Spații culturale nr. 30 (4)

Diana VRABIE

VASILE ALECSANDRI: EMBLEMATICUL DESTIN AL DRUMEŢEI

Peregrin de lux, având „demonul drumeţiei în sânge” (George Munteanu), Vasile Alecsandri vizitează în nenumărate rânduri Italia, Franţa, Spania, Germania, Anglia, dar şi Turcia, Egiptul, India, de unde se întoarce exaltat şi derutat în egală măsură, întrucât discrepanţa dintre realitatea din ţară şi cea din afară era descurajantă: „M-am întors în Iaşi – scrie el unui amic ce rămăsese în Franţa – aducând cu mine un mare bagagiu de iluzii şi de idei moderne. Adorator fervent a treimei sfinte şi mântuitoare ce reprezintă libertatea, egalitatea şi fraternitatea, am reintrat în ţară ca un fanatic naiv şi convins că voi găsi pretutindeni aceste sacre principiuri în aplicare”. În realitate, însă, el găseşte „libertatea lănţuită cu însăşi mâna domnitorului”, „libertatea presei ciopârţită de foarfeca cenzurei”, iar „egalitatea turtită, sărmana” subt un nămol de prejudeţe absurde şi de privilegiuri monstruoase”.
Plăcerea, conjugată cu necesitatea de a călători, vine dintr-o pornire lăuntrică, care ar fi acţionat la Alecsandri în orice împrejurări. El rămâne un călător al evadării din rutină, din plictisul cotidian, din propria stare de spirit, încheind prin a deveni “un călător şi în propria sa ţară”, cum bine observă Mihai Zamfir.
Numeroasele sale călătorii, favorizate de excelenta situaţie materială, dar şi de posturile ce încurajau pelerinajul (membru al Comisiei pentru reorganizarea învăţământului public, ministru al afacerilor externe, ministru plenipotenţiar la Paris ş.a.) au constituit inepuizabile surse de inspiraţie pentru întreaga sa operă literară. Chiar dacă meritele sale au fost reduse exclusiv la sectorul liric şi cel dramatic, regele de odinioară al poeziei se dovedeşte şi un excelent prozator. Această observaţie o face pentru întâia dată G. Ibrăileanu, într-un articol din 1919, unde se arată nemulţumit de faptul că Alecsandri este un autor onorat şi citat, dar nu şi citit, ceea ce constituie o „nedreptate”, întrucât scriitorul „are pagini frumoase, care ar satisface şi pe cetitorul modern, dacă ar şti unde să le caute. Aceste pagini sunt mai ales în proza lui Alecsandri şi mai cu seamă în notele sale de „călătorie”, pe care nimeni nu le-a pus la îndemâna publicului”. Farmecul jurnalelor sale de călătorie (Jurnal de călătorie la Viena,1844; Iaşii, 1844; Călătorie în Africa, 1853; Suvenire,1855) derivă din firescul naraţiei, prospeţimea limbajului şi naturaleţea frustă, amplificată de lipsa intenţionalităţii literare. „Scutit de risipa de silabe şi de obligaţia gravităţii lirice, scriitorul îşi revarsă, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictură, înlesnire orientală de povestitor”, remarca G. Călinescu.
Intrate fulminant în circuitul şcolar, Pastelurile au devenit foarte curând marca stilului lui Vasile Alecsandri, fiind ignorate pe nedrept paginile de proză, în care, îl găsim mult mai evoluat, mult mai descătuşat de acordurile versificatoare, pagini în care autenticitatea vocaţiei scriitorului de la Mirceşti, se relevă la modul plenar.
Nutrim convingerea că factura diaristică a lui Vasile Alecsandri ascunde sectoare absolut fascinante, neexploatate suficient până în prezent. În paginile sale de călătorie, autorul se arată nepăsător la canoanele compoziţiei, dând frâu liber fanteziei, dominantele naraţiunii fiind reprezentate de privelişti şi evenimente: „Cât pentru mine, primblarea mea favorită era pe marginea portului, unde mergeam în toate zilele de priveam, ore întregi, formele diverse ale corăbiilor și lucrul marinarilor ce încărcau sau descărcau mărfuri. Fiecare din ele înfățișa închipuirii mele țărmurile de unde venise și mă făcea să visez la acele locuri necunoscute mie. Lângă un vas din India se înălțau catargurile unei corvete americane; aproape de un vapor englez se legăna o corabie spaniolească; mai departe flutura pavilionul norvegian, lângă pavilionul român: și toate la un loc alcătuiau un soi de hartă geografică ce îmi atrăgea privirile cu o putere magnetică și îmi insufla tainice dorințe de a urma zborul lor pe valurile mării” (Jurnal de călătorie în Africa). Autorul se menţine la nivelul modest al celui ce contemplă lumea existentă, dar prin imaginaţia verbală are posibilitatea să se ridice deasupra unui locus communis şi să imprime, în felul acesta, discursului reflexii sociale, psihologice, culturale, creând, finalmente, un revelator spectacol.
Altminteri, autorul Pastelurilor contribuie în mod decisiv la consolidarea literaturii de frontieră în spaţiul românesc, în calitate de memorialist, diarist, dar şi autor de corespondenţă literară şi autobiografii. Mai mult, Alecsandri rămâne un diarist şi în materie de lirică. Spre exemplu, ciclul său erotic, Lăcrimioare, nu reprezintă decât jurnalul în versuri al iubirii poetului pentru Elena Negri (produsă între 1845-1847), jurnal atât de fidel, încât etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. Pastelurile stau sub aceeaşi constelaţie diaristică: sfârşitul de toamnă a anului 1867, anevoioasa iarnă dintre cumpăna anilor 1867-1868, sosirea primăverii şi apoi a verii lui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Sfârşit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, La gura sobei, Viscolul, Sfârşitul iernei, Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. Criticul Mihai Zamfir împinge interpretările mai departe, calificând ultimul volum publicat de poet, Ostaşii noştri, drept un „veritabil jurnal poetic de front”, întrucât acesta ar descrie campania militară de la 1877-1878, începând cu zvonurile privind războiul şi până la întoarcerea în ţară a luptătorilor de la Griviţa.
Această deschidere spre diversele specii literare, inclusiv cele aparţinând literaturii de frontieră, descinde din însăşi natura paşoptismului, perioadă literară care, în virtutea unor principii recuperatoare, se concentrează la consolidarea genurilor şi speciilor.
Aceeaşi voluptate a călătoriei îi va îndrepta paşii, între 1842 şi 1843, prin munţii Ceahlăului. Escapadele montane se vor dovedi extrem de benefice pentru formaţia sa literară. Poetul descoperă poezia populară ca model şi sursă pentru o literatură cultă viabilă, având revelaţia valorii estetice a creaţiilor spirituale ale poporului. El adună, rând pe rând, acele „comori ale poeziei populare” – Mioriţa, Toma Alimoş, Legenda Mănăstirii Argeşului, care vor intra în celebra culegere de Poezii poporale. Balade. Cântice bătrâneşti. Adunate şi îndreptate de d. Vasile Alecsandri (1852). Acest volum, după cum bine se ştie, a lansat epoca de afirmare a lui Vasile Alecsandri, care vedea în folclor o sursă a regenerării literaturii naţionale. El este şi cel dintâi care pune în evidenţă unitatea folclorului nostru, pe fundalul unei culturi multiseculare, dar preponderent, orale.
Calificat modest de G. Călinescu drept un „scriitor viabil”, Vasile Alecsandri depăşeşte indiscutabil această etichetare, dovedindu-se unul dintre scriitorii influenţi ai literaturii noastre. Altminteri, acelaşi critic îi dedică o amplă monografie, din care, dincolo, de valoroasele incursiuni exegetice, poate fi desprins un autentic portret al celui, care va rămâne, poetul naţiunii. „Suflet de epicureu cu sensibilitate”, ce gusta calambururile, fără a fi fost niciodată „un om profund”, Alecsandri era „un bun prieten cu tabieturi”, departe de dramele devastatoare. Avea „privirea tangenţială a unei statui de bronz” atenuată de „perfecta lui bună creştere”, de „rara lui delicateţe”, de „mâhnirea uşoară”, produsă de „contestarea unui merit în care crede”. Profilul uscăţiv, mustaţa răsucită donjuanic, comporta o emanație englezească, deşi criticul îi suspectează sângele insular. Vulnerabil la frig, sforţări fizice, mizerie, cultivând „o boemă confortabilă” de „rentier” bogat, fără obligaţii, poetul ducea „o existenţă tacticoasă, presărată cu blânde dureri şi iubiri nedramatice”.
Spirit introvertit, scriitorul îşi caracterizează, altminteri, singur firea: un „culbec” închis în casa lui, un peştişor care se încălzeşte la soare, la suprafaţa apei, încercând un sentiment penibil, amestecat cu lene şi regret, când trebuie să se deplaseze, temându-se de timpul „colbo-vânto-friguros”. Clasic prin definiţie, cu firea echilibrată şi cu vocaţia observaţiei obiective a realităţii, Vasile Alecsandri rămâne un romantic ros de pasiunea călătoriilor. Abia la vârsta senectuţii, îl surprindem potolit într-un jilţ american, admirând, vara, verdeaţa Mirceştilor, iarna, focul din sobă.

Valeria MANTA TĂICUŢU

SONETE

III

stau blocurile-n turmă adunate
clevetitoare oi nesănătoase
cu pielea coşcovită de pe oase
miroase-a stârv şi-a blănuri nespălate
la margini de alei pândind sălbatic
guri negre de canal descoperite
cu damf de moarte-n ţevile coclite
se-ntind către cvartalul fantomatic
ruina râde ştirb prin cafenele
găşti de drogaţi se-nfruntă prin parcări
şi plouă scurt şi tragic peste ele
oraşul cel turbat cu şapte gări
lătrat lasciv de noaptea cu manele
îşi muşcă din sosiri şi din plecări

XXVII

pictăm păianjeni pe la colţul vremii
eternizaţi în sumbre florilegii
ce cară traseistele şi blegii
pe urma vânătorilor de premii
gonacii se-mbulzesc s-aducă prada
cât mai aproape de bătaia morţii
iar muzele răcnind şi-arată colţii
spre cei ce părăsesc scârbiţi grămada
e arta noastră hăituială crudă
nu de mistreţi cu colţii de argint
ci de cuvinte-n strai de paparudă
te laşi purtat prin jalnic labirint
de cotoroanţe cu desfrâul rudă
şi mori sărac în propriul tău Corint

LA ANIVERSARĂ

Maria PAL

(N. 16 noiembrie 1948, com. Boteşti, jud. Neamţ), licenţiată a Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1974). Debutează în presa literară în anul 1968. Membră a Uniunii Scriitorilor.
A colaborat la: Apostrof, Ateneu, Bucovina literară, Ceahlăul, Cetatea culturală,Contemporanul. Ideea Europeană, Convorbiri literare, Euphorion, Dacia literară, Familia, Jurnalul literar, Luceafărul, Oglinda literară, Poesis, Poezia, Pro Saeculum, România literară, Scrisul Românesc, Steaua, TiuK!, tribuna, Unu, Spaţii culturale, Vatra ş.a. Volume de poezie: Nesomnul metaforei (1999), Preludiu pentru tăceri (2000), Străpuns de negăsire (2000), Cuibul flăcărilor (2000), Tristeţi nimbate (2001), Între două bătăi de secundă (2001), Măsura cenuşii (2002), 50 de poeme (2002), Ore de umbră – premiul pentru poezie în manuscris la Concursul Naţional „Duiliu Zamfirescu”, ediţia a IV-a, premiul special „Negoiţă Irimie” al Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj (2004), Dincolo (2005) , Măşti de opal, 2006.
Îngrijeşte ediţiile: Memoria exilului românesc (2002, în colaborare cu Ion Cristofor), Ion Caraion , Scrisori către Nicholas Catanoy (2003).

UIŢI

cunoşti singurătatea din arbori
copii uimiţi de simplitatea descoperirii
plante vesele ce prind de mână trecători îngânduraţi
fire subţiri ce leagă vise de speranţă
şi de tristeţea celor respinşi

cunoşti iubirea ce se prelungeşte în stradă
umili murdari de neşansă lucruri simple
flori strivite de paşi obraznici
haotice imagini zămislite de netrebnici
întuneric brusc oprit în faţa ta ca o ploaie de vară

doar demonii pe care ţi-i scot în cale obiectele
în vacarmul nopţii
sunt din ce în ce mai puţin necunoscuţi
şi uiţi cum să devii un zâmbet
o cheie în mâna unui străin

ECOURI

când vine moartea după un ultim obol
o lamă retează sunete în pământ

între degete-ţi înfloreşte roua
un alt crepuscul din zile fără ţintă

auzul are-un somn ca de plumb privirea e seacă
glasul nu mai trezeşte ecouri grave-n cristale
în inimi codri sau vânt

ai devenit ceva fără frontiere
în care vise intră-n delir
şi se-ntorc mereu la acelaşi cuvânt
la singura cheie

COLIVIA

un vânt jucăuş te răsuceşte în toate părţile
sculptându-te
pentru el eşti o marmură fără chip
îl vei recunoaşte de fiecare dată
aşteptându-l

o ploaie furioasă s-a repezit înspre tine
să te macine
crezând că eşti un fel de munte
ce-şi părăseşte locul naşterii

de sub picioare
pământul îţi fuge în multe direcţii
confundându-te cu-o avertizare de cutremur
după zbuciumul paşilor

purpurie
o pasăre speriată ţi se zbate-ntre coaste
ca într-o colivie fără cheie
în care-a cântat o viaţă printre lumini şi umbre
părăsindu-le

ÎNSPĂIMÂNTAT

credeai că lumea e un gol eronat
nu te-aşteptai să retrăieşti zile
pe care nu le-ai înţeles atunci pe deplin
ce-ţi fac semne prietenoase
cum niciodată nu ţi-au făcut

zeii le-au retrimis cu o povară de mituri
să-ţi dezvăluie penumbre pe care nu le-ai văzut

înspăimântat
îţi priveşti mâna stângă şi cheia pierdută
ce deja s-au întins să le prindă

PREA TÂRZIU

ca un popor de ciumaţi
trec păsări prin pustiite păduri

distanţa nu se mai măsoară în curcubee

priveşti înspăimântat viitorul
cum îşi întinde rădăcinile putrede
şi tragi din adâncuri năvoade cu strigăte
cu răspunsuri date la-ntrebări prea târziu

singur părăsit de toţi şi de toate
te-nchini prin aurite altare
unde hălăduiesc sfinţi cu priviri aburite
ce-ţi cresc cimitirul de vise
ca vrejul fermecat din poveste

O NOUĂ CUNOAŞTERE

lunecoase tentacule pe spinările somnului
salamandre ale unor stele negre strivindu-ţi privirea

nu te mai atrag mituri strălucitoare
le cauţi pe cele întunecate şi cu penumbre
care-ţi surâd incitante
cum niciodată n-au făcut-o celelalte

întinzi mâini înspre inscripţii antice
cărora le simţi deodată prezenţa uimindu-te

ştii că zeii îţi dăruiesc o nouă cunoaştere
pe care-ai aşteptat-o îndelung
decantându-le pe celelalte până la sânge

aşa ajungi la un timp ce aparţine pământului
care te modelează-n secret pentru chei felurite
făcându-te vast
să găzduieşti forme rătăcite în univers
să-nţelegi cine-i mai important decât oceanul

HĂUL

un cer albastru şi viu cu albe zdrenţe de nori
un soare sus auriu
nici o adiere de vânt nici o culoare în plus

lacul o pânză transparentă subţire subţire
ca şi cum nici n-ar fi

ce-i în înaltul din cer e şi-n adâncul din lac
aceiaşi nori copilăreşti
pe acelaşi azur

curioase ca în transă
picioarele intră-n apă pas după pas
soarele din înalturi zâmbeşte şi în hăul din lac
tălpile plutesc deasupra pe văzduhul de jos

la brâu o pânză transparentă ce nu-i

atârni la fel de incert
nemişcat

o gheară imensă se răsuceşte în tine
răscolind toată frica de pe unde era

inima stă să plesnească

PE URMA LĂSATĂ

umilinţa cu paşi de vulpe priveşte cu neputinţă
la speranţa ce te leapădă ca pe-o haină veche
întrebându-te cine eşti

o umbră amară şi tristă
se profilează pe cer în crepuscul

călătoreşti cu bagaje pierdute
urmele tale se citesc pe pietre
prin noroaie pe frunze roşii

înaintezi tot mai atent mai tăcut
ca să nu ratezi tufişul în flăcări
după care-i ascuns Dumnezeu

pe mână pe urma lăsată de ceas
creşte un muşchi verde-gălbui
pe care se tăvălesc zile nepăsătoare

din priviri ţi se revarsă ideograme
sub tălpi de vânt sub copite de inorogi
şi multiplică tăcerile
ca înaintea gloanţelor plecate prea devreme din puşti

Ion ROŞIORU

Ger

Mă las purtat de tulnic prin foșnetul de grâu
Spre cea din urmă barcă, spre cel din urmă râu.

Pornesc grăbit de gândul că mâine-o să mă-ntomn
Spre cea din urmă noapte, spre cel din urmă somn.

Mă cheamă cu glas tainic cei care-au fost ai mei
Spre cea din urmă creastă, spre cel din urmă stei.

Mă-ndrept spre o planetă cât boaba de piper
Spre cea din urmă iarnă, spre cel din urmă ger!

Rol

De când mă știu pe lume străbat deșertul mort
Spre cea din urmă mare, spre cel din urmă port.

Mă poartă-n șa de aur un roib de voievod
Spre cea din urmă toamnă, spre cel din urmă rod.

De-un lung convoi de lustri mă aflu în exod
Spre cea din urmă scară, spre cel din urmă pod.

Destinul meu e trapa prin care cad în gol
Spre cea din urmă dramă, spre cel din urmă rol!

Por

Câmpia vastă se revarsă de-a valma peste cimitire:
Eolienele pioase sparg cerul mov spre pomenire.

De la un timp amar enoții se simt în elementul lor:
Prin vechile gorgane tracii a nu știu câta oară mor.

Cresc în neștire mărăcinii în curtea fostei închisori:
Dau veșnic numai peste oase căutătorii de comori.

Cu patos Ielele perverse se prind în joc pârjolitor:
Pământul bătucit emană blestem prin fiecare por!

Paj

Îmi scrii despre cuptorul biblic. Eu – despre umbra unui nuc.
Îmi bate Soledad la poartă. Să-i trag zăvorul nu mă duc.

Îți scriu de cerbi și de izvoare. Îmi scrii de smoală și de iad.
Mă răzvrătesc întâia oară. La ușă-mi bate Soledad.

Îmi scrii de caldarâmu-n flăcări. Îți scriu de cel din urmă ger.
Cu Soledad îmi beau absintul. Cu Soledad în brațe pier.

Îmi scrii că se-ntețește moartea. Nu-ți mai trimit nici un mesaj.
Perfida Soledad insistă să-i fiu pe veci amant și paj!

Lied

La ora patru fără-un plaur începe urletul adânc:
De-ar fi singurătatea pâine s-o frâng în mâini și s-o mănânc!

La ora cinci și trei cascade te urci în trenul de nisip:
De-ar scânteia amnarul karmic să pot din nou să te-nfirip!

La ora șase demarează întâiul veac de tine gol:
De-ar vrea destinul să priceapă că nu-mi convine noul rol!

La ora șapte și-o vecie se umple cifra doi de vid:
De s-ar putea contrage toată povestea noastră într-un lied!

Crud

Stăteam la gardul dinspre soare-apune și priveam năuc:
Cu secera-i venise moartea să-mi taie umbra de la nuc!

Stăteam la gardul dinspre soare-răsare și priveam uimit:
Cu spada-i de Toledo moartea decapita un nor sanscrit!

Stăteam la gardul dinspre crivăț și văzul tot mi-era auz:
Cu biciul ei de gheață moartea-și grăbea pariul andaluz!

Stăteam la gardul dinspre unghiul cocorilor înfipt în sud:
Cu coasa ei venise moartea să-mi pună jos destinul crud!

Rost

Victoria, ceva mă face să cred c-am mai trăit cândva
Şi că umila mea potecă s-a modulat sub talpa ta.

Prin labirintul nostru karmic am adăstat o vreme-n doi,
Apoi ne-am rătăcit şi nimeni n-a mai ştiut nimic de noi.

Acum ai revenit, dar bate apusu-n geamuri şi-i târziu
Şi-s numai umbra străvezie a ceea ce-aş putea să fiu.

Mă amăgesc însă cu gândul că-n altă viaţă ce n-a fost
Vom şti să ne-nteţim iubirea c-un vreasc arghezian de rost!

Valeriu ANDREI

poveste

,,Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi
în primul rând unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă,
cu ce s-au ocupat părinţii, înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea
gen David Copperfield…”

toţi prietenii mei au făcut din mine un trofeu… un biet trofeu
lăsat să acopere furnirul unui perete o etichetă suflată
în aur este povestea mea
ar fi trebuit să aleg dar nu cu inima ar fi trebuit
să ştiu dar nu cu viaţa că o singură vorbă nu poate alinia planetele

ah planete ale acestui nesfârşit univers gregar vă implor
învăţaţi-mă să ling doar o singură zi mâna unui stăpân milos
găsiţi-mi ceva mai acătării şi în calitate de slugă umilă jur că îi pieptăna şi plimba
frumoşii terieri îndopându-i numai şi numai cu fineţuri
,,să nu ucizi!” ,,să nu ucizi!” ,,să nu ucizi!”

mi-ai dat azi-noapte o boală grea trup al meu m-ai adus într-o cameră
-n care duminica retarzii scrobiţi îşi îndeasă puţoii
să citească-n latină spaima din blănuri încălzeşte podeaua ah planetelor
planetelor aţi apucat să îl răsfoiţi doar pe kipling
ştiţi voi ceva despre junglă sau despre marea artă a vânătorii diurne elitistelor
şobolăneala groaza şi frigul vă spun ceva
dar foamea?

,,luaţi, mâncaţi” trupul meu în şuruburi şi sârme e aici să salveze marele chef
toate neamurile de câini şi fălcile oricărei dimensiuni
întru umplerea burţii
întru fericire şi dragoste
şi întru toate sensibilităţile estetice promise vouă de voi
la această oră de maximă audienţă animalul se va lăsa iarăşi îngenunchiat
cu dulci inflexiuni sub adâncile glande lacrimale trup frânt al meu
potoleşte-mi prietenii

,,luaţi, mâncaţi” prieteni ai mei bon apetit!
bon apetit! sarea zahărul şi grăsimile sunt vitale

ce blană! ce etichetă! ce poveste!

cris

nu cris
nici pe departe nu intenţionez să forţez definiţiile au fost lăsate doar să-grădească
iar tu te sufoci cris şi mai ştiu că nu poţi fi fericită nici măcar
în acea curte mare chiar dacă fericirea locuieşte acolo cu forme lampadarul
sfâşie cu braţele întunericul şi ferestrele umflă oboseala perdelelor tale curge în mine
mângâie bulevardul gradiva noaptea miroase a dolce & gabbana

nu cris
nici un search n-a găsit pe youtube fericirea e numai a noastră
acolo în vamă…
lăsată “fără acces pentru turişti, fără zgomotul vieţii”
dincolo de toate valurile pulsează o mică atlantidă…
şopteşte-mi cris că o vezi
hai spune-mi că visele nu-ţi mai aduc palpitaţii
priveşte sunt aici sub ferestre
acelaşi clovn pe care gerunziile tale-l aşteaptă
fix la zece să îţi cureţe somnul de şerpi

vor veni endorfinele
vom pluti pe mări de cearşafuri
tu… eu… plaja cu scoici… mirosul de alge
două biserici noaptea şi ploaia topesc bulevardul
iar măştile cad pe hârtia de turnesol

cris
nici nu ştii cât curaj pot avea uneori clovnii…

RAINER MARIA RILKE
(1875-1926)

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Sufletul meu! cum să-l ţin
să nu se îmbrăţişeze cu-al tău? Ce zbor
să-l poarte deasupra-ţi, spre unde şi cum?
Ce mult aş vrea să-l pot ascunde, crin
la adăpost în seara mea de dor
pe-un ţărm străin fără de drum
într-un amurg precum un vast rubin!
Pe noi orice ne-atinge o-mbrăţişare-i,
arcuşului asemeni, care
pe două coarde acelaş sunet spune.
Ce instrument puterile ne-aşează
ce virtuoz ne ţine-n mâna-i trează
o, cânt-minune!…

O, TU, IUBIRE DINAINTE PIERDUTĂ

O, tu iubire
dinainte pierdută, nicicând întâlnită
azi nu mai ştiu ce cânt să-ţi aduc
da, şi când viitorul se-apropie, nu mai încerc
să te găsesc, iar marile mele închipuiri
pierdute-s în zare: aşezări şi turnuri şi păduri
şi bănuitele drumuri şerpuitoare
şi taina acelor tărâmuri, cândva cutreierate de zei:
toate se-nalţă în mine
întru preamărirea ta, cea pururi pierdută.

O, da, tu eşti asemenea grădinilor
care mi-au venit în împlinirea
speranţelor. Şi s-a deschis o fereastră
în casa ţărănească, iar tu, îngândurato
mi s-a părut că m-ai urmat înlăuntru.
Ah, da, ţi-am găsit urmele pe uliţa
pe unde abia trecuseşi, iar oglinzile ferestrelor
încă ameţite de chipul tău, răsfrângeau
uimite apariţia mea. Oh, poate
cântecul aceleiaşi păsări a răsunat aseară
în sufletul fiecăruia dintre noi?!…

ORFEU, EURYDICE, HERMES

Era în a sufletelor tainică mină
şi ei urcau ca argintoase vine prin

minereuri de-ntuneric. Printre
imense rădăcini, urcând spre oameni
un sânge ca profirul greu în beznă.
Şi altceva nimic nu părea roşu.

Stânci se iveau, păduri de întuneric.
Şi presupuse poduri peste goluri
şi lacu-acela mare, tenebros precum orbirea
parcă-atârnând pe fundu-i fără zare
cum peste-un peisaj un vânăt cer
iar printre-ncremenite pajişti apăru
un drum ca o fâşie palidă curgând.

Iar ei urcau pe drumu-acela.

În faţa mergea el, bărbatu-n mantie albastră
înalt, şi mut, şi plin de nerăbdare
iar pasul său mânca pământul
adânc muşcându-l; mâinile-atârnând
tăcute-n faldurile fără foşnet
uitaseră de lira care, suplă
precum un rug în stânga lui crescuse
ca pe o creangă de măslin un trandafir.
Nestăpânite simţurile-i toate
şi doar privirea-i alerga spre ziuă
şi-asemeni unui câine se-ntorcea, pleca
şi iarăşi la noua cotitură aşteptând;
în urmă doar auzu-i rămânea
ca un miros, părându-i-se c-ajunge
până la paşii celor doi venind
care, asemenea-i, suiau.

Şi-aşa urca, iar după el ecoul paşilor grei
şi-a mantiei mişcare.
(Ah, numai de-ar veni!) îşi zise-n sinea-i:
vorbise aievea şi ecou asemeni.
(Da, de-ar veni, ci amândoi să fie!)
ei doi al căror mers era tăcere.
Ah, cum ar vrea o clipă să se-ntoarcă
(ci s-ar distruge fapta ce acum
se împlinea în taina-i) spre a-i vedea
pe cei ce-n urma lui păreau că suie:

pe al soliei zeu cu mersul iute
cu scufa-i peste limpezi ochi mereu zorind
cu varga-i fermă arătând: ‘nainte!
şi-n stânga-i, prea supusă, ea, cea mult iubită
încât mai multă jale lira-i a izvorât
decât tot corul bocitoarelor – gândi – şi-ndată
un univers-durere se-ntrupă şi-n el
din nou fu totul: codru, vale, drum
câmpie, aşezare, râuri, fiare;
da, şi-mprejuru-acestei lumi de lacrimi
ca şi-mprejurul celuilalt pământ
un soare trist,
un cer tăcând şi plin de stele atârnând
de tânguire cer de lacrimi, urâţite stele:
pentru ea totul, ea cea mai iubită.

Acum, purtată de-acel zeu, mergea
cu pasu-ncetinit de giulgiul morţii:
neştiutoare, blândă, fără grabă.
Era numai în sine şi era
de o speranţa naltă dăruită
bărbatul ce-l urma nu-i da vrun gând
nici drumul ce-l suia mergând spre viaţa;
se pătrundea de moartea plină-n toate
cum fructa-i plină de-ntuneric dulce
aşa era de moartea-i stăpânită, încât
în înţelesu-i nu era nimic.

Da, se afla-ntr-o feciorie nouă:
sexu-i închis tăcea, de neatins
precum o floare fragedă-n amurg
iar mâinile-i nu mai ştiau alintul
încât atingerea uşoară-a zeului
o supăra ca o necuviinţa.

Nu mai era minunea ceea blondă
ce izvora poetului cântări;
nu mai era mireazma-n pat de nuntă
nici, a bărbatului din faţa sa, avere.

Era asemeni unei rădăcini –
şi când, pe ne-aşteptate, cu durere, zeul
îi spuse: «a-ntors capul»
ne-nţelegând, ea spuse-n şoaptă: «Cine?»

Departe, însă,-n poarta de lumină
sta cineva în umbra-i: faţa lui
de nerecunoscut. Şi uluit
vedea cum printre pajişti, pe-o cărare
însoţitorul zeu privind mâhnit
se-ntoarse spre-a urma făptura-n alb
ce se înapoia pe-acelaş drum
cu pasul stingherit de giulgiul morţii
neştiutoare, blândă, fără grabă…

ZI DE TOAMNĂ

Doamne, e timpul! Vara a fost lungă.
Peste ornicul soarelui umbra-ţi s-ajungă
iar peste ogoare lasă vântul să sune.
Da, cere ultimelor fructe dulceaţa s-adune:
mai dă-le două zile de sud cu blândeţe,
îndemn spre împlinire; şi tristeţe
dulce în vinul greu aşează.
Cine, acum, n-are casă, nu-şi mai durează.
Cine e singur, în singurătate-o să fie:
veghind pe cărţi, el lungi scrisori va scrie
şi, pe alei, va rătăci neliniştit
cu frunzele căzând în infinit…

DIN ADORAŢIE

Stinge-mi lumina ochilor: încă Te văd!
Astupă-mi urechile: eu tot Te-aud!
Olog de-aş fi, spre Tine alerg!
Fără de limbă la Tine mă rog!
Frânge-mi braţele: la fel inima-mi
Te va cuprinde! Opreşte-mi-o
şi creieru-mi în locu-i va bate, iar dacă
în foc îl vei azvârli, pe sânge
Te voi purta mereu mai departe.

CE TE FACI, DOAMNE, DACĂ MOR?

Ce te faci, Doamne

Dacă mă sparg (îţi sunt ulcior!)?
Dacă mă stric (şi băutură-ţi sunt!)?
Exact în tot ce faci sub veşnicu-ţi veşmânt;
pierind, şi înţelesul Tău se piere.
În urma mea n-ai casă nici avere
iar să Te-ntâmpine n-ar fi cuvinte.
Cad eu din obositele-ţi picioare sfinte
cade sandala Ta de lut şi mângâiere.
Mantaua Ta (cât cerul!) Te ascunde.
Privirea Ta, spre care se îndreaptă
privirea-mi caldă năzuind în faptă
va rătăci prin vreme după mine
iar în amurg de zi ea va pătrunde
în vatra rece, prin firida mică.

Ce Te faci Doamne? Mi-e frică…

Traducere în limba română de

Radu CÂRNECI

(Desen de Nicolai HILOHI)