Spații culturale nr. 30 (6)

Simona-Grazia DIMA

PORNIND DE LA UN POEM DE KAVAFIS…

Ani de-a rândul m-a urmărit un poem al lui Kavafis, Departe. Îl redau din volumul: Konstantinos P. Kavafis, Poeme, ediţie bilingvă, studiu introductiv, note şi traducere de Elena Lazăr, cuvânt de salut de Stefanos P. Tamvakis, prefaţă de Ekaterini Sofianou, Bucureşti, Ed. Omonia, 2008: „Aş vrea să povestesc amintirea aceea…/ Dar iată că aproape nimic n-a mai rămas… s-a şters –/ în anii fragezi ai tinereţii mele pierdută zace, departe.// O piele ce făcută părea din iasomie…/ Noaptea aceea de august… de august să fi fost?…/ Abia-mi amintesc ochii: albaştri erau parcă…/ Ah! da, erau albaştri, albastru de safir.” Nu prin subiectul său, mai mult sau mai puţin licit, ci pentru ardoarea şi disperarea trăirii timpului ca deposedare. Ochii aceia vor fi fost albaştri sau nu, dar însăşi îndoiala aceasta proiectează asupra noastră, a cititorilor (complici la actul artistic, creatori, la rându-ne) o tristeţe nemărginită. Excelenţa a existat, a fost trăită, acum a dispărut, dar poezia ne-o face prezentă, doar cât o străfulgerare, ce dureros! Mărturisesc însă că am savurat totuşi, întotdeauna, acest poem în lumina cugetărilor lui Plotin: „Trebuie să cunoaşteţi şi faptele dragostei ce nu se află în senzaţie. Ce trăiţi, de fapt, în faţa aşa-ziselor ocupaţii frumoase, purtări frumoase, caractere cumpătate şi, în general, a virtuţii, a dispoziţiilor şi a frumosului sufletelor? Iar când vă vedeţi pe voi înşivă frumoşi lăuntric, ce trăiri aveţi? Şi cum de vă lăsaţi cuprinşi de delir şi sunteţi stârniţi şi doriţi cu ardoare să fiţi cu voi înşivă după ce v-aţi adunat din corpuri sinele? Asemenea trăiri au, de fapt, cei cu adevărat îndrăgostiţi” [în Plotin, Enneade I-II, , Bucureşti, Ed. IRI, 2003, p. 191, tratatul Despre frumos, I (6, 1), paragraful 5].
Kavafis a trăit, poate mai intens ca oricare alt poet, durerea pierderii. Întâi de toate, a pierderii arhetipurilor greceşti, a unei întregi lumi, imaginară, desigur, dar întemeiată pe trăirea, cu orice risc, a frumuseţii pure. Efebii lui se dăruie şi, la nevoie, mor, senini. Instrumentul fatidic prin care se îndepărtează perfecţiunea este, desigur, timpul. Impasibil, el lasă culturile să fie înlocuite cu altele, fără ca distrugerea să se poată repara vreodată, el îmbrânceşte în neant tineri meniţi unor existenţe eminente. Amploarea spolierii este sporită de atitudinea poetului, erijat într-un acerb păstrător de comori, însufleţit, parcă, de lucrarea energiei lunare Noun (al 12-lea domiciliu astrologic din mistica iudaică – cf Astrologia lunară, Bucureşti, Ed. Excelsior, 1995, ediţie îngrijită de Radu Auneanu), semn al individualităţii, ce percepe divinitatea în dimensiunea ei de splendoare tangibilă. Astfel, el caută intuitiv acest divin camuflat în concret, devenit realitate materială, în tot ceea ce reprezintă un summum de frumuseţe, de realizare estetică: pietrele preţioase, obiectele magic colorate, locurile spaţioase şi opulente, iluminate din plin, apte să se constituie în deschideri demne de ivirea sacrului în lume, în porţi mirifice, prin care Lumina se revarsă asupra pământului. Poetul îşi mărturiseşte, adesea, nevoia de materialitate, de substanţial, de prezenţă carnală, o nevoie de ordin artistic, în ultimă instanţă: „Balsam şi bucurie vieţii mele, amintirile acelor ore când am găsit şi-am păstrat, cât mi-am dorit, voluptatea” (Voluptăţii, în acelaşi volum, Poeme, 2008). Tranzitoriul e exprimat printr-o recuzită somptuoasă, pasiunea e figurată prin elemente sculpturale sau orfevriere, dincolo de al căror parnasianism se citeşte, în termeni de psihologie a adâncurilor, nevoia de păstrare: „ah! Sclipitorul jertfelnic din piatră de malahit –/ al patimii ispititoare şi sublim jertfelnic” (Jerbe de flori, Ibidem).
Intensităţii senzoriale i se alătură luciditatea, pentru a zămisli, împreună, arta: „Hainele ni s-au descheiat – nu multe:/ toridul iulie domnea divin.// Plăcerea senzuală/ sub haine-ntredeschise;/ grăbita dezgolire a trupului – imagini/ venite-acum, după mai bine de un sfert de veac,/ ca să rămână în acest poem” (Ca să rămână, Ibid.). Materialitatea, senzorialul sunt indispensabile: în măsura în care se deschid şi se metamorfozează în imaginar, ele se constituie în trepte iniţiatice, graţie cărora poetul contemplă, în fond, splendoarea materiei ca spirit imersat în lume.
Lumina, irizaţiile, imaginile luminoase fugitive apar cu obstinaţie în lirica lui Kavafis. Nu este însă niciodată vorba de o lumină „de gradul întâi”, de o revărsare directă, solară, masculină, ci de una introvertită, amintind de taine şi proscrieri, de interdicţii şi trăiri secrete, ori de mistuite halouri ale amintirii, de femininul fiinţei, ascuns în fatum şi negativitate, dar şi în speranţă şi răbdare. Poezia şi destinul lui Kavafis ne sugerează ambiguitatea, locuirea unui tărâm al energiilor lent filtrate, materne, să spunem (spre senectute, poetul avea remuşcări faţă de excesele tinereţii, ca şi faţă de repudierile repetate ale religiei creştine), iar nu al aspiraţiei spirituale directe, abrupt ascensionale, masculine.
De aceea, vom încerca, ludic, să-l definim (sau să ne apropiem de el) şi prin câteva referiri la o străveche practică de armonizare cu mediul – chinezescul feng shui, artă tradiţională, care, pornind de la câteva adevăruri simple, verificate printr-o observaţie milenară de pleiade ale unor învăţaţi totalmente dăruiţi acestor speculaţii, urmăreşte o scurtare a drumului sattvic al fiinţei, adică sporeşte claritatea, luminozitatea vieţii, atât în ipostazele ei de fiecare zi, cât şi în cele ale hotărârilor fatidice. Adăugăm: fără a conduce la iluminare, doar netezind, eventual, drumul spre ea…
În cazul Marelui Alexandrin, un feng shui rău este învins de harul poetic, care acţionează aici ca un laser de neînfrânt. Însuşi modul de a locui (poetic până şi în faptă) al lui Kavafis sugerează caracterul malefic al locului ales. Întâi, prin situarea casei în preajma unui spital, a unui bordel şi a bisericii patriarhale, beneficiind, cum am spune, indubitabil, de un multiplu feng shui nefavorabil, din pricina încărcăturii karmice şi emoţionale a locului (a se vedea, de pildă, Elizabeth Moran, Maestrul Joseph Yu, Maestrul Val Biktashev, Feng Shui, ediţia a doua, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2005; Lilian Too, Ghidul practic ilustrat de Feng Shui, Bucureşti, Pro-Editură, 2005; Maestrul Kam Lam Chuen, Ghid de Feng Shui, Bucureşti, Pro-Editură, 2004). De fapt, sintagma „un feng shui rău” e un eufemism, dacă ne gândim la felul concret al locuirii lui Kavafis, aşa cum îl descrie, bine documentat, Filippos Filippou, în romanul său Ultimele zile ale lui Konstantinos Kavafis (Bucureşti, Ed. Omonia, 2007, colecţia Biblioteca de literatură neoelenă, p. 25–26), din care spicuiesc: „Locuinţa lui, în acel cartier umil numit , tixit de case de toleranţă, frecventate deopotrivă de clienţi europeni şi arabi, nu se schimbase deloc, privită din exterior. Faţada continua să fie vopsită în portocaliu spălăcit. Nici bordelul de la parter – deschis la scurt timp după instalarea poetului acolo – nu se mutase. Funcţionarea bordelului în sine nu-l deranja, îi crea însă mici probleme. Nu fiindcă femeile ieşeau la ferestre pe jumătate goale (cu sânii debordând) şi-i îmbiau pe trecători, de câte ori, în mod provocator, îşi negociau frumuseţile existente şi inexistente, ci fiindcă se trezea cu vizitatori care-i băteau la uşă şi după miezul nopţii, crezând că şi apartamentul lui aparţinea casei de toleranţă”.
Poetul locuia însă abstras, senin, în acest loc maleficiat, dovedindu-se a fi un păstrător, un ins de modă veche. Apartamentul era mobilat cu piese rămase mereu aceleaşi, iar o lumină discretă îi scălda întotdeauna interiorul – doar iradierea unor lumânări, căci poetul nu acceptase progresul tehnic, alegând să prezerve această iluminaţie complexă, multiformă, pâlpâitoare. Tradiţională. Statornicia pasiunii lui pentru poezie s-a dovedit mai puternică decât soarta potrivnică, decât remuşcările, decât îndoielile şi ambiguităţile…
Într-un poem „de bătrâneţe”, scris în 1929, cu 4 ani înaintea anului morţii, intitulat În acelaşi spaţiu, monotonia se revelează ca emoţie, puternică tocmai fiindcă e mocnită, aparent invizibilă (dar oare nu sunt elementele yin, aşa cum spun şi astrologii chinezi, mai puternice – abisal pătimaşe – decât cele yang? Nu întâmplător, poate, explozia Turnurilor Gemene a avut loc într-o zi cu mult foc yin – iar asta spune totul despre evenimentul cu pricina, maleficiu al patimilor omeneşti; un comentariu scăpărător pe marginea acestui subiect face Raymond Lo, un remarcabil orientalist contemporan; dar focul Yin poate fi, în egală măsură, prielnic, epifaniilor şi iluminărilor, aşa că nu el este vinovatul în întâmplările destinului). La Kavafis, focul yin este cel al amintirilor dureroase, răscolitoare precum cuţitul în rană, dar şi al obişnuinţei apte să vindece, printr-o repetitivitate cuminte, devenită veritabil balsam al intimităţii: „Atmosfera din casă, cafenele, din cartier,/ o simt şi mă pătrunde de ani şi ani de zile…// Eu te-am creat, din bucurii şi ale mele tristeţi,/ cu întâmplări diverse şi felurite fleacuri,// Încât mi-ai devenit, cu totul, sentiment”. Aş spune că binecunoscuta melancolie a poetului, care ispăşea în tăcere – una poetică însă – excesele unei tinereţi atipice, hybrice, era o formă de rugăciune. Poezia a avut această neasemuită, sublimă putere, de a metamorfoza în daruri ghinioanele şi blocajele ursitei.
Dacă el, poetul, ne induce o mare tristeţe, tot el ne linişteşte prin pacea finală şi înţelepciunea la care s-a înălţat, dincolo de mediul impur şi grotesc. Iniţial, poezia reprezintă, pentru Kavafis, o expresie a lucrării fatumului, ea fiind urmarea unor nemiloase negaţii şi proscrieri din partea destinului, aşa cum o sugerează nu numai numeroasele poeme istorice pe acestă temă, ci şi unul din categoria celor personale, Che fece… il gran rifiuto: „Sunt oameni în viaţa cărora vine-o zi/ când marele DA ori marele NU ei trebuie să spună. Vorbeşte-ndată cel care în suflet/ pe DA îl are pregătit; rostindu-l// înaintează pe făgaşu-onoarei şi-al propriei convingeri./ Cel ce refuză însă nu regretă. De iarăşi întrebat ar fi/ tot NU ar răspunde. Însă NU acesta – / acest just NU – îi copleşeşte toată viaţa”. Elena Lazăr, în nota la acest poem (Poeme, p. 417), sugerează posibila sursă de inspiraţie, preponderent istorică, nu neapărat poetică, a acestuia: „În opinia lui Stratis Tsirkas, cheia poeziei s-ar afla într-un eveniment contemporan poetului – refuzul patriarhului Ioachim III de a primi scaunul episcopal al Alexandriei (1899) – precum şi în biografia lui Kavafis (refuzul cetăţeniei engleze, 1885, şi acela de a participa la Războiul din 1897)”. Dincolo de aceste referinţe pragmatice, poemul are acea reverberaţie a lucrurilor eterne, specifică trăirii lirice totale. Precaritatea ia chipul veşnicei virtualităţi pline de promisiuni, căci „Spus-a poetul: muzica cea mai îndrăgită/ este aceea ce cântată nu poate fi./ Şi eu la fel cred – viaţa cea mai mirifică/ este aceea ce trăită nu poate fi” (Imposibile, în Konstantinos P. Kavafis, Opere complete, vol. 1, îngrijirea ediţiei, traducere, note şi comentarii de Elena Lazăr, Bucureşti, Ed. Omonia, 2001, volum care prezintă publicului românesc, pentru prima oară în cultura noastră, întreaga operă poetică a lui Kavafis).
În finalul existenţei poetului, se poate observa cum Marele NU a rotunjit, în pofida sorţilor potrivnici, o lume deplină, pacienţa a netezit asperităţile sorţii, iar arta s-a dovedit a fi fost o etapă spre adevărata vorbire: „Dar nu se face să se irosească/ atâta grijă, nesperat efort, ca să se ştie cine-am fost./ Mult mai târziu – într-o lume perfectă –/ vreun altul ca şi mine alcătuit/ desigur va apărea şi se va purta liber”.
Dar de ce oare scriu despre Kavafis, de ce mă reîntorc mereu cu plăcere la el, ca spre o temă nedezminţit inspiratoare sau ca spre o problemă încă neelucidată? Pentru că mi se pare că întruchipează destinul exemplar al Poetului, poetul generic, care izbuteşte să transgreseze erorile şi păcatele vieţii, metamorfozându-le, alchimic, într-o meditaţie răscumpărătoare. Prin el îmi regăsesc apetenţa spre happy end, de care nu mă ruşinez, deşi finalul fericit parcă nu mai este la modă în lumea noastră post-postmodernă (acum complexitatea lumii se exprimă, pasămite, mai bine prin tragedie, dramă sau mutilare/traumă ireversibilă, cu excepţia situaţiilor bazate pe bogăţie: starea plutonică este una inteligibilă şi intangibilă, totodată, spre deosebire de aceea de a fi înţelept: ne aflăm în epoca metalelor grele). Ramana Maharishi spune că, primordial, suntem claritate a conştiinţei, fericire, pace. De aceea, prima noastră îndatorire nu s-a schimbat: este tot căutarea divinului, definită prin porunca biblică dintâi, ori, aşa cum o spune, simplu şi convingător, Sengaï, într-un haiku: „Lumea este efemeră,/ Dar eu sunt vesel”, citat din Henri Brunel, Anul Zen, Bucureşti, Pro-Editură, 2003). În orice lucru care bucură noi regăsim Principiul. Atunci, din orice viaţă, este relevantă cantitatea de bucurie cernută, conştientizată. Kavafis mi se pare a-l întruchipa la perfecţie pe acela ce a ştiut să învingă păcatul şi tristeţea prin poezie, să se ordoneze pe sine însuşi graţie ei, indiferent la (şi de) împrejurările neprielnice.
Iar acribia lucrului pe text îl apropie de Baudelaire şi de alţi poeţi încrezători în grandoarea esteticului. Deşi migala acestei reveniri la text e uneori dispreţuită, în favoarea unui dicteu afectiv-oniric exclusivist, şi socotită de unii numai o ternă validare, din partea unui psihic chiţibuşar şi belferesc, meschin la bază, maturarea poemului seamănă cu un proces de creştere lentă, organică, o desăvârşire insesizabilă şi suavă, petrecută fără diriguiri şi somaţii din exterior, în dispreţ faţă de timp şi de aleatoriu. Mă întreb de multe ori dacă nu cumva acest travaliu este mai mult al autorului decât nucleul inform de la început, primit, în fond, ca un dar zeiesc, zămislit parcă într-o fervoare ce frizează obnubilarea mentală, asemănător, cum e, unui meteorit abia căzut din cer, aparţinând altcuiva, unei forţe uraniene: boţ amorf, fumegând, brăzdat de fisuri şi de răni cosmice. Modelarea ulterioară survine deci ca un ritual, simplă retrăire şi intensificare a transei iniţiale, în vederea valorizării ei la un nivel superior. Nu cred că trebuie culpabilizat travaliul secund, ori socotit o sumă de procedee inferioare grandorii saturniene a primei erupţii lirice (N. Balotă vorbea în Umanităţi despre faza saturniană a culturii, despre întemeierea stihială, urmată, inevitabil, de etapa jupiteriană, cea a aşezării şi a decantării valorilor).
Ceea ce a izbucnit din inconştient necesită o finisare şi o contemplare sub imperiul lucidităţii (evident, fără a suferi domesticiri teoretizante ori, dimpotrivă, simplificatoare). Este o atitudine posibil platonică. De fapt, prin această dublă orientare a prelucrării poematice (inspiraţie şi finisare), se îndeplineşte marea joncţiune arhetipală a psihismului, dezideratul cel mai înalt atât pentru vechii cunoscători, cât şi pentru psihologii moderni (de la Jung încoace).
Unii alchimişti căutau în răstimp de o viaţă, zadarnic, piatra filosofală. Conta însă că au încercat să o facă. Însăşi căutarea era transmutaţia şi transfigurarea. Tot astfel, extazul străbate în egală măsură, deşi poate în alte modalităţi şi la alte turaţii, momentul cosmogonic al inspiraţiei primare şi cel discret al finisării unui text poetic. Kavafis ştia toate acestea şi exersa, la nesfârşit, vocabulele poemului, în bârlogul său hăituit de un feng shui îndoielnic, în cele din urmă substanţial domolit.


Konstantinos Kavafis

OEDIP

Sfinxul s-a năpustit asupra lui
cu dinţii şi cu ghearele încordate
şi cu toată ferocitatea vieţii.
Oedip a căzut la primul atac al Sfinxului,
l-a înspăimântat prima lui apariţie –
nu-şi imaginase niciodată până atunci
un asemenea chip şi-un astfel de limbaj.
Dar, deşi monstrul îşi sprijinea cele două
picioare pe pieptul lui Oedip,
acesta şi-a revenit repede – şi acum
nu se mai teme deloc, pentru că
are pregătită dezlegarea enigmei
şi va învinge.
Şi totuşi nu se bucură pentru această victorie.
Privirea lui plină de tristeţe
nu priveşte Sfinxul, priveşte, dincolo de el,
drumul îngust care duce la Teba
şi care se va sfârşi la Colonos.
Şi sufletul lui presimte lămurit
că Sfinxul îi va vorbi din nou
despre taine mai grele şi mai mari,
care nu au răspuns.


Gherasim RUSU TOGAN

Primenirea şi nevoia de alb, dimensiuni ale imaginarului popular

„Du-te sănătos, tovarăşu,/căra-te-ar cu harăşu,/cu lopata şi făraşu,/blestema-te-ar Făgăraşu,/paşte-te-ar şi nenorocul/că tu ai spurcat vremea şi locul/arde-te-ar pentru făcutele focu !”/(frântură din ceva ascuns)

Cadrul explicativ:
Într-o comunitate tradiţională, orice semn ce anticipează posibile schimbări devine element referenţial, adesea producător de nelinişti şi neînţelegeri. Indivizi, de nimeni până atunci luaţi în seamă, ies din anonimatul ce le rânduise până atunci viaţa, sfidându-i şi anulându-i pe cei până atunci ascultaţi cu sfinţenie.
Iniţial, cei din jur se miră de ieşirile lor, uneori chiar se şi împotrivesc, dar în cele din urmă ori se retrag neputincioşi ori, caz mult mai frecvent, li se alătură, convinşi până la urmă că, oricum, lumea care a fost nu va mai reveni, cu sau fără voinţa lor şi orice împotrivire ar aduce pieirea celui ce s-ar mai implica în mersul timpului. Dar atunci când, dincolo de orice împotrivire ori chiar încredere că toate au să rămână la locul lor, neprevăzutul dezechilibrează comunitatea, pe bună dreptate se spune că din voinţă divină ori malefică, peste toate s-a prăbuşit ireparabil, blestemul pământului.
Un asemenea fenomen care a distrus o întreagă civilizaţie a fost comunismul, plagă pentru generaţii şi generaţii şi piedică în repunerea firescului în vitalul trunchi al existenţei umane.
Era firesc, aşadar, ca, mai ales prin ochii lumii de la ţară, unde tronau credinţe, datini şi ritualuri de vechimi ancestrale, această pelagră ce-şi îndreptase ghearele în primul rând asupra credinţei şi tradiţiilor, să fi fost concepută ca un blestem al timpului, pentru păcate închipuite sau reale, dintr-a şaptea spiţă şi până astăzi, şi stigmatizat, ca urmare, încă din faza lui incipientă.
Dar pentru înţelegerea forţei de cooptare a conceptului de „blestem căzut peste lume”, se impune o scurtă privire, fără idei preconcepute, asupra acţiunii barbare a decapitării lumii rurale, atât de aspru detestată de comunişti. Se cunoaşte faptul că la sate comunismul a debutat prin aşa-zisa reformă agrară, a magicianului deformator Petru Groza, fost moşier, pervers manipulator de conştiinţe şi devenit mare comunist. Până azi, prin satele transilvănene se mai pot întâlni bătrâni care să-ţi reproducă frântură de cântec, cu pronunţat accent satiric, despre faptele acestui personaj cu comportament cameleonic: „Du, Doamne, pe Groza-n rai / Că ne-o dat pământ şi cai / Ne-o dat haine şi bucate, / Toate de la saşi furate! / Ne-a dat car cu patru boi / Şi la ţigani case noi / Şi banii de buzunar / Şi l-a făcut funcţionar…”
Au urmat apoi obligaţiile distrugătoare – cotele. Acum, în plan social, catastrofa materială şi-a arătat colţii, cu repercusiuni asupra întregii civilizaţii, căzute sub forţa blestemului implacabil. Cât priveşte manifestările lui, faţetele îi sunt multiple, azi pietrificate în mulţime de „poveşti”, pe care, totuşi, memoria colectivă, odată cu destrămarea colectivităţilor rurale, începe să le piardă. Ca urmare, grija noastră de a le scoate în lumină, după ani şi ani de tăcere, de când au fost culese, chiar într-o modestă „cronică a blestemelor”, pare să fie justificată. E, ca urmare, de însemnat constatarea că pentru prima dată psihologia populară anulează un concept devenit multă vreme truism, respectiv tendinţa general-umană de idealizare a trecutului, devenită, de astă dată, din factor nostalgic, agent revolut. Ceea ce iniţial se crezuse factor salvator, nu după multă vreme este taxat drept agent distructiv, proiectat în concept malefic, ivit în clipa dezechilibrării vremilor şi a oamenilor totodată, când o forţă barbară, ca fosta URSS, pe bună dreptate, cândva denumită „închisoarea popoarelor”, a fost o jumătate de secol stăpână peste Europa orientală şi nu numai:
„Bate, Doamne, vremurile /c-au adus blestemurile, / Cini cu ruşii s-a-nhăitat/ Stea de uşă spânzurat / Sufletul în iad să-i ardă,/ Neamu-n jale să şi-l piardă! / Ţine, Doamne, partizanii, / Până vin americanii, / Varsă-n lume foc şi pară,/ Să-i scoatem pe ruşi din ţară!”. (1)
Astfel de blesteme au plămădit oamenii satelor, bărbaţi şi femei, aşezaţi cândva, din considerent spiritual, pe vârste şi rol social, dar deveniţi mai târziu victime ale procesului de făurire a omului nou, comunist, fapt care a adus apocalipsa. S-au amestecat şi confundat vârstele, preponderenţi fiind bătrânii, bărbaţi gârbovi, suferinzi, babe cocârjate şi câteva femei încă neintrate-n toamna vieţii, dar bătrânicios voite-n comportament şi-mbrăcăminte înainte de vreme. Despre bărbaţi în floarea vârstei, zile la rând, nici urmă. Demult şi-au luat lumea-n cap, unii cu neveste şi copii, dimpreună, adăstându-se prin orăşelele din jur, ori mai departe, şi doar câţiva, balansând între sat şi oraş, sâmbăta seara, cu raniţa de haine murdare şi câteva franzele bine dosite, să nu fie prinşi că sărăcesc oraşul, mai descopereau drumul satului…
Lor, generaţii şi generaţii, legenda pământului le-a marcat trecerea în lumea lipsită de vaiere şi blesteme, prin a le reţine gestul împlinit al plecării, ca fiind senin şi cuminte, dar atenţi să-şi lase încălţămintea la poartă, să plece desculţi, că tot aşa, de la o vreme, prea multă gălăgie prin viaţă n-au mai făcut şi de ce s-o părăsească acum tropotind!
Dar să le-adunăm în continuare urmele, din ceea ce duhul pământului reţinuse a blestem şi a neputinţă de readus lumea în legile împământenite de veacuri.
Întâmplări din vremea războiului: Ca un plâns al veacului se auzea peste sat bocet prevestitor de rele, săgetând lumea abia ieşită lacrimă din braţele războiului. Treceau prin sat valuri de flămânzi, veniţi de cine ştie unde, şi localnicii se închideau în curţi ferindu-se de întâlnirea cu ei. Într-o dimineaţă, am auzit peste sat strigătele lui Onu-nebunul, unul de-al Mentului, întors din război cu minţile sucite. Era pe Coastă, deasupra cimitirului şi de-acolo le striga sătenilor: „Vin flămânzii, vin secetaţii, vă cer de-ale gurii, şapte vaci slabe înghit pe cele şapte grase, de ce vă ascundeţi, ieşiţi şi dăruiţi-le ce puteţi, că Domnul în paza lui vă ocroteşte!”. La noi acasă eram doar fraţii, eu, Ion şi Augustin, tata era în spital, că rana de pe front nu i se vindecase încă şi mama era plecată să-l îngrijească. Noi trăiam singuri, doar bunica din partea mamei ne aducea dimineaţa câte o mămăliguţă, un ou fiert şi câte un bulţ de brânză. În ziua cu pricina, bunica plecase deja la casa ei, în partea de sus a satului, iar noi ne pierdusem cu ale noastre. Ion avea grijă de Augustin care tocmai începuse să meargă, iar eu mă speteam să aduc găleata cu apă de la fântâna satului. Îl auzisem pe Onu-nebunu strigând din Coastă şi mă oprisem în faţa porţii noastre, urmărind pe bărbatul cu părul zburlit şi zdrenţos care bătea cu disperare în poarta vecinului. Apoi, cu răbdarea pierdută începu să blesteme:„Nu v-ar răbda pământul, zgârciţilor, vă sărăciţi dacă daţi pentru gura unui copil! Staţi încuiaţi! Încuiaţi să rămâneţi toată viaţa, între ziduri de blestem să vă zidească Domnul, că sunteţi fără inimă!”. S-a uitat o vreme lung la mine, apoi a plecat mai departe, simţindu-mă, cred, la fel de neajutorat ca şi el, altfel cum de încremenisem în faţa porţii nezăvorâte! Blestemul avea să cadă în curând peste satul întreg!
Din vremea cotelor: „Ca să se ţină minte!”. Însemnarea am descoperit-o pe o filă a unui vechi Apostol tipărit cu litere chirilice, lăsată de bătrânul preot Stoiţă, de la una din parohiile de pe Valea Hârtibaciului-Sibiu, preot îmbătrânit prematur, vlăguit multă vreme la Canalul Dunărea Marea-Neagră, pentru refuzul de a-şi părăsi credinţa greco-catolică. „Doamne, Dumnezeule al meu, coboară-Ţi puterea Ta şi şterge-le nevolnicilor până şi umbra de pe faţa pământului, şi iartă-mă pe mine păcătosul, că le vreau răul, dar altceva nu merită, că jale au lăsat în urmă şi ne-au alungat din credinţa noastră. Neamul lor dă-l, Doamne, pierzaniei, din casa lor piatră pe piatră să nu mai rămână, iar nevestele lor şi cu pruncii lor, dimpreună, să nu-şi mai găsească odihna, aşa cum nici ai noştri n-au mai găsit-o! Ia-le liniştea, Doamne! Stinge-le neamul, Doamne! Rătăceşte-i, Doamne, să umble cu gura-nsetată şi pământul de sub talpa picioarelor să-i ardă! Blestemaţi să le rămână şapte rânduri de oameni neamul! Şi pe mine robul tău, iartă-mă, Doamne, că mi-am aruncat sufletul în blestem, dar o fac pentru neamul meu oropsit. Doamne, împlineşte-mi cele rugate!”.
Blestem de om alungat şi rămas neiertat: ideea de „bătaia lui Dumnezeu sau orice nenorocire provocată pe urma unui blestem” este prezentă în viziunea colectivităţilor, atunci când intervin schimbări dramatice pe traseul normal al vieţii. Să reţinem faptul că forţa penetrantă a cuvântului, „ca act de magie verbală, bazat pe credinţa în puterea cuvântului de a institui, de a modifica o stare existentă” (2) este identică practicii din vrăji şi descântece, mai ales în categoria „blestemului popular”, domeniu care, după Dan Horia Mazilu, conţine „o producţie imensă”, dar fiind, observă reputatul etnolog, „altceva, oricum, decât descântecul”, ca identitate de figură de stil”, respectiv de „figură a textului” (3).
Cât priveşte universul vizat de noi, el are o cuprindere cu raportare la un timp istoric malefic, prin durată şi ordine diriguitoare a lumii, încă nesemnificată într-un asemenea concentru. Starea este percepută aşadar ca rezultat al unui blestem ce vine de undeva, respectiv o sancţiune spirituală de natură divină, pentru păcate ce vin înspre noi prin sângele neamului, prin indivizi blestemaţi la rândul lor, nefericiţi şi percepuţi ca victime ale dezastrului ivit în lumea cotidiană. Dar, drept echilibru al lumii ca doritoare de întreg, aşa cum se va vedea în alte concentre, există şi aleşi întru restabilirea echilibrului, respectiv desferecători de blesteme, aspect ce va fi luat şi el în atenţie. Astfel, drama unei lumi se conturează prin elemente care se coroborează între ele, devenind până la urmă parte a unui întreg ce va forma istoria halucinantă a unor vremi de distrugere şi anulare. Iar pentru omul devenit prizonierul unei societăţi cu trăsături barbare, prin conturul oferit ca posibilitate de existenţă, această lume semnifică, în fapt, ideea de blestem, revin, pentru neştiute păcate, din nedescoperite vremi. Un fapt grăitor este drama care urmează şi figurativ intitulată „Întoarcerea vânturaţilor”:
Dinspre răsărit băteau vânturile năpastei, ale sărăciei, cum le-au numit bărbaţii acelor vremi, azi bătrâni uitaţi în porţile caselor, ca nişte obiecte inutile. Ei, după o numărătoare de nimeni ştiută, se mută la o vreme, la rândul lor în Coastă, limpezi şi înţelepţi, cu mâinile pe piept, semn că şi-au încheiat târguielile… Iar de câte au rămas datornici, ori prea mult cerute de la viaţă, s-au împăcat cu gândul că da-vor ei seama în faţa mult aşteptatului, ce le va cântări în dreaptă măsură faptele. Aşa că din câţi îşi mai aveau încă socotelile neîncheiate, puţin au mai rămas pe drumurile satului, dar nici unul în stare să se ridice să oprească astăzi valul de rele ivit. De bărbaţi în floarea puterii, nici vorbă să mai fie vreunul.
Din război, mai reveniseră câţiva, dar cu oasele rupte, ciungi şi ologi, şi doi cu lumina ochilor pierdută. Apoi, unde mai pui că aveau sângele apătos şi minţile adormite, erau lipsiţi de cutezanţa înfruntării răilor. Demult, ei se împăcaseră cu lumea poveştilor, învăluiţi de tăria băuturii în negurile închipuirilor tulburi. Că-şi treceau vremea la cârciuma Şchioapei, şi de-aici numai ghiorlăitul maţelor îi mai întorcea la ale casei, lihniţi de foame. Pe unii nici atunci nu-i mai prindea gândul celor de-acasă şi numai nevestele scofâlcite de trudă şi griji îi mai târau afară din cârciumă… Din acei ani şi până astăzi, a rămas povestea lui Tănase, viţă din neam blestemat, dar iertat de vreme, un alt chemat acasă de sângele duşilor.
Tănase apăruse în sat într-o dimineaţă de mai, venind de la gara din Alţâna. După înfăţişare, părea şi el un străin şi, ca toţi veneticii, mânaţi prin ţară de seceta sălbatică ce o pârjolise doi ani la rând, mai ales prin părţile de răsărit. Avea gesturi repezite şi vorbă milogită, până ce-ţi încleşta între dinţi mâna întinsă. Apoi Tănase al Raicului îşi făcuse prezenţă gălăgioasă, fără urmă de teamă adresându-se sfidător oamenilor: „Măi, s-auziţi toţi, eu sunt Tănase din neamul Raicului şi eu acum nu vin cu miloaga, măi, cum a plecat muma, săraca, pe vremuri, văduvă şi mânată de sărăcie, şi să sfârşească printre străini. Să ştiţi că eu sunt trimis de către mai-marii ţării, să seamăn dreptatea comuniştilor, după cum se cere! Şi să înţelegeţi, măi, de la copil, la bătrân, că eu sunt pentru voi omul legii comuniste, să iau de la bogătani şi să dau partidului pâine lapte şi carne! Aşa că jos bogătanii, la zdup cu ei, că-i vremea comunismului înfloritor, ce-şi apără tovarăşii !”.
Peste oameni, vorbele străinului, pretins fiu al satului, hrănit până mai ieri din milă, căzură ca nişte bolovani desprinşi parcă din râpa Coastei cea cu cimitirul pe umerii săi. Cei mai înţelepţi se retraseră ca nişte dulăi ce muşcă pe furiş, iar bătrânii amânându-şi parcă chiar şi plecarea pe drumul de pe urmă al vieţii, îl priveau cu presimţirea prăbuşirii pământului! Se încheiase astfel un târg drăcesc, pentru că şi azi se mai spune că de-atunci, de când Tănase se arătase în sat, trecuse vreme lungă până ce, dintre bătrâni, unul să-şi mai părăsească în poarta casei bocancii, să plece aşa, desculţ, pe drumul Coastei…
Cam tot pe atunci se nimerise să se reîntoarcă de pe drumul războiului şi Onul nebunul, întârziat prin spitale şi rămas cu minţile sucite, Onul-nebunul, cum aveau să-l strige copiii satului. Şi tot de pe drumul Coastei se ivise şi el, izbind în porţile caselor, cu vorbele lui sucite: „Uiuiuuu, Odoleană, împleteşte-ţi cosiţele că m-am întors acasă, să-mi gate maica mea cămaşa de mire că mi-e vremea însuratului, la uscatul mohorului! Şi voi, oamenilor, luaţi aminte că s-a întors Anticristul în făptura lui Tănase, gură de guşter, şi-amarul o să vi se verse pe suflet! Uiuiu, Odoleană, vai şi-amar de tine, adună-te cu mine, să se treacă însemnul cel de demult, întins lacrimă din uşa bisericii şi până-n altar! Că unde s-o mai fi întâlnit ca una mândră ca tine, Odoleană, să se uite la Anticristul, întors aici să ferece pământul ?”
„Onule-nebunule, adună-ţi zdreneţele şi pleacă-n lume, Onule, să nu-ţi sece izvoarele şi să te uite pământul!, îi strigau copiii, la îndemnul bătrânilor, înfricoşaţi de ivirea năpăstuitului. Dar Onul-nebunul, îndărătnic, îşi înfipse adânc picioarele în pământul Coastei, ridicându-şi colibă, sus, tocmai la mormântul jidanilor, de unde veghea satul, ca şi cum pumnul său uscat şi mintea rătăcită ar fi putut să oprească dezlănţuirea comunistului, apărut să strice rânduielile cu greu adunate după atâta distrugere. Despre acest semn al răului, în Cartea blestemelor, preotul satului a însemnat întreaga-i barbarie, căutând asemănare cu destinele celor bântuiţi în acele vremi de atâtea necazuri, venite parcă să ascundă orice posibilitate de a putea fi îndreptate lucrurile: ”Ce strigă ăia, măi, se adresă veneticul asprit celor doi paznici, daţi de la centru ca să-l însoţească prin locurile pădureţe şi retrase din lumea civilizaţiei. Dar cei doi îl priveau buimaci, rezemaţi de peretele din apropierea mesei jegoase din cârciuma satului, unde Tănase îşi înghiţise dumicatul de pâine cu brânză şi ouă prăjite, îndoit cu vinul acruţ, dat de către cârciumar, aşa ca să-l îmbuneze că, Doamne fereşte, oricând nebunul i-ar putea închide coteţul de cârciumă, cu puterea ce-o avea la şold! Dar pe Tănase altele-l măcinau a nelinişte.
Şi pe când nu se mai aştepta nimeni să-l mai vadă în starea de ieşi din aburul băuturii, tocmai atunci Tănase îşi aminti de rostul întoarcerii sale în lumea celor cu el dintr-un sânge. Că de la o vreme se dusese vorba că noaptea el ar vorbi cu umbra bunicii sale, o femeie geambaş, care alături de un ibovnic al ei, ani şi ani făcuseră ravagii prin satele dimprejur, până ce acesta, într-o noapte, convins că-i înjumătăţeşte câştigul şi prinzând-o cu ocaua mică, o spintecase cu junghierul, iar el pierzându-şi urmele prin România şi nimeni nu-i mai prinse niciodată urma… Şi de multă vreme oamenii vorbeau că prin casa aceea aproape ruină, noaptea, pe lună s-a văzut nu o dată o arătare cu un căpăstru în mâini rotindu-se prin largul curţii. Iar acum, de la apariţia lui Tănase, nepotul ei însemnat cu steaua răutăţilor pe frunte, din nou lumea îşi reamintise de ea.
Destul că într-o dimineaţă, limpede la cap, Tănase ţâşni de la masa din cârciumă în largul drumului, însoţit de cei doi slugoi ai săi, însemnaţi, unul la un ochi, celălalt la un picior şi după o scurtă ezitare, se pornise în sus, către capătul satului, de pe unde, cândva, drumul o cotea înspre Vinchelău, parte a satului azi lăsată în părăsire, dar de unde, pe vremuri, se spulberaseră în lume avuţiile neamului din care îşi trăgea Tănase viţa blestemată. Aici, în inima Vinchelăului, mai dăinuia încă o şură pustie, înclinată, cu ţiglele zburate de vânturi. Şi din nou lui Tănase i se zburliseră gândurile a răutate: „Măi, să luaţi aminte, li se adresă el celor două stârpituri, pe-aici s-a stins neamul meu, iar mama cea bătrână cu limbă de moarte mi-a lăsat poruncă să mă întorc şi să-i măsor de pe-aici urmele. Aţi auzit, măi, de mâine mi-aduceţi pe care-i întâlniţi în cale, din a mea poruncă, şi-i puneţi la lucru, din piatră seacă să ridice din nou şura şi casa, la fel de arătoase, ca pe vremea bătrânii, şi să scoateţi fulgii din ei, ca şi mai strălucitoare să le pună-n picioare! Iar de nu-mi veţi împlini porunca, voi cu mine o să aveţi de-a face! Şi-acum, la lucru, că eu am pe ale mele !”.
Tănase dispăruse o vreme din sat, dar slugile începuseră să-i împlinească poruncile. A doua zi, o mână de bătrâni se puse pe lucru. Că banii şi teama făceau casă bună. Apoi, în zilele următoare, se arătaseră alţi şi alţi şi alţi temători, curăţind locul, şi umăr la umăr urniseră cei doi butuci de nuc rămaşi de ani şi ani în aria şurii, din cine mai putea să ştie ce pornire de gând. Fuseseră urniţi în pârâul secat din apropiere, iar din grădină, prunii pădureţi tăiaţi până la unul. Şi din atâta ruină, după luni şi luni de trudă, s-a putut vedea, ca pe vremuri, casa de altădată, cu norocul şi neamul, ferecate în aceeaşi taină care pe vremuri le-a ruinat şi-acum aşteptând parcă să revină stăpâna. S-au mai adus de prin alte locuri tâmplari şi zidari şi-n toamnă, în cea parte blestemată a satului, s-a văzut gospodărie cu garduri până la streaşina casei, cu hangaralele toate aşteptătoare de rod şi suflet de animale cât să încapă într-o curte cât un hotar. O schimbare a făcut în toate veneticul. Casa şi-a întors-o către Dealul Tişului, aşa ca-ntr-o scârbă de sat şi de oameni. Apoi îşi aduse mobilă scumpă, de prin părţile Mureşului. Cunoscătorii, cu privirea piezişă, vorbeau că-i furată de la un conac unguresc, că prea arăta greoaie şi luxoasă, şi-abia că încăpuse pe uşile celor şase camere. Şi mai pe urmă, ca semn de pace şi linişte, îşi mai umpluse golul de lume din jur cu o nevastă, una cam zăludă, că umbla călare cât era satul, şi cu nădragi şi cizme, spre uimirea nevestelor ce-i aruncau priviri de scârbă şi duşmănie.
Apoi ca să o pună de-o sărbătoare, într-o sâmbătă, pe cele două slugi le trimise la centru ca să-i aducă pe câţiva dintre colegii de la şcoala de activişti, să vadă ei cum se pune la cale construirea socialismului, într-un sat de la marginea lumii, cum este Ghijasa. Se pregătise chef mare. Prin oamenii săi, aleşi pe sprânceană, dintre comuniştii botezaţi cu o zi înainte, precum părintele la botezul copiilor, Tănase poruncise ca satul să-i cinstească doi viţei, câteva oi, un porc gras; toate bine pregătite ca jertfă de petrecere, şi să curgă din plin rachiul şi vinul aduse de la Hula Moşnei, fosta cârciumă a unui sas trimis în Rusia, la munca de reconstrucţie, cum a fost denumită pe-atunci sclavagizarea acestor năpăstuiţi, aleşi să plătească păcatele lui Hitler.
Mare tulburare trăise satul în acele zile. Acolo unde omul se împotrivise cu un „nu dau nimic odată cu capul !”, pe loc se lăsa poruncă de confiscare peste toate câte se găseau în curte şi casă, iar braţul şefului de post executa prompt ordinul partidului venit prin gura unui neisprăvit ca Tănase. Şi unde mai pui că-n seara de pomină a petrecerii, câţiva dintre colţoşii satului luaseră drumul raionului cu cătuşe la mâini, pentru vina de a se fi împotrivit voinţei comuniste a nebunului! Şi vor trece ani buni, până ce îşi vor revedea pe cei dragi de acasă, iar câţiva dintre ei îşi vor usca viţa prin blestemate străinătăţuri, şi ani la rând, de teama nebunilor ce stăpâneau peste sat, nimeni n-a avut îndrăzneala să aducă despre ei sămânţă de vorbă. Doar preotul, ferit de ochii nebunilor, îşi aducea din când în când aminte că păcatele nebunilor nu trebuiau nici iertate, dar nici uitate, şi le însemna în cartea blestemelor purtată din tată-n fiu, ca o piază-rea, ori nădejde a unei răzbunări ce va să vină:
„Blestemată fie-le viaţa acestor neisprăviţi ce iau în derâdere numele Domnului şi al semenilor! Că doar pentru ca să se ştie, las pe această foaie câteva din isprăvile acestor vânturaţi, după cum urmează: au stors satul de bunuri, ca vite, porci, grâu şi porumb. Tănase a băgat la puşcărie pe bărbaţii care nu i-au dat ascultare. Dintre ei, pe al lui Gavrilă, al lui Dochim, al lui Siridon, sărmanii, nu şi-au mai văzut niciodată satul, Dumnezeu să-i ierte, şi pe răi, focul Ghenei să le mistuie sufletul! Am scris eu, Stoiţă, preot, ca să se ştie!”.
Dar „tovul Tănase” n-avea să înţeleagă niciodată câtă tulburare de lume împărţise în anii aceia peste oamenii satului, atât cât nu se mai cunoscuse. Iar la petrecerea aceia, fuseseră aduşi tovarăşii lui Tănase, în maşini cu coviltir, cum le numiseră oamenii maşinile-spaimă în care erau aruncaţi ca nişte baloţi, cu cătuşe la mâini, toţi cei proscrişi ca duşmani ai orânduirii nebune! Înfumuraţi, nevoie mare, pârliţii surtucari îşi frecau mâinile de bucurie că erau primiţi cu atâta pompă. Tănase, ca să-şi arate puterea, aruncase poruncă să fie împodobiţi caii cu covoare, semn sărbătoresc, iar fecioraşii satului, ca la nunta cu călăraşi, să-i primească pe tovii de la raion! Şi unde mai pui că, noaptea, târziu, au fost aduse, tainic, nişte rapandule femei stricate, multe la număr, atunci, după război…
Şi abia a treia zi oaspeţii lui Tănase şi-au adunat oasele zdrobite de băutură şi destrăbălare, că de joc, vezi Doamne, n-a putut fi vorba, doar prestanţa-i prestanţă, la noi, la comunişti! Către seară, au curăţat putina, în aceleaşi maşini, dar, uimire, odată cu ei îşi pierduse urmele şi consoarta cu nădragi, din pricini doar bănuite, adică, o limbă ascuţită ar fi aruncat prin sat vorbă că Tănase ar avea lujerul uscat şi asta părea oamenilor tot un blestem, precum cel căzut peste casă, cu vremi şi vremi în urmă! Dar Tănase a mai rămas încă tare pe picioare, ajutat de cele două slugi ale sale, să se înşurubeze în inima lumii, s-o calce după al său plac în picioare, iar oamenii, sărmanii, să-şi piardă din pricina lui şi bunurile şi liniştea!
Povestea lui Tănase, satul o va purta ani buni, din gură-n gură, până la sfârşitul acela sălbatic de care avea să aibă şi el parte, şi-abia după ce înfăptuitorul răzbunării îşi va încheia şi el zilele, atunci, abia, lumea o va înţelege pe de a-ntregul. Iar părintele Stoian, ultimul care a dat păstorire satului în legea greco-catolică, va nota în taină pe una din filele vechiului Apostol, gândul ce-i devorase anii aceia, „ca să nu se uite!”. Tănase al Lomanului era nepotul unei femei alungate din sat cu copilul în braţe şi cu viaţa sfârşită prin a sa voinţă, la marginea lui, după ani şi ani. Şi unchiul acelui copil, care a răzbit departe prin lume, s-a îngrijit de acest vlăstar, revenit prin locurile noastre, cu rost să semene răzbunarea neamului său oropsit. Eu am înălţat ani buni rugăciuni ş-am îndemnat şi pe-ai mei să-i ceară Preaputernicului pieirea bicisnicului. Dar aşa ne fusese lăsata înscrisă ca să pătimim de la copil la bătrân. Că ni se luase avutul, de la purcel, vită de jug, până la pământ şi atelaje, adunate apoi la colectivă unde s-a ales de toate praful şi pulberea. Dar, vai Doamne, de ce ne-ai dat pe toţi pieirii şi pentru care al noastre păcate? Apoi să se mai ştie că eu şi întregul sfat al bisericii am fost luaţi dintr-ale noastre şi duşi la canal, de unde doar jumătate că ne-am mai întors! Pe Toaderul lui Zahei l-au slăbit plămânii, pe-al lui Ionbaba, durerea de picioare, pe al lui Dochim, mijlocul; vai şi-amar, săracii de ei, dar cum s-au mai stins din viaţă!
Tănase, ca om al puterii, solicitase un alt preot, ortodox, iar eu am fost făcut papistaş, Doamne fereşte, trecându-mi credincioşii la legea comunistă cu forţa. Şi nici eu, amarul de mine, la întoarcerea din surghiun n-am mai avut altă alegere, că preoţia mi-au spulberat-o, şi-mi duc zilele ca vai de lume! Aşa că Dumnezeu mi-a dat puterea să-l preaslăvesc în continuare, chiar dacă păgânii mi-au luat totul! Şi-cum când Domnul l-a luat la sânul său şi pe Aurel, copilul lui Zahei, cel cu plămânii ciuruiţi la Canal, îi pot înscrie fiului fapta, spusă de el sub patrafir, la spovedanie. Şi, Doamne, dă-mi dezlegare să-i fie iertate păcatele, iar eu să-i pot înscrie fapta aşa cum el mi-o povestise sub jurământ!
A spus atunci, sub patrafir, Aurel: „Eu, Domnule părinte, eu i-am adus procletului pieirea, că prea mult rău ne-a mai făcut! Eram singur într-o seară şi m-a dus gândul la tata, săracul care a suferit atâta la canalul acela, şi la nenea Raicu, la al Roşului, la Mentea, la Sirean, la toţi, Dumnezeu să-i hodinească! Şi cu ochii împăienjiniţi de rachiul băut de unul singur, de la Podul din Valea Mărului, unde mă oprisem să trag o gură, că mă duceam la stâna din Pârâul Plopilor, de-acolo am făcut calea întoarsă, că parcă mă împingea cineva de la spate şi o voce îmi suna în urechi, şi-mi zicea mereu „zdrobeşte-l” şi l-am aşteptat pe Hudiţă… Acolo mi se arătase într-un târziu cu minţile tulburate, ca şi mine, dar aveam o putere în mine, că de m-aş fi luptat ursul şi tot l-aş fi doborât. I-am sărit în spinare şi l-am culcat la pământ şi i-am sucit gâtul de n-a mai apucat să scoată o vorbă. Apoi l-am târât acasă şi i-am dat foc acolo, pe prispă. L-am stropit cu gaz să ardă odată cu toate ale lui la un loc, că asta merita, banditul! Apoi am fugit înspre pădure, prin largul hotarului, ca numai sălbăticiunile să mă poată vedea. I-am răzbunat pe duşii noştri dragi şi când n-oi mai fi, domnule părinte, să le spui oamenilor cine i-a răzbunat, şi roagă-te pentru sufletul meu şi ca asemenea răutate omenească să nu se mai repete niciodată! Dumnezeu să-mi asculte ruga şi-am scris eu, părintele Stoiţă, ca să nu se uite!”.
Desigur că universul luat în atenţie, implicând configuraţia cotidiană a forţei blestemului, îşi are o structură mentală cu un specific profund, implicând păcatul şi frica, spaima şi ura, stări pătrunse în mare parte de spirit religios, dar nu fără o anumită doză de cenzură, după cum consideră Dan Horia Mazilu: „În existenţa lor atât de frământată, ei (românii s.n.) încercau totuşi să preîntâmpine mânia celui Preasfânt, respectând obiceiurile unei ortodoxii populare” (4). Dar trebuie să adăugăm faptul că veacul fascismului şi al comunismului, veacul blestemelor ce-şi abroga sfidător chiar calitatea de veac civilizator s-a trăit sub obsesia spaimelor, în care demonismul, ca forţă a răului, s-a omogenizat în conştiinţa umană de omul-fiară, omul-diabolizat, precum cel prezent în frescele lui Goya. Aşadar, spaimele au fost felurite: de la spaimele de ordin religios, de tipul să nu te mai cununi la biserică, să nu-ţi mai botezi copilul, să nu mai respecţi ritualica sărbătoresc-tradiţională, până chiar şi negarea oficierii slujbei religioase la înmormântare ş.a. Se trăia, de asemenea, durerea pierderii gospodăriei, a pământului, a bunurilor personale chiar, în general tot ce se agonisise în generaţii şi generaţii. Şi nu în cele din urmă s-a trăit sub sceptrul blestemului şi al fricii celei de toate zilele: bărbaţii dormeau nopţi la rând îmbrăcaţi, clipă de clipă pregătiţi de plecare, având straiţa cu merinde agăţată de stâlpul şurii, gata să ia drumul pădurii, de teama arestărilor din varii pricini: cote nepredate la timp, nesupunere la obligaţiile impuse obştei, contrazicerea activistului de partid, a primarului, miliţianului sau o simplă imaginară faptă reclamată de vreun duşman; pentru orice motiv se luau măsuri drastice, că altfel „orânduirea” ar fi sucombat din pricina duşmanului de clasă!
S-a trăit într-un timp de infern, mai ales în lumea de la ţară, într-un timp al distrugerii personalităţii umane şi a întregii moralităţi tradiţionale, stări astăzi pe cale de a fi uitate, şi s-ar fi cuvenit să figureze într-o „Cronică a blestemelor”, ca arcă a unui timp revolut! Fiindcă între spaţiul interior al individului care a populat lumea în spiritul religiozităţii, cu respect pentru semeni, şi lumea exterioară sieşi, mutilată printr-o ideologie gregară, în acele vremi s-au interpus aversiunea, angoasa şi, mai mult decât orice, ura! Mama îşi blestema fiul, soţia bărbatul, peste noapte se dezmembrau familii, din ordin sau bunăvoie, fiul îşi reclama părintele că deţine ară sau că a sacrificat vreun animal etc.
Dar să urmărim, în povestirea ce urmează, drama femeii văduve, rămasă fără apărare în furtunile blestemate ce au urmat conflagraţiei mondiale. Reţinem că „povestea” s-a consumat într-un sat de pe Valea Hârtibaciului – Sibiu (zonă avută în atenţie de către autor decenii întregi), stare înregistrată ca o simplă „poveste”, din atâtea şi atâtea altele, cauzate de comunism: „Nenea Toader, vecinul, poreclit Al Feşterului, după socrul, fost cizmar, a ţinut cu tot dinadinsul, într-o seară de vară, să-mi vorbească despre Ana Manciului cu îndemnul „că dacă vei scrie vreodată despre noi, să n-o uiţi pe această necăjită a pământului care a răbdat pe lumea asta cât o sută de oameni la un loc!”… Avusese doi copii. Pe Ioan, nume de sfânt, cum ne spunea cu mândrie că bărbatul ei are un fiu de nădejde, şi pe Zosim, pe care-l va vedea în curând ca pe un deşucheat şi nebun şi chiar aşa-i va şi striga, ori de câte ori, zăludul i se va ridica în contra, nedându-i ascultare…
După moartea bărbatului întors din prizonieratul rusesc cu plămânii ciuruiţi de oftică, femeia preluase în mâinile ei rostul casei. Apoi vremea de a le da copiilor ajutor ca să-şi întremeze casa lor, cu nevastă şi copii, în legile lumii, căzuse chiar în anii când comuniştii începuseră să-şi facă legea lor, stricând rosturile oamenilor.
Pe Ioan, dat devreme pe calea bisericească, reuşise fără prea multă târguială cu însurătoarea, să-l aşeze la casa lui, dar, sărmanul de el, în curând va lăsa pentru multă vreme o femeie tânără şi un copil fără ajutor, că, iute la mânie ca şi maică-sa, îl va snopi în bătaie pe colectorul de cote, când acesta l-a ameninţat că-i va lua tot grâul, de nu va plăti, tot în grâu şi cota de carne şi de lapte! Intrusul era un terchea-berchea de bucureştean ce-şi cususe indispensabilii de căruţa comuniştilor, cum îl taxase unul de-al Raicului, care-l înăsprise cu ameninţări pe Ioan şi acesta, nici una, nici alta, dintr-un pumn, îi zbură toţi dinţii din gură! N-a mai ajuns bărbatul în seara aceea acasă, că l-au luat de-acolo, de la arie şi dus a fost. I-a rămas în urmă o nevastă ce-şi smulgea părul din cap de necăjită ce era şi o mamă cu gura pungă de necaz. Din porunca activistului, maşina de treierat a fost mutată la un alt stog, aşa, ca să fie de învăţătură celor care ar face ca el! Destul însă că a doua noapte, din stogul fiului său a izbucnit vâlvătaie de flacără, ca o torţă a necuprinselor, transformând avuţia lăcomită de comunişti în spuză şi blestem! De-acum, femeii i-a rămas nădejdea în feciorul cel mic, dar de el, de ani şi ani, nici urmă prin sat!
În continuare, nenea Toader, partenerul meu de discuţii, din serile scurte de vară, mi-a vorbit despre cârdăşia lui Zahei cu comuniştii, care l-au trimis la o şcoală anume, de unde apoi a devenit pictor de biserici. Şi mi-a mai povestit vecinul ce se întâmplase când Zahei revenise acasă, după ce fratele său luase drumul puşcăriei:
„Păi, îi strigase atunci maică-sa: Măi, copile, ai de la tatăl tău poruncă să nu te-nhăitezi cu comuniştii şi tu ce-ai făcut, blestematule? Şi-l mai rugase, ca o mamă de suflet, că vezi-ţi de-ale tale, de casă şi de pământ, că altfel ne piere neamul, apoi tu nu eşti om de călugărie, să te uşti prin mănăstiri cu bidineaua şi pensula !”.
Dar Zosim n-a ascultat-o, că el slujea pe diavol. Ştirea i-o adusese femeii, târziu, un negustor de ceară şi de boştină ce poposise într-o seară pe pragul ei, şi spunându-i că tocmai Zosim îl trimisese, cu două icoane, pe care să le dea bisericii din sat. „Şi să ştii că a doua zi Ana mi-a spus tot păsul ce-i apăsa inima, că acel negustor îl cunoştea bine pe neostoitul călugăr de fiu-său care s-a vândut comuniştilor şi că lumea se ferea de el ca dracul de tămâie. Aşa se făcuse că într-o seară, pricopsitul neostoit de călugăr a fost prins că vindea pe bani grei tâlharilor de comunişti pe cei care se credeau la rândul lor că schimbă faţa lumii, şi vai de ei, săracii, că mulţi o sfârşeau sub rafala automatelor. Aşa se face că într-o seară fostul învăţător al satului, revenit ca ofiţer din război, şi luptător în Munţii Făgăraşului, care fusese luat ca din oală, pe când trecuse podul din Priloage, venind pe calea tainică a satului către casă, cu gând să-şi revadă tatăl, aflat pe patul morţii. Dar o rafală de automat i-a retezat viaţa, sus, pe Hulă, pe unde puţini îi cunoşteau învăţătorului drumul pe care se întorcea o dată pe săptămână acasă. Şi jalnic îl mai priveghease satul întreg, iar la îngropăciune îi închinase cântec de zori, în care se aducea vorba despre un om înnegrit şi tăcinos, ce făcuse păcat de neiertat.
„Că se ştiuse de atunci ori nu, greu de spus în gura mare, omule”, îmi strigase nenea Toader, ca şi cum evenimentele şi-ar mai fi avut cale de întoarcere, dar aşa sunt oamenii, ei aşteaptă o minune ori ceva asemănător, care să le adeverească închipuirile, că altfel e păcat de neiertat, să învinovăţeşti nevinovatul! „Şi poţi să iei seama de cum s-a întâmplat vânzarea?” mă întrebă vechiul meu prieten, cu regretul după acel fecior atât de iubit de oamenii satului. „Nu pot, omule, n-am fost acolo, nu ştiu ce l-a apucat pe nemernic, dacă el a fost şi nu un altul, în vremurile acelea de nesiguranţă şi sălbăticite de lume!”.
Că blestematul călugăr îl vânduse pe sărmanul învăţător, se aflase dintr-o pură întâmplare, de pe o icoană dăruită de el bisericii din Glâmboaca. Pe scândura ce-i căptuşea fiinţa, preotul descoperise o schiţă a satului, făcută de cineva cu gând criminal, cu locul bisericii, al şcolii şi casei învăţătorului, sub care s-a păstrat, scris cu litere slavone, şi numele criminalului. „Şi de ce făcuse asta, din lăcomie de bani, blestem de neam ori nebunie de om?”, îl întrebai pe noul curator al bisericii, titlu ce-i făcea vecinului meu cinste, fiind ales de întreaga suflare a satului, acolo, în biserică, în faţa altarului. „Din răutate de Iudă, că asta era blestematul de călugăr comunist înhăitat cu dracul!”.
Vecinul îmi mai povestise în seara aceea, că se aflase pe toată Valea Hârtibaciului despre crima falsului călugăr, iar pe Ana, mama lui, o scoase din minţi ruşinea ce i-o aduse feciorul pierdut pe calea blestemului atunci când din biserică fuseseră scoase cele două icoane de el pictate şi arse în prezenţa satului. De-atunci n-a mai întâlnit-o nimeni, nici pe drumul bisericii şi nici în faţa porţii. Dar la moartea feciorului, trecut prin cuţite de doi necunoscuţi, undeva, la o margine a Sibiului, femeia se pornise pe drumul oraşului ca o apucată şi-i ceruse apoi preotului să-i citească şi-n sat, după cuviinţă, slujba dezlegării de lume. Preotul o refuză însă, pe motiv că i-a fost făcută rânduiala, atunci când a fost dus pe ultimul drum, dar femeia a început să plângă, dezvăluind satului taina cutremurătoare că l-au îngropat comuniştii după legea lor, fără cele ce se cuvin unui creştin, la plecarea din lume. Înduioşat, preotul i-a împlinit până la urmă ruga.
Până de curând, în partea de sus a satului, străjuia o casă strivită de viţă sălbatică, de aproape că nu-i ghiceai nici intrarea în curte. Acolo şi-a dus amărâta de Ana viaţa, ocrotită, când au cuprins-o slăbiciunile bătrâneţii, de fosta ei noră, care nu a uitat-o, nici după ce s-a adunat cu un alt bărbat, după ani şi ani de la stingerea lui Ioan, în închisorile comuniştilor. Iar despre Zosim, călugărul blestemat, memoria satului a mai păstrat doar atât: că s-a vândut comuniştilor, de şi-a trădat prietenii, şi cineva s-a răzbunat, retezându-i zilele. E mult, e puţin, Dumnezeu ştie!
Aşadar, epoca „dictaturii proletare” a fost în mod cert „un timp al spaimei”, o temere purtată în oase mai ales generaţiile şi generaţiile de ţărani, trataţi ca o entitate departajată pe categorii distincte: chiaburii, masa mijlocaşă şi cea săracă, ultima folosită ca unealtă cu rol antagonist, stricătoare de rânduieli tradiţionale. Agenţii malefici ai acestei lumi se identificau cu activistul de partid, secretarul de organizaţie, primarul urbei, miliţian, forţe care prestau rolul de garant al „cuvântului partidului”, iar din umbră vegheau agenţii securităţii şi cozile lor de topor. Vorbim în atari situaţii de o antipatie a colectivităţilor în contra terorii, antipatie ce s-a îndreptat şi asupra unor membri ai respectivei colectivităţi ce si-au vândut sufletul acestor agenţi ai răului, precum în cazurile mai sus menţionate, diabolizându-se, la rândul lor. Şi toţi laolaltă, din punct de vedere religios, erau trimişii lui Antihrist pe pământ, blestemaţii, reprezentanţii fărădelegii şi ai minciunii. Ahtiaţi de putere şi bogăţie, ei s-au constituit în clanuri, într-un lanţ relaţional de sus şi până jos, întărite prin înscrisuri şi prin acapararea în plus a pârghiilor de influenţă a întregii structuri social-politice şi culturale. Fără intenţia de a înnegri prin ceva universul instituţional-religios, dar se cere, fără părtinire, semnificat faptul că chiar şi-n lumea clerului au pătruns elemente ale maleficului comunist, întreaga ierarhizare fiind diriguită prin intermediul regulilor instituţionalizate de comunişti.
De notorietate a rămas un înscris dat pentru Acatist, la una din mănăstirile de rezonanţă şi înmânat unei personalităţi de seamă a lumii monahale: „Dorim ca bunul Dumnezeu să ne dea puteri şi ajutor în toate, iar pe scumpul meu soţ, Dumnezeu să-l ţină în postul de activist la raion!”. Dincolo de alte consideraţii, ne reţine absurdul dorinţelor invocate fiinţei divine, printre care chiar supravieţuirea norocoasă în rangul de activist! Însă de şfichiuitura blestemului n-a scăpat nici activistul, diabolizat pentru rolul nefast ce l-a jucat prin acţiunile sale opresive în rândul semenilor săi. De astă dată, apelarea la cele sfinte are cu totul o altă semantică: „Am să dau un acatist, / Să cadă pe activist, / Boala ăluia spurcat, / Cu durere la ficat, / Să-i cadă părul de râie, / Pruncii orfani să-i rămâie, / Că m-a pus să scriu cerere / Şi-am rămas fără avere”. (6)
Desigur că efectele acestor dureros de nocive fenomene ce şi-au consolidat rădăcinile până şi-n structura societăţii zilelor noastre, au fost produse de către acest regim demolator, impropriu lumii româneşti. Ca atare, n-a putut fi considerat de generaţii şi generaţii ale acestui pământ decât un agent al răului ce-a demonizat o lume. Blestemat la rândul său, el a produs doar fiinţe diabolice, detestate. Servindu-l pe Antihrist, lumea în întregul ei a rămas diabolizată. Cu valoare de generalizare, îndrăznim o trimitere înspre punctul de vedere al reputatului estetician, antropolog cultural şi etnolog, Petru Ursache în al cărui discurs despre „Binecuvântare şi blestem” consemnează faptul că: „nu numai visul este semnul forţei celor mari (C G Jung), pentru că izvorăşte dintr-un fond abisal puternic, dar şi binecuvântarea şi blestemul. Există probe care atestă că visul, binecuvântarea şi blestemul au rădăcini precreştine…”. (4)
Desigur că în referirile noastre s-a avut în vedere raportul dintre o întreagă colectivitate şi forţele oculte, aducătoare de malefic. Conştiinţa mulţimilor, şi în cazul de faţă, poartă ca ecou faptul că sunt atinse de „aripa blestemului” şi, ca urmare, claustrate sub semnul unei pedepse, chiar ancestrală. Şi cu totală convingerea putem afirma faptul că tocmai trăirea religioasă a contribuit la salvarea sufletul românesc de la distrugerea încercată de „ciuma roşie”.

Bibliografie:

1 Texte culese de către autor, de pe Valea Hârtibaciului- Sibiu
2 Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului, Editura Polirom, ,2001, p.170.
3 ibidem
4 ibidem
5 Petru Ursache, Etnosofia, Editura Paideia, Bucureşti, 2oo6, p. 183.
6 Cezar Bădescu, Folclor anticomunist în monografia unei aşezări rurale, în Caiete Folclorice-Argeş, IX-X, Piteşti, 2006

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share