinitatea acestor ecouri cu cititorul ne scuteşte de exemplificări.
Citirea poemului prin grila psihanalizei analitice a lui C.G. Yung nu are rost s-o dezvolt aici şi acum, deoarece frumuseţea şi sensurile (arhetip, inconştient colectiv etc,) versurilor sunt uşor de perceput de cititor.
Marea învăţătură a poveştii despre Feciorul de împărat pornit în căutarea nemuririi, frumos învăluită în versuri, este următoarea: omul este fiinţă tragică. Povestea, aşa cum o deapănă poetul Adrian Erbiceanu, ilustrează limpede şi simplu una din dimensiunile condiţiei tragice a fiinţei umane: dacă-ţi depăşeşti limita eşti pedepsit, dacă nu ţi-o depăşeşti nu eşti om (cf Gabriel Liiceanu, Tragicul… , 1975, p. 41).
Povestea se repetă la nesfârşit, fiecare putând să-i fim protagonist: ,,Punând capăt la poveste,/ Gândul, fremătând, ne duce/ Spre îndepărtări celeste,/ Unde altă stea străluce…/ Iar pe raza-i de lumină,/ Străjuind noaptea adâncă,/ Prinţul mândru să revină,/ Trei zeiţe-aşteaptă încă!” Şi, mereu va exista cineva care să asculte povestea: ,,Ceasul dat la jumătate/ De tăriile oculte,/ Suflul nopţii îl abate/ Peste cei ce stau s-asculte.”
În noua înfăţişare dată de Adrian Erbiceanu, basmul poate fi citit ca alegorie a dorului poetului plecat în lume după mamă şi tată, după casă.
Nu pot încheia fără să remarc ţinuta elegantă a volumului şi excepţionalele ilustraţii realizate de artistul Adrian Popescu. Ilustraţiile acestuia pe cât de apropiate sunt de pictura populară pe sticlă, pe atât de subtile sunt în simbolistica personajelor şi a culorilor. Mi-a rămas pe retină ilustraţia de la pagina 31: pe ,,cămaşa platoşă” a Feciorului de împărat se desenează un M (moartea=timpul?!) şi ultima ilustraţie (pagina 73) care înfăţişează ,,tronul” împodobit cu rozete cu spiţe, peste care se apleacă gârbovit şi îngândurat un moşneag. Păcat de precaritatea legătoriei: nici nu am ajuns la sfârşitul lecturii şi filele cărţii au început să se desprindă.


Premiul revistei „Spaţii culturale” la Festivalul Naţional de Poezie „Avandarda XXII”, Bacău, 27-18 septembrie 2013

Adrian Nicolae POPESCU

adulter textil

mi-am invitat cravata
să admirăm împreună realitatea de sub grindă.
m-a refuzat elegant,
spunându-mi că pe seară
are bilet la premiera unei drame
sub crengile castanului înflorit
de la marginea drumului.
disperat, am urmărit-o în miez de noapte,
pândindu-i păcatul, descătuşându-mi furia.
dansa agăţată de gâtul celuilalt,
unduindu-se cu mişcări lascive
în ritm de blues…
şi nici măcar nu se asortau…


noi, în oglindă…

l-am izgonit pe Ivan…
dincolo de stele…
zvârlind coada sapei
de pe crăpăturile palmelor,
ne-am deghizat în Giovanni,
visând la temelii neridicate…
deşteptaţi de orologii precise,
apăsaţi de alte poveri
am îmbrăcat sacoul vechi
al valetului John,
spre a urca deasupra tihnei
ziduri mult prea înalte…
trişti, fără vlagă,
cu spinări de seceră,
ridicând piramide roşii,
între soare şi lună
îndreptam în ziua Domnului
hârtiile sudorii,
mototolite în buzunare hulpave
de urmaşii lui Don Juan…
căutând alinare
târziu, în noapte,
ne linişteam sufletul
cu vorbe curate… de-acasă…
fredonându-ne jalea,
înăbuşindu-ne dorul
amăgindu-ne că mai e puţin…
tot mai puţin
până vom fi iarăşi… Ion.


alergând după cuvinte

am deschis ochii…
mari, negri
la o margine de lume,
necunoscându-mi cuvintele…
am început să alerg
şi să le caut
fără a şti că ele mă aşteptau…
de ceva vreme…
le-am aflat înmiresmate
printre petalele bătrânului zarzăr…
azvârlind în suliţe roua zorilor,
răvăşind potecile ascunse
ale codrilor de brazi…
hălăduind prin poieni şi munţi,
ascultând încă mugind
turmele de zimbri…
luându-le urma,
lunecând fără şoaptă,
le-am găsit către seară
sub piciorul punţii ştirbite
lângă celelalte vorbe,
fugărite printre coline,
supte sub lună plină
şi purtate apoi de acvile
înspre glorie…
eterna glorie…
deşirându-mi destinul,
le-am adăpostit în palme
sorbindu-le, potolindu-mi setea
ce nu fusese până atunci
… rostită.


exerciţiu algic

te-am păstrat conştient în talpă
contopindu-mă cu durerea,
necunoscându-ţi încă destinul.

am încercat să te descopăr
fără să-ţi tulbur liniştea,
refugiindu-mă doar în hazard:
insulă dispărută…
corabie scufundată de furtună…
cenuşă risipită în valuri…
idilă interzisă cu final asumat…

te-ai adăpostit în mine
spre a medita
tu, fir de nisip
al iubirii de-o vară…


scurtmetraj

stropi de ploaie striveau
tabla ruginită a pervazului.
te priveam, fără să te bântui
afundat în canapeaua moale,
filtrând liniştea de dinaintea cafelei.
dincolo de şosea, la geamul tău
îţi jucai fără să ştii rolul
în filmul meu mut,
cu scene lipsite de substanţă
ce nu puteau fi îndepărtate
nici măcar la montaj.
dezveleai rând pe rând
zâmbete, străluciri zugrăvite în albastru,
adăpostite de evantaie efilate,
ce tresăreau doar atunci
când dădeai pagina mai departe.
ploaia se înteţea
risipindu-ţi mirajul,
iar tu dispăreai, voalat,
asemeni unei holograme
părăsite treptat
de curentul său alternativ.


incertitudini fecunde

respinsă de vise,
m-ai provocat să-ţi dezvălui
eternul feminin „ cât de mult…”.
cu palmele mari şi ude
ţi-am ferecat atunci ochii,
şi, adulmecându-ţi suflarea
te-am aflat rezonând dincolo de atingeri.
deasupra smereniei, renegaţi de şabloane
galopam despuiaţi printre săruturi eşuate,
fără a ne afla printre ele.
ameţite, cu unduiri incandescente,
perseidele se amestecau frenetic
într-un dans prolific,
muşcând haotic din eterul cernit.
lovite de sete,
izbeau limpezimile terestre
ridicând nori angelici, acoperindu-ne urma.
fugăriţi din curcubeu,
albatroşii pigmentaţi
se tăvăleau prin colbul de stele,
deghizându-se subtil în voiajori inelari.
simţindu-ţi parfumul,
planeta trandafirilor albi
cuteză să-şi ascută spinii,
pentru a-i scrijeli un autograf printre petale.
respirând agonic,
se oglindi în ochii tăi mari
şi, speriată de adâncimea lor se îmbujoră,
furând un strop
din seva degetelor tale.
ne-am regăsit unul pe celălalt
dincolo de pleoapele deschise,
alergând spre orizonturi latente,
dincolo de vlagă…


Valeriu SOFRONIE

WITTGENSTEIN vs. TAI CHI

Cultura orientală este, între altele, o cultură a armonizării omului cu natura, un efort constant de punere de acord a ritmurilor psiho-fizice individuale cu cele cosmice. Dovadă a acestei reuşite este şi persistenţa unor forme culturale, expresii ale acestor tentative, până astăzi. Dincolo de a fi doar obiect al subiectivităţii noastre simili-solipsiste, physis-ul este mai ales un partener existenţial. În cultura noastră occidentală, natura a fost de cele mai multe ori scop al unor încercări de supunere, de aducere sub control, de exercitare a dorinței de stăpânire. Îndemnul baconian la ,,ascultarea” naturii, pentru ca mai apoi să urmeze ,,învingerea” ei, este mai mult decât lămuritor pentru epistema occidentală. Trăim într-o lume în care idealul nu este contemplarea, ci intervenţia. Chiar modul de a face ştiinţă este ilustrativ în acest sens. Indiferent cât de imaginativă este maniera de construire a ipotezelor, finalitatea unui construct ştiinţific trebuie, până la urmă, testată în practică (experiment). Se vorbeşte din ce în ce mai mult și mai des de imperialismul culturii noastre. Modul aretic de aducere sub ascultare a stihiilor naturii îi urmează îndeaproape acelaşi mod de valorificare a relaţiei cu celălalt. Omul devine el însuşi scop al acţiunii de stăpânire. Din persoană, homo sapiens se transformă în lucru, analizat, disecat până la ultimii săi atomi. Apoi reansamblat, ca orice altă maşinărie.
Cât de diferit este exponentul culturii de tip oriental! O simplă vizită într-un parc din China ne lămureşte de adevărul acestei teze. Alături de celelalte arte, arta gimnasticii (marţială) scoate în evidenţă acelaşi mod de înţelegere a elementelor. Nimic nu frapează mai mult aici decât dorinţa de a întreţine permanent starea de mişcare, de comuniune dinamică între om şi natură. Practicantul Tai chi vede în obstacolele apărute în calea întreţinerii stării de mişcare tot atâtea modalităţi de rupere a legăturilor dintre ritmurile interne şi cele externe. Prin tehnici speciale, luptătorul îşi aliniază şi îşi conectează întreaga sa structură cu pământul, lăsând energia acestuia să treacă prin canalele sale ca printr-o conductă. Energia (chi-ul) urcă de-a lungul coloanei vertebrale și coboară apoi prin fața corpului, unde este preluată și descărcată de mâini. Practicantul trebuie să alterneze între plin și gol, avansare și retragere, mișcări de împingere și mișcări de retragere, respirația ocupând în economia acestui râu în veşnică curgere o funcţie esenţială. Fiecare poziţie face legătura cu următoarea, fără pauză, în timp ce trupul se va afla în mişcare în mod constant. Nu există blocaje. Nu există întreruperi. Doar necesitatea zilei îl face pe maestru să întrerupă nunta cosmică şi să revină în prezentul util. Dar şi aşa, păstrând zanshin-ul. Filosofia orientală este şi ea un ingredient al acestui modus existenţial. Ea nu reprezintă o disciplină doar a minţii, izolată de viaţa de fiecare zi. Felul holist de a înţelege existența a împiedicat elaborarea unei discipline filosofice autonome. Sincretismul oriental manifestă oroare de specializare. Filosofia aici este la fel de importantă ca şi respiraţia, mişcarea mâinilor şi a picioarelor, concentrarea pe punctul din partea de jos a abdomenului (Tantien-ul inferior). Ea nu reprezintă, cum spunea Kant, „o construire a imaginii lumii din noţiuni”. Filosofia nu e cunoaştere de dragul cunoaşterii, activitate pur intelectuală. Filosofia este o lebensform în act, nu doar în potență.
În occident însă, practica specializării este la ordinea zilei. Gimnastica e doar gimnastică. Arta e doar artă. Filosofia, filosofie. Nimic mai mult. Toate începuturile stau pentru occidental sub semnul timpului havuz. Clipa care vine, prin faptul că e ultima, îi este superioară celei de dinainte. Ziua de mâine îi va fi învăţător celei de azi. Newton îi este superior lui Galilei, Einstein lui Newton. Timpul nu are circularitate. Nu întâmplător, conceptul sfârşeşte în formalism logic. Gândirea aduce la acelaşi numitor omul şi Marele Necuprins numai prin intermediul conceptului matematic. În rest, ruptura continua să reziste.
Există însă şi moduri occidentale de privire asupra lumii care sunt mai degrabă excepţii decât regula. Nu ne referim aici decât la Wittgenstein. Felul său de a înţelege filosofia ne aminteşte mai degrabă de maestrul Taiji decât de Kant. Problemele, pentru gânditorul vienez, apar în filosofie nu pentru că filosoful e un om care şi-a pierdut judecata sau unul care nu vede ceea ce vede toată lumea. Pe de altă parte, dezacordul său cu ceilalţi, cu reprezentanţii gândirii comune, nu se bazează pe o cunoaştere mai subtilă a faptelor. Pentru autorul Investigaţiilor filosofice, sursa „încurcăturilor” trebuie căutată în felul în care ne folosim de anatomia limbajului, adică de gramatica sa. „Limbajul nostru obişnuit, care, dintre toate sistemele posibile de notaţie, este cel care străbate întreaga noastră viaţă, ţine mintea noastră în mod rigid într-o poziţie (s.n.)… iar în această poziţie ea se simte uneori amorţită, dorind şi alte poziţii”. Cu alte cuvinte, încremenirea în local, neputinţa de a trece de la un joc de limbaj la altul, de la un context la altul, forţarea generalizării acolo unde nu încape loc decât pentru topici…toate acestea conduc la felul defectuos occidental de a face filosofie. Atragerea atenţiei asupra mecanismelor care redescoperă elasticitatea limbajului, aşa cum maestrul oriental redescoperea elasticitatea corpului şi a minţii, ar putea reprezenta o şansă pentru reintroducerea filosofiei în corpul nostru existenţial, altfel decât pe calea artificială a bibliotecilor.
Raportat la trendul actual, Wittgenstein reprezintă mai degrabă un om al viitorului decât al trecutului. O lectură a creaţiei sale, cu perspectivă globală, ar putea reprezenta o încercare eficientă de a uni filosofia cu viaţă şi Orientul cu Occidentul.


Iulia STOLERIU

GHEORGHE ANDREI NEAGU – LACRIMA IUBIRII

Despre iubire s-au spus atât de multe, totuși nicicând nu va fi spus totul…
Cu volumul de poeme „Lacrima iubirii”, cunoscutul prozator Gheorghe Andrei Neagu şi-adăugat propriile sentimente și gânduri subiectului inepuizabil al iubirii. Îmi place să cred că „Lacrima iubirii” se scurge limpede din „Templul iubirii” (proză), că acesta i-ar fi un izvor tainic. Aici, din iarba ce crește în „Templul iubirii”, autorul culege și oferă buchete de flori ale frumuseții, delicateții și tandreții: „Se spune de obicei, că iarba e plină de flori… Unii nu văd acest lucru. Spun că-i iarba înflorită și-atât, chiar dacă arareori ne plecăm în fața florilor. Suntem dispuși să dăm crezare celor care văd că iarba-i înflorită. Dar pentru aceștia, pământul nu are forma și conținutul bine conturat. Numai celor aleși să vadă iarba înflorind li se supune natura cu adevărat. Numai lor li se înfățișează floarea ierbii, pentru că ei pot vedea lucruri ce-ar rămâne pururi nevăzute. Iar atunci când ne iau de mână să ne arate minunile sufletului lor, trebuie să-i umplem cu recunoștința noastră. Prin ei am văzut partea nevăzută a lucrurilor. Prin ei devenim părți adevărate ale unor lucruri nevăzute. Prin ei prindem contur. Prin ei simțim frumusețea apartenenței noastre.Prin ei vom gusta bucurii nebănuite, devenind mai frumoși… Iubiți-i pe acești oameni, rari ca iarba înflorită…” („Templul iubirii”).
Odată ieșit din templu, ca ințiat, iată că autorul propagă acum cuvinte lăcrimânde întru găsirea iubirii și prin aceasta regăsirea sinelui împlinit:
„Cuprinde-mă în brațe / Și ia-mă în cuvânt / Răpește-mă durerii / Iubește-mă cum sunt” – („Așa cum sunt”)
Sursa rostirii potrivite pentru întreprinderea sa este dezvăluită a fi „Sub lacrima fierbinte zăpada din priviri, Acoperă cuvinte…” – („Cerul”)
Iubirea traversează vârstele în inelele de amintiri încrustate în carne, purtătoare ale temerii de „coala albă” potențializând înfrunzirea condeiului în cuvinte ce pârguiesc „poeme lungi pictate cu aur și cerneală” deschizătoare a pădurilor de cuvinte în care fiecare copac semnifică masculinitatea, bărbătescul:
„Trupul copacului se umple de lumină / Și se aprinde în ochii femeii / În timp ce trăiește cuminte / Întreaga prefacere a timpului lor / Într-o casă fecundă” – („Dilema”)
Cuvintele ajung să se încingă în jarul iubirii, să pietrifice „amestec de iubire și rană, de delicatețe și cutremur interior”: „Cu degetele grele de lacrimi și ploi / De trupurile noastre, goi de strigoi…/ Copil am fost și mai sunt încă / Iubirea noastră rămâne-va stâncă” – („Copil”)
Poetul știe că visurile cele mai importante sunt cele inițiate și păstrate în inimă și chiar dacă ele nu mai pot fi actualizate niciodată, rămân experiențe călăuzitoare unice ale existenței. În consecință, trăiri, iubiri, amintiri, ca un vârtej de frunze, se pot transfigura, sub vântul lucidității iscat la maturitate, într-o mare de cuvinte cu valuri de înțelepciune: „Cu cine-mi înflorește timpul / Când universul moare trist în mine? / Cu cine să-mi usuc de ploi / Durerea gândului în doi?” – („Marea de cuvinte”)
Iar dacă prezentul este golful de regrete al clipelor de iubire trecute, mai este, în același timp, și respirația acestora prin porii de-amintiri: „Ți-a respirat vreodată cerul-n brațe? / Pe tâmple luna te-a mai sărutat? / Călcăm pe sentimente / Și au un gust ciudat…” – („Respirație”)
Din „Lacrima iubirii”, această altă oglindă a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, avem prilejul să alcătuim, din cioburi ale iubirilor noastre, propriile oglinzi, pentru că despre iubire s-au spus atât de multe, totuși nicicând nu va fi spus totul…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share