Spații culturale nr. 30 (5)

Traduceri

Barbu Fundoianu
(1898-1944)

Pantoum

«Si je meurs, c’est nous qu’on mettrait au linceul,
Et toute ta splendeur mourrait avec mes songes»
Ed. Haraucourt

Comment le croyant dresse ses regards vers le ciel
Comment en vain il baisse son front dans la prière
Ainsi me fascine ton front plein de mystère
Ainsi j’ai étranglé mon rêve de lumière

Comment en vain il baisse son front dans la prière
J’ai cru pouvoir atteindre au moins un brin d’espoir
Ainsi j’ai étranglé mon rêve de lumière
Réjouis-toi de ma grâce, demain il sera tard

J’ai cru pouvoir atteindre au moins un brin d’espoir
Tu m’as changé, vilaine, le rayon demandé
Réjouis-toi de ma grâce, demain il sera tard
Au lieu d’une statue, l’outil tu m’as donné.

Tu m’as changé, vilaine, le rayon demandé
Je t’aimais avec zèle, pour toi c’était un flirt,
Au lieu d’une statue, l’outil tu m’as donné
Tu avais à l’oreille ta rose, pas mon myrte.

Je t’aimais avec zèle, pour toi c’était un flirt,
Tu aurais pu comprendre qu’en moi un monde vibre
Tu avais à l’oreille ta rose, pas mon myrte,
Nos deux âmes, ma belle, sont faites d’autre fibre.

Tu aurais pu comprendre qu’en moi un monde vibre
Moi, seul, je suis la glace quand tout est éphémère
Nos deux âmes, ma belle, sont faites d’autre fibre.
J’éternise mon être, tout périt sur la terre

Moi, seul, je suis la glace quand tout est éphémère
De toi et de tes rêves s’empare le néant;
J’éternise mon être, tout périt sur la terre.
Tel coffre-fort, mon être te garde en lui, brillant.

(écrit à Iasi, le 17 janvier 1915)


Pantoum oriental

Trop souvent tu me trouble, silencieux Orient,
Par ton sommeil molasse de sultane indolente
Pas de gazelle aux rêves d’un bel adolescent,
Le ciel en porcelaine sur tes mosquées brillantes.

Par ton sommeil mollasse de sultane indolente
Sur tes genoux de roses tu m’as volé souvent
Le ciel en porcelaine sur tes mosquées brillantes
Quand les cyprès s’étalent tout autour, frémissants.

Sur tes genoux de roses tu m’as ravi souvent
Ton corps est doux-tiède, tes mots sont langureux
Quand les cyprès s’étalent tout autour, frémissants,
Dansaient les filles blanches un rythme fiévreux.

Ton corps est doux-tiède, tes mots sont langureux
Et ton parfum paisible s’emparant de mon être
Dansaient les filles blanches un feu tumultueux
Des maisonnettes tristes dormaient avec leurs maîtres.

Ton parfum bien paisible s’emparant de mon être
J’avais dans ma mémoire les jardins de Chiraz
Des maisonnettes tristes dormaient avec leurs maîtres
Montaient les hyacinthes en embrassant leurs bases.

J’avais dans ma mémoire les jardins de Chiraz
Au clair de lune, blanche perruque de marquise
Montaient les hyacinthes en embrassant leurs bases.
L’atmosphère était pleine de rimes de Hafiz.

Au clair de lune, blanche perruque de marquise
Tu vins toute légère, t’habillaient des corolles
L’atmosphère était pleine de rimes de Hafiz
Ton corps sentait l’arôme, ta voix était viole.

Tu vins toute légère, t’habillaient des corolles
Shéhérézade, rare, souriant follement
Ton corps sentait l’arôme, ta voix était viole
Subtil était ton charme spécifique au Levant.

Shéhérézade rare souriant follement
Déchirant dans mon âme l’illusion persane,
Subtil était ton charme spécifique au Levant
Par ton sommeil mollasse d’indolente sultane.

Versiune în limba franceză de Ion ROŞIORU


Ivan A. AKSIONOV

(1884 – 1935)

S-a născut în Putvil într-o familie nobiliară. Instruit în corpul de cadeţi din Kiev, după care, în 1905, – la Şcoala de Genişti din Nikolaev, apoi – la Moscova.
În aprilie 1910 este cavaler de onoare la nunta Annei Gorenko (Ahmatova) şi Nikolai Gumiliov.
În vara anului 1917, căpitanul Ivan Aksionov, aflat pe frontul român, este ales în Consiliul deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor. În toamnă, este arestat de autorităţile române, petrecând patru luni în închisoare, după care este eliberat, într-un schimb de prizonieri, şi numit preşedintele comisiei împuternicite cu lupta contra dezertorilor.
În anul 1920 se stabileşte la Moscova, editând la „Centrifuga” volumul de versuri „Serenada”.
Din 1922 este ales preşedintele Uniunii Poeţilor. Concomitent, activează în teatru, colaborând cu V. Meyerhold, fiind rectorul Cursurilor teatrale superioare, ţine prelegeri despre teatrul englez, devenind teoreticianul noilor tendinţe constructiviste în teatru. Aderă la constructivişti, de care se desparte în 1929.
A întreprins noi studii despre teatrul englez, publică un volum de eseuri despre Shakespeare (1930), traduce din dramaturgia britanică.

LA TOUR EIFFEL

Nu voi uita această înălţime,
A ferocelui fier triunghi urcând la cer
Şi nici admiratorul ce-i acoperi ţevăria.
Nici nu am cum să nu-l glorific visător
Peste cotorul unui roman – distrus-amor
Când lancea grea înfruntă-o altă lance
Iar rana cadranului de ornic abia albeşte
Şi timpul drumurilor care nu iartă
Respiră ca vântoasa cu aspra-i bătaie
Răsfirând fuiorul a trei torcătoare
Şi cu imbatabile dovezi îmi povesteşte
Această depărtare parcă şi mai blajin
Şi mai sfânt de răul lumii derutate
De care nici că mi-aş fi închipuit cândva.
Şi mai tihnită e, de vâsle neatinsă
Apa heleşteului din preajma morii, unde
Tainic se topesc albele flori, dispar
Peste reversu-n purpur de frunze scuturate
Pe unde se deşiră a sufletului tifoane
Şi nu răsună nicio împuşcătură.


(MÜNCHEN)

A smulge cuvintele!

dar inevitabil, de neînvinsă eticheta e
pe deplin pervertitului de generala atenţie cauciuc



Astfel 33 = 81.
Ar fi întâmplător sporul la cec?
Sau acesta e chiar răspunsul?
Ar trebui.
Doar.
Aşadar,
Când fiecărui pas drept răspuns – i-i betonul
Şi se va bloca izvorul-havuz
Posibil,
Încovoiat
Pe câmpul, pe câmpul său
Să fluturi cu, în şapte piei,
Panoul centrifugii?
Doar o singură fluturare şi va amurgi
Zero –
mai desfă încă intersecţii în ascuţime
(Demultul, demultul spectru al panourilor pluriafişiere:
Cădeţi, cădeţi, născociri ale peticirilor).


inevitabil este

Cu genunchiul
Strânsă, apăsată la palmetă,
Întinsă,
Arătându-şi colţii,
Răs-confirmată
Spaima eriniilor

şi aceste braţe apotropaice


tai!

Fără-graalitate pe culme,
În ce priveşte dubla provincialitate
Fărăgraalitate pe munte
Ci-devant capitalei
Fărăgraalitate pe munte
Tot acest material plastic ce crapă cu pocnet
Sfredeleşte jegul sistematicii
Goticului spleen al splinelor


de ce arămurile n-am deschide?

Unde anume se supără barele de gimnastică?
Smoloase-s ridurile în acest surâs
Iar demenţii păianjeni
Mişcă timid
Copca de var a lunii
Ar fi cazul să se developeze acest negativ?


inevitabil!

Pentru că numai aerul a fost cântec
(în pofida insuportabilei maniere a unei anume
servitoare de a deschide, în lipsă, fereastra în stradă)
Nu! Nu! Nu! N u e t â r z i u
Şi vestea mai vibrează încă.
Şi tu nu vei primi nici un fel de zahăr
Până nu vor deretica, nu vor înghesui, şterge
Peste pământ
Călcatele în picioare de război semănături de toamnă
Ghimpoasofereastră
Despre amarul destin
Despre colofoniu
Despre caprofoliacee
Fără graalitatea pe munte.
Şi nu se vede nici tu capăt, nici tu odihnă
Ah? nu fu de-ajuns roşul vin
Cine, d-lor, văzu pe mult stimatul arhitriciclu?
Clar de tot se desface capul în feliuţe de portocală;
Vorbăreţul fu cel ce dădu stingerea;
Sub nori, cheia e răs-răsucită
Şi când cad banii –
zvon
Când cade băţul –
trosnet
Când cade…

N

Pierită poiană
Albă galben-pai
Se plângea ca fostă
Plutitoare pilă-ustensilă
Cu alfabet chirilic se-acoperi
Cucuind văzui?


inevitabil!

Şi s-a autoaruncat ziua-noapte.
Ziua?
Aş!
Ars-au cu amurg de coral
Amintiţi-vă de mine
Amurgul chiar muri
Într-un bridge
ŞI


pal mal bal

Se ofili
Barişul
Placatul
Pe curent
În-
vră-
jind gazul dus.
vântură-te numaidecât în etichetă.
Cu viteza
Ce depăşeşte toate inovaţiile din acest domeniu.
Binefăcătorilor! chemaţi pompierii:
Se declanşează jelirea universală.

Ce e, fiule, ţi-ajutară leşii tăi?


CADENŢA DIN TRECUT

(cenotaf)

Iertarea locurilor comune – cu luna
Subliniate plăceri
Şi duse dincolo de arşiţă
Îndrăgostitele preconceputele porniri

Zadarnic! – furioasă plecare
Boţi-va-nchipuite aripi de columbe
Şi doar cel cod de pomenire
Interpreta-va fals ritmuri de rumbe.

Visuri ce nu trec în realitate
Pentru parastase de neînfăptuit
Despre cutremurate-ntemeieri
De patrie în ne-relativul ei dăinuit.

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU


Florin DOCHIA

şi a fost seară şi a fost dimineaţă

ars amandi 1

poetul, ca o femeie
aşteptând naşterea imprevizibilă
a unui nou univers,
ajunge adesea la limita plictiselii
şi îl inventează singur
ca şi cum ar tricota fără încetare
o transă de zile şi de nopţi
două pe faţă, două pe dos –
va ieşi un univers frumos!


ars amandi 2

am găsit în tine frontiera
nu mă mai risipesc
mă pierd în rătăciri din lăuntrul fiinţei
îţi urmez umbra cu umbra mea
gândul meu se îmbrăţişează cu gândul tău
şi coboară netulburate în somn.


ars amandi 3

păstrez o copie a umbrei tale
încrustată în ochi
am pe retină un punct de negură
dacă las pleoapa
se face virgulă de lumină
o poartă deschisă mereu
prin care vin noi semne de întrebare


gesundheit

din când în când
cineva de sus aruncă peste noi
praf de uitare
să nu umplem ogorul de
prea multă istorie
e şi aşa o aglomeraţie infernală


slobod

dimineaţa vine dezbrăcată de soare
te îmbată preaplinul
unui acut sentiment al zădărniciei
o sfâşietoare bucurie a ceţii
o sfântă umilinţă a streaşinilor
sub care dorm alungaţii din lume
acoperiţi cu ziare

e prea devreme pentru o cafea
e prea devreme pentru orice femeie
pe care lascivă o închipui sub pleoape
e prea târziu să mai încerci
o întoarcere la linia de start
păsările deja s-au refugiat dincolo de mare
fluturii deja sunt prinşi în chihlimbare

e în tine o cădere continuă
sug rădăcinile arome din crengile moi
iar somnul femeii tale
se închide în nesomnul tău
pentru încă un anotimp
pentru încă un infern


privelişte

un fluture roşu îţi creşte pe sân
îl priveşti şi aştepţi să-şi ia zborul


cum te văd

dimineaţa naşte în jurul tău fluturi albi
dincolo de chipul oglindit
îţi stăruie o ploaie măruntă
şi surâsu-ţi pare un temnicer tăcut


eşti aici

te ţin strâns de mână
şi te trag după mine
să-mi calci pe urme –
mă sperie gândul că aş putea
să te pierd pe undeva
prin catacombele de lumină
din care încerc să ies
în fiecare seară
ca un vechi satelit
căzând de pe orbită
sedus de voluptatea absenţei


Doina CERNICA

Păsări, oameni şi zei

,,Bufniţa de la Botoşani!” a exclamat prof. Margareta Labiş, sora poetului Nicolae Labiş, uitându-se la micuţa vietate din ghips. Şi şi-a adus aminte de o plimbare nocturnă, împreună cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în parcul oraşului, ca să o vadă, cu aura poeziei, luminoasă şi misterioasă deopotrivă. Nu, era din Grecia, acolo unde conotaţia sa pozitivă este o regulă, şi nu o excepţie ca la noi. Pasărea înţelepciunii, bufniţa zeiţei Atena, simbolul filosofiei.
De ea am întrebat prima dată când am ajuns în Republica Elenă, cu două decenii în urmă, reprezentând, împreună cu alţi colegi, România, la Congresul de Constituire a Confederaţiei Balcanice a Ziariştilor. Cum se întâmplă uneori, ba nu era unde o ceream, ba nu aveam timp să o caut unde eram îndrumată, încât sfârşisem prin a crede că aveam să mă întorc fără acest porte-bonheur deosebit. Poate chiar aşa ar fi fost, dacă nu mi-ar fi făcut surpriza unei bufniţe din ceramică, străjuită de o ramură de măslin, doi membri ai delegaţiei, soţii Baboian, oameni de presă cunoscuţi, de prestigiu, Dic Baboian, director fondator al unei publicaţii deosebite, atunci ca şi azi, ,,Diplomat Club, Curierul vieţii diplomatice, mondene şi al lumii afacerilor”, şi Maria Baboian, editor coordonator la aceeaşi revistă. Nu am să uit bucuria sinceră, caldă cu care mi-au urmărit uimirea şi încântarea. Cu surâsul acelui moment i-am şi păstrat în memorie, plecaţi din păcate prea devreme dintre noi, şi mi-i reamintesc de câte ori citesc un număr nou din ,,Diplomat Club”, mulţumită că directorul său de acum, fiul lor, Karen Baboian, le-a păstrat numele, în chenar îndoliat, în caseta redacţională. De altminteri, cel mai recent mi-a adus şi un semn din Grecia, cu interviul realizat de Karen Baboian cu Elena Lazăr, directoarea Editurii Omonia Bucureşti (,,singura casă editorială care urmăreşte programatic promovarea literaturii neoelene”), apreciata traducătoare în limba română şi promotoare a lui Kavafis în România, despre 2013 ca Anul Kavafis (la 150 de ani de la naştere şi 80 de la moarte) şi ca o mare sărbătoare a poeziei greceşti.
De data aceasta, în cea mai liniştită săptămână a turbulentei veri elene, bufniţele mă aşteptau aproape, chiar peste drum de hotel, în micuţul magazin de suveniruri ,,Labyrinth”, creaţii, ca şi pictura de pe delicate vase, ale unei artiste plastice, mama lui Mihalis Diamantopoulos. Absolvent de Turism, Mihalis îl preluase, afacere de familie, într-un fel visător, aşteptând însufleţirea lucrurilor sub privirile vizitatorului care cobora treptele labirintului, comunicarea lor directă şi tăcută cu cel care le merita pentru că le preţuia. A zâmbit uşor când au început să-şi foşnească mut aripile, vietăţi albe ca zăpada cu ochi albaştri, ivorii cu o căutătură asemenea, de argint cu vederea ascunsă în peruzele. Şi când sub atingerea uşoară a degetelor lui Niadi, păsările geometrizate pe forma de lut cât căuşul palmelor îşi înălţară gâtul prelung.
În Agora grecească, centrul Atenei în vechime, o oază de verdeaţă pe care mai strălucea apa stropitului matinal când i-am trecut pragul, la prima oră a programului, doi cercetători, Spyros Spyropoulos şi Eugene Vanderpool, au numărat acum peste jumătate de veac 25 de specii. De la porumbelul sălbatic, turturică şi lăstun la mierlă, sturz şi vrabie, al căror ciripit şi acum le dezvăluie identitatea ornitologului şi pasionatului şi care înseamnă pentru simplul vizitator un fermecător ,,bună dimineaţa”. Totuşi, regină rămâne bufniţa, prezentă pe ambele coperte ale studiului lor, reproducere de pe o monedă ateniană de argint, de patru drahme, din secolul 5 î.Hr., pe prima, şi cu un exemplar din veritabila pasăre a zeiţei, ,,glaux”, Athene noctua în latină, de unde şi ,,glaukopis”, epitetul care o însoţeşte ca şi zburătoarea nu o dată, tălmăcit fie ,,cu faţa de bufniţă”, fie ,,cu ochi strălucitori”. Cucuvaia, ,,kukkuvághia”, cum i-a spus Mihalis Diamantopoulos, îşi duce din străvechime existenţa în crăpăturile stâncii sacre, Acropola, în creştetul căreia se află, nestemată a coroanei de temple, Parthenonul, dedicat Atenei. Aceasta ar fi una din explicaţiile asocierii păsării cu zeiţa. O alta derivă din ,,înţelepciune”, atributul primordial al Atenei născute din tâmpla lui Zeus, şi din aerul de înţelepciune, de acces la necunoscutele înţelegerii obişnuite, pe care îl degajă bufniţa ca pasăre a nopţii, a celor ascunse de întunericul ei, şi de asemenea din înzestrarea sa cu ochi frontali.

Oricât de captivată am fost în august la Atena de minunatul spectacol de deschidere a Congresului Mondial de Filosofie prezentat după căderea serii la Teatrul lui Herodes Atticus pe partea de miazăzi a Acropolei, nu am putut să nu-mi imaginez o clipă şi cucuvelele ei ieşite la vânătoarea gâzelor atrase de lumina reflectoarelor, după cum în acea dimineaţă în Agora antică grecească nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva sub ceruri fără lună nu trec alene printre coloanele Templului lui Hefaistos, dar şi al Atenei, aduse de o memorie ancestrală pe urmele zeiţei lor. Apoi am intrat să le văd aievea (un aievea aparţinând nu naturii, ci artei), în ceea ce a fost, construit din marmură acum două secole înaintea erei noastre, centrul comercial Porticul lui Attalos şi în ceea ce este astăzi, reconstruit în 1950 de Şcoala Americană de Arheologie, Muzeul Agorei. Fireşte, după ce am admirat-o întâi în comoara exponatelor etalate aici pe Nike înaripata, statueta Atenei Victorioase care decorase cândva porticul Agorei, şi capul Atenei Nike, odinioară poleit cu aur şi argint şi cu ochi de peruzea, datând amândouă din secolul V î.Hr. Cât despre bufniţa zeiţei, cu strălucirea multiplicată de sticla şi lumina vitrinelor, am regăsit-o pe multe alte monede de argint şi de bronz, cam din aceeaşi perioadă, dar şi pe greutăţi de bronz şi pe vase, când în preajma Atenei, când singură, vorbind însă tot despre Atena, adică despre înţelepciune. În numele acesteia, vom mai întârzia în Porticul lui Attalos, ca să pomenim de clepsidra din teracotă, în care scurgerea apei măsura exact cele 6 minute permise discursurilor de la curţile publice de judecată, de fragmentele de ,,ostraka”, prin care era votată ostracizarea, îndepărtarea politicianului devenit periculos pentru democraţie, de înscrisul legii ateniene care conferea drepturi egale de vot fiecărui cetăţean bărbat şi de cloterion, un instrument de repartizare a voturilor, folosit de parlamentul Atenei pentru a alege conducerea oraşului între secolele 3 şi 2 î.Hr. Şi vom mai rămâne doar câteva secunde în Agora pentru a ne gândi la Socrate care aici şi-a prezentat ideile filosofice şi la Sf. Pavel care tot aici avea să-şi ţină mai târziu predicile.

Dacă ai avut şansa de a ajunge la Atena, nu poţi să nu o valorizezi cu o călătorie spre centrul lumii, la Delfi, locul în care s-au întâlnit cei doi porumbei eliberaţi de Zeus din extremităţile universului. Povestea acestei călătorii împreună cu Gheorghis Sava Rostandis, absolvent de Filosofie şi maratonist, este mai lungă decât drumul spre munţi şi presărată nu doar cu file de istorie, ci şi cu istorisiri despre răspunsurile ambigue, după mulţi înţelepte, date de Pitia, preoteasa lui Apollo, în oracolul din sanctuarul său, lăsându-i până la capăt colectivităţii sau individului care adresa întrebarea posibilitatea şi răspunderea alegerii. Sub templul de la Delfi se află îngropat Pitonul, balaurul doborât de Apollo, într-un act de justiţie filială. Legenda îl readuce pe zeu din ţara hyperboreenilor aici, pe culmile Parnasului, în fiecare primăvară, în carul său tras de lebede albe ca florile întinselor livezi de măslini care îi îmbracă urcuşul. Cum rămâne şi peste vară, prezenţă invizibilă ne-a aşteptat întrebările tăcute, străjuit de fuioarele de ceaţă, alcătuite din prea multe suprapuneri de limpezimi, ale crestelor şi văgăunilor munţilor din jur. Când am preferat să rămânem singure în punctul ultim îngăduit pelerinilor, s-a aşternut o linişte atât de adâncă, încât am desluşit un zgomot straniu, ca şi cum Pitonul s-ar fi aşezat mai bine în roca mitului.
Am plecat spre Arahova şi spre capitală, însoţiţi, ca în vremuri imemoriale Atena de bufniţa cu ochi de peruzea, dar aparţinând asemenea nouă şi acestei lumi, de câteva versuri din Kavafis: ,,Oamenii cunosc numai cele trecute. /Viitorul nu-l ştiu decât zeii, /marii stăpâni ai luminii. /Dintre lucrurile viitoare, cele ce se vor întâmpla curând /le pricep înţelepţii. Uneori, la vremea când stau /cufundaţi în adâncă-nvăţare, auzul /li se tulbură. E tainicul vuiet /al faptelor ce va să vină…”


„Alegere de stareţă”, 4 octombrie 2013, la USR – filiala Bacău: Valeria Manta Tăicuţu, Doina Cernica, Nicolai Tăicuţu, Carmen Veronica Steiciuc şi mulţi alţii

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share