Propoziții pretențioase – Alburiu
Nejustificată.
Cu mult mai cu minte vecina…. Deși sunt în aceeași situație locativă – împart un perete cu altă persoană – ca doamna Ivan, n-am, să spunem, ,,ghinionul” dânsei. A mea are măcar aparențele unui român sadea, mai albuleț decât mulți, chiar din sămânță de podgorean, deci cu toate atuurile la nivelul acceptabilului. Și cum uneori nu aveți de unde și cum să vă alegeți vecinii, nici doamna n-a avut încotro, s-a trezit cu Doctorul perete în perete. Oarecum, lucrarea de reacoperire cu tablă nouă a răzbunat promisiunea neonorată a vecinului și a compensat-o la ceva vreme după. Casă veche, refăcută la interior și exterior până la poalele acoperișului. De acolo în sus prăpădul anilor. Tablă ruginită, scânduri înnegrite, subțiate, crăpate, inutilizabile în proporție de o cincime. Înlocuite, fixate împreună cu cele vechi după rețeta proprie cu ținte – așa le zicea mamaia – ca și cum ar fi fost noi toate. Trei sau două pentru fiecare suprapunere peste căpriori, după lățimea fiecăreia. Panta puțin mai înclinată decât normalul unui echilibru sigur, însă un plan ofertant, neîngrămădit. Nu tu suflet la gură că până la ,,buf”-ul bancului despre sunetele emise de prezumtivi inși căzuți de la parter și etajul 10 ai timp și de ,,aaaa…” și de prins de măcar ultima scândură întâlnită în cale, nu tu teamă că se termină prea repede rândul și iar te ridici după cleștele lat, după copci…. N-a fost totuși prea ușoară lucrarea. Colțul de trotuar rotunjit, zidurile ridicate după regulile poliedrelor, cu laturi, acoperișul încropit cu plus una….. Te crucești naibii să observi neregularitatea. Te uiți de dedesubt și încerci să te pui în locul dulgherului fără să-ți iasă nimic coerent. Cum să-ți iasă din două laturi de octogon trei, să știrbești zidului dreptul de a nu-și uda fațada la ploaie chiar din capătul de sus?… Așa albirăm câte puțin, și de muncă istovitoare, și multă – nu mai multă ca la alții, recunosc multora meritul de-a dărâma munții; numai truditori la mururi să nu fiți -, și după mulți nepricepuți. Să mai și întâlnești câte-un albanez din ăsta care nu e din aceeași țară cu meseria, te apucă alergia instant și-l beștelești de nu se vede. Pe drept. El și-a bătut scândura, iar tu trebuie să găsești echilibrul măsurilor, oricine ar privi ce lași în urmă, să nu se întrebe de ce mai jos este rândul mai îngust decât jos. Deși cam asta e. Am preferat să trapezoidăm penultimul rând, ca ultimul să aibă aceeași dimensiune de colo până colo. Alea-alea… Jgheaburile și burlanele, deopotrivă chichițoase la colțuri. Care, după ierni câteva, nu puteau rămâne ca la prima asamblare. Doar în vreo două locuri. Garanția oricui, a noastră, a producătorului și vânzătorului de cârlige, n-ar fi putut depăși doi ani. Fierul, cât este el de tare, după câteva schimbări bruște de temperatură, aparent insignifiante pentru un asemenea metal ce nu se înmoaie deloc ușor, mai ales pentru plus-minus 60 de grade, se blegește și-l poate mula și-un puști de clasa întâi. Ca să nu discutăm de galvan, dispare de parcă n-a fost vreodată, din albișor se face maroniu. Fapt pentru care solicitarea următoare a adus realinierea, montarea de parazăpezi și un artificiu la burlane. Nevolnicii de trecători le făcuseră harcea-parcea cu șpițul. Ce mai, un oraș de fotbaliști….. Desigur, fără perspectivă ca performanță, dar antrenați în deformări. Din ce, din ne ce, am găsit o cale să suplinim conductele de aducțiune cu cot, turnate, cu ceva asemănător, pe jumătate de lungi, decupate din țeavă de 11 cm, sudate și fixate cu brățări. Încă pe poziție și azi.
