Spații culturale nr. 31 (12)

Petrache PLOPEANU

A cincea zi
(continuare din numărul trecut)

În propoziții eliptice o să spunem ce s-a petrecut mai apoi. „Mai apoi”-ul acesta are o existență relativă la modul cel mai absolut cu putință! Putem să luăm în considerare doar distanța parcursă de Nicolae Alpha și Omega de la ușa inexistentă a carcerei de la subsol până la poarta fostei pușcării. Pentru că v-ați dat probabil seama, închisoarea nu mai exista odată ce lumea se întorsese cu fundul în sus și asta nu este o simplă figură de stil, așa cum nu fuseseră simple figuri de stil întoarcerile cu fundul în sus ale lui Nicolae în cei doi ani de după contactul empatic cu acel copac de pe drumul de restriște Amara – Râmnic. Întoarcerea lumii cu fundul în sus se produsese însă din alte motive decât acelea care îl siliseră pe Nicolae să o facă. Dar, una peste alta, ambele întoarceri au avut elementul lor de coerciție. Dacă în privința lui Nicolae coerciția era ușor de demonstrat și el încercase să o facă, mai ales în primele sale zile de pușcărie, dar fără nici un rezultat palpabil, doar cele la care era supus de camarazii săi de dormitor, în ceea ce ține de mecanica universală, de mișcarea astrelor și planetelor și a legilor care le guvernează, coerciția este supusă teoriei relativității einsteiniene. Noi însă, încercăm să oferim un dram de stabilitate nerelativă povestirii noastre pentru a identifica baza pe care avea să se stabilizeze lumea noastră după ora 11,11 și după acel 21 decembrie 2012. Putem să luăm în discuție distanța de la Mândrești, unde era plasată de geniul unui comunist de nădejde, pușcăria, la Focșani; sau de la Mândrești la Râmnicul Sărat; sau de la Mândrești la Amara. Oricum ar fi, propozițiile noastre eliptice vor fi inevitabil mai ample:
1. Nicolae a ieșit din subsol în curtea închisorii. Nici țipenie de om sau de altceva viu în acel spațiu. Curtea era cea cunoscută, dar clădirile suferiseră transformări vizibile: odată structura de fier dispărută, volatilizată, topită, etc., până astăzi, și presupunem că situația aceasta se păstra mult timp de acum încolo, nu am aflat ce s-a petrecut cu metalul de pe Pământ și ne dăm cu părerea doar și folosim în acest scop verbe precise pentru a comenta imprecis un fenomen la care mayașii meditaseră mii de ani (și la ce le-a folosit și la ce ne-a folosit și nouă!), clădirile se prăbușiseră parțial sau total sau deloc, semn că se economisise fierul beton pentru construcția altor mărețe realizări ale socialismului, aflat în zbor planat spre comunism. Sau spre vila comandantului. Amin!
2. Acum se presupune, după ceea ce ne spune și astăzi Nicolae Alpha și Omega, că el, aflat singur în curtea pușcăriei, ar fi putut suferi un șoc, iar cauzele acestuia ar fi putut fi multiple. Ei, aflați că Nicolae nu a făcut nici un șoc, ba mai mult a fost cuprins de o veselie și mai mare ca în momentul Trezirii, chiar dacă nici măcar 1% nu bănuia ceva despre destinul său planetar. În această stare de veselie existențială și-a dat seama că ceva s-a schimbat și cu el, dar până să-și dea precis seama ce anume au trecut câteva zeci de clipe. Acum putem să folosim fără nici o rezervă acest cuvânt, care are mai mult o încărcătură poetică decât științifică. Și asta pentru că nu mai există nici un ceas pe pământ, vorbesc de un ceas care să funcționeze, pentru că toate orologiile, ceasurile elvețiene, ceasurile electronice, etc. conțineau o cantitate mai mare sau mai mică de metal; sau ceva plastic. Nu am văzut nicăieri ceasuri din lemn, dar mai știi ce a putut să născocească geniul uman în secolele care au trecut de la 11,11, 21 XII 2012 până astăzi? Cele câteva zeci de clipe i-au dezvăluit lui Nicolae starea sa existențială care era una erectilă! Și la propriu și la figurat.
3. La propriu era simplu de constatat prin vizualizarea umflăturii în partea din față a pantalonului pe care statul de drept i-l dăduse lui Nicolae o dată cu pronunțarea celor trei plus doi ani de închisoare. Nicolae a văzut și a simțit și și-a adus aminte, cu aceeași veselie care nu-l slăbise deloc, o expresie celebră, nu știa cine a rostit acele cuvinte, nu le știa ordinea precisă, dar era ceva de genul: „văd enorm și simt monstruos”. El vedea ceva enorm agățat de trupul său, așa cum nu mai văzuse vreodată și simțea ceva ce, iarăși trebuie să facem precizarea, nu numai că nu mai simțise de multă vreme, mai precis de pe vremea zilelor de altădată când Angelica era fată, asta rostise Nicolae în gura mare, atins brusc și de darul versificației, ci chiar niciodată la modul absolut. Iată cum relativul se împletește cu absolutul într-o simbioză sexuală!
4. La figurat, pentru că starea proprie a lui Nicolae de ființă erectilă, adică de ființă bipedă, dar și de ființă tripedă, ținând seama de starea sa auxiliară apărută după alinierea și dispariția planetelor, i-a creat o a treia stare filosofică, care a făcut din el unul dintre cei mai mari gânditori ai zilelor de atunci și de acum.
5. Cu aceste trei stări în cârcă, în minte și în pantaloni, Nicolae a părăsit locul renașterii sale, promițându-și să nu-l mai vadă vreodată. Sigur că nu s-a putut ține de promisiune, dată fiind transformarea fostei pușcării în Muzeul celei de-a 5-a Zi de toți adepții săi din ce în ce mai numeroși, sau mai bine zis de toate adeptele sale în frunte cu Angelica.
Sigur, nu am spus nimic despre mălai și lanurile de porumb înalte de patru metri și despre comparația dintre cele două expresii, cea biblică „și Dumnezeu a văzut că lumina este bună” și cea a lui Nicolae Alpha și Omega „și a văzut că totul era pustiu”, dar nu numai că timpul nu-l mai silea pe Nicolae, ci chiar îi oferea generos întinderea sa ontologică infinită pentru ca această poveste să continue, desigur nu la infinit ci la o scară mai redusă, de ordinul secolelor, care au trecut deja ca un fum în dumbravă! Și timpul nu ne silește nici pe noi, de altfel.
***
Da’ de ce nu ne silește timpul, sau de ce nu ne mai silește, fiind bine știut faptul că, cel puțin în vremea alinierii planetelor, timpul îi gonea de-a dreptul pe oameni cum nu o mai făcuse niciodată? Ori așa își aduceau aminte oamenii de după a 5-a Zi. Sau așa spuneau atunci o serie de teorii ale timpului, mai mult sau mai puțin acceptate, și anume că se petrecuse ceva cu lungimea timpului și că ziua departe de a mai avea 24 de ore, cum știa oricine pe vremea aceea, ar fi avut doar 16 ore. Sau că rezonanța Schumann ar fi crescut de la 7,8 hertzi la 12 hertzi, ceea ce trebuia să ducă în 2012 la scăderea zilei până la valoarea 0! Ori Nicolae simțea că timpul se dilatase pe timpul călătoriei sale de la Mândrești la Râmnicul Sărat și apoi Amara și nu altfel. Pentru că acesta a fost traseul său inițiatic și putem spune acum după atâta vreme, și falic! Am folosit cuvântul „călătorie” pentru că la fel ca și Cristofor Columb și el mergea, pe jos și nu pe apă, el încă nu știa că oamenii, dar mai ales femeile îi vor spune Salvatorul și ca orice salvator care se respectă, ar fi trebuit să aibă măcar conștiința dorinței de a merge pe apă. Conștiința unei dorințe Nicolae o avea, nici vorbă și încă foarte tare, dar nu avea nimic de-a face cu minunea mersului pe apă ci cu minunea văzului enorm și a simțului monstruos. Și el mergea am spus mai devreme, într-o călătorie cum nu mai fusese alta, grăbindu-se cât putea, să ajungă acolo unde îl chema instinctul, sau Chemarea cea Nouă care era deja înscrisă în genele sale. Cei 3 kilometri de la Mândrești la Focșani, în punctul în care drumul european 85 se intersecta cu drumul național 23 Brăila – Focșani și apoi cei 38 de kilometri de la Focșani la Râmnicul Sărat, pe drumul european mai sus menționat și apoi cei 30 de kilometri de la Râmnicul Sărat la Amara pe drumul național 22, i s-au părut lui Nicolae mai lungi decât oricare altă distanță pe care-o străbătuse el în scurta sa viață de până atunci. De aceea am spus mai devreme, că Nicolae simțea că timpul se dilatase în loc să scadă, cum spuneau teoriile conspiraționiste despre rezonanța Schumann. La fel ca acela care numise incorect Lumea Nouă, India, iar pe cei dintâi oameni întâlniți acolo, indieni, și Nicolae descoperea o lume nouă, dar nu știa încă nimic despre rolul său în aceasta și nici despre faptul că oamenii, dar mai ales femeile, aveau să numească într-un viitor nu prea îndepărtat, lumea după numele său, Nicoterra! Dar el în cursul acestei călătorii nu avea să-i numească în vreun fel pe oamenii întâlniți, nici pe femei de altfel și cât își dorea să le numească într-un fel, să le cheme de fapt într-un fel cum nu o mai făcuse până atunci. Văzul și simțirea îi revelaseră minunea din propria sa persoană și dorea nu numai să vadă enorm și să simtă monstruos, ci și să acționeze pe măsură! Descoperirea Noii Lumi, a lumii lui Nicolae, putem spune și așa deja, chiar de către cel care avea să devină sursa vieții acesteia, avea să se constituie nu numai într-o saga, așa cum s-ar putea înțelege din cuvintele spuse mai sus, ci și într-o auto-descoperire a propriei individualități falice. Întoarcerea lui Nicolae la Râmnicul Sărat și apoi la Amara, avea să fie în secolele următoare comparată cu întoarcerea și rătăcirile unui alt victorios, Ulise sau Odiseu, cel victorios prin șiretlic la Troia, dar care, o dată plecat spre casă, a trebuit, pentru a ajunge acolo, să se descopere pe sine însuși, să-și descopere adevărata față. S-a spus de atunci încoace că Saga întoarcerii lui Nicolae de la Mândrești la Râmnic, recte Amara, ar continua de fapt Odiseea, într-un alt plan ontologic, de data asta. Primul care a spus-o a fost chiar Nicolae, Alpha și Omega, Cel Dintâi și Cel Mai Mare Filozof al timpurilor noastre, Falicul și Falnicul. De ce ontologic? Aceasta este o întrebare pe care noi cei de acum nu o mai punem niciodată și asta nu pentru că am trezi cine știe ce aprehensiuni cu privire la loialitatea noastră față de Nicolae, Alpha și Omega, etc., nu, nici pomeneală! Așadar. Întrebarea nu-și mai are rostul din moment ce orice om a devenit conștient de noua sa stare: impotența! Bărbații nu au mai simțit din acel moment nici un fel de dorință sexuală, dar nu numai atât. Nici un fel de efort, neprecupețit, nu a dat vreun rezultat pentru a crea o stare erectilă, asemănătoare parțial măcar, cu aceea a lui Nicolae, pentru a întreține orice urmă de asemănarea cu ceea ce înainte era o banalitate, aproape pentru orice bărbat. Bărbaților, alinierea planetelor pe 21 decembrie 2012, ora 11,10, chiar le-a adus Apocalipsa. Făcând un joc facil de cuvinte, acest termen „Apocalipsa”, cuprinde în sine referirea la această absență, devenită din acea zi o realitate, nu dureroasă, ci indiferentă, „lipsa”! Era o Apocalipsă prin lipsă. Sau o epocă a lipsei, pentru a continua jocul facil de cuvinte! Aceasta avea să fie starea ontologică a bărbaților de atunci și până azi. Cu unele adăugiri și revizuiri. Starea ontologică a femeilor s-a modificat și ea inevitabil datorită unor factori cum ar fi: impotența bărbaților, despre care deja am vorbit. Doi. Creșterea libidoului femeilor, despre care vorbim deja. Data de 21 decembrie 2012 ora 11,10 a devenit așadar apocaliptică, o dată pentru bărbați prin dispariția potenței și psihice și fizice și de oricare fel ar fi fost ea; a doua oară, pentru femei, prin creșterea dorinței sexuale, dar și a dorinței de a avea copii și a conștientizării imposibilității satisfacerii acestor dorințe. Dumnezeu, cel care văzuse că „lumina era bună”, sau natura în imparțialitatea ei, acceptaseră că orice lipsă trebuie compensată printr-un surplus. Bărbații nu mai puteau procrea, femeile o doreau cu disperare, Nicolae vedea enorm și simțea monstruos, iată polinomul care avea să lege toate numerele naturale într-un tot unitar și avea să-l facă pe acesta adevăratul Alpha și Omega al timpurilor de după a 5-a Zi de carceră. De aceea spunem că întoarcerea lui Nicolae continuă Odiseea și i s-a și dat numele de către marii noștri scriitori, Nicoleea. A existat o amplă dispută, ne amintim, între aceștia în legătură cu numele acestei epopei. Ori Nicoleea, ori Nicoliada, după exemplul Lusiadei lui Luis Vaz de Camoes. A primat vechimea Odiseei și asemănarea dintre călătoria lui Ulise și aceea a lui Nicolae spre casele lor. N-a avut nicio importanță faptul că Odiseu era aheu, Nicolae român și Camoes portughez. În noua lume a lui Nicolae, națiunile și-au pierdut repede importanța, ținând seama de faptul că toți cei care le alcătuiau erau de fapt descendenții lui Nicolae. Granițele s-au pierdut și ele în desișurile vegetale imposibil de descâlcit. Iată cum s-a realizat un alt obiectiv al politicienilor anului 2012, globalizarea. Globalizarea a venit nu prin intensificarea creării societății informaționale, nu prin dezvoltarea societății de consum, ci prin uniformizarea fenotipului uman și a regnului vegetal. Genele lui Nicolae s-au răspândit de-a lungul secolelor pe toate continentele, iar vegetația s-a dezvoltat după cea de-a 5-a Zi, exponențial, indiferent de climat, cuprinzând în rădăcinile sale viguroase, întreaga planetă, de la Polul Nord, trecând prin Ecuator, la Polul Sud, nemailăsând nici un locușor gol. Dar, chiar dacă toate astea fac parte din povestea noastră, ele n-au prea mare legătură cu Nicolae și cu epopeea călătoriei sale spre casă.

***
Între Mândrești și Amara erau atunci următoarele localități, orașe sau sate, în ordine rutieră: Focșani, oraș, Golești, sat, Urechești, sat, Dumbrăveni, sat, Tâmboiești, sat, Slobozia Bradului, sat, Râmnicul Sărat, oraș, Râmnicelu, sat, Boldu, sat, Balta albă, sat. Deci două orașe, din care unul municipiu reședință de județ, Focșanii și unul doar municipiu, Râmnicul Sărat și opt sate, toate identificate în nomenclatura administrativă a acelei României de atunci drept comune. Asta pentru a stabili de la bun început care au fost etapele călătoriei lui Nicolae spre casă. Pentru că nu trebuie să vă imaginați că dorința lui Nicolae, nu aceea care îl făcea să vadă imens și să simtă monstruos, ci aceea care îl îmboldea să părăsească Mândreștiul și să ajungă cât mai repede la Amara a fost atât de repede îndeplinită. Și poate că destinul a vrut să fie astfel, pentru ca faima lui Nicolae să-i preceadă venirea, așa cum buzduganul zmeului precede venirea stăpânului, îndemnându-i pe cei prezenți să se pregătească. Fiecare localitate din cele enumerate s-a constituit într-un punct pe harta exegetică a biografilor viitori ai lui Nicolae, Alpha și Omega, dar și într-un veritabil buzdugan pe acel traseu inițiatic studiat astăzi de toți, oameni simpli sau savanți. Așa cum Odiseu a fost nevoit, dar noi știm cum este cu aceste nevoi care de multe ori ascund altceva decât neplăcerea, să-și prelungească șederea printre străini, ba la peștera lui Poliphem, ba cu Circe, ba cu Naussica, etc., la fel și Nicolae a conștientizat propria sa importanță în noile condiții ontologice și a înțeles că orice traseu inițiatic necesită reflecții prelungi într-un mediu adecvat. Prima călătorie, de la Mândrești la Focșani i-a prilejuit lui Nicolae un prim contact exterior cu propria sa lume, dar despre asta el încă nu avea habar. Mersul pe jos, altfel nici nu era posibil, orice fost mijloc de transport din acele vremuri având o cât de mică piesă din metal, care dispăruse în vălmășagul alinierii apocaliptice a planetelor. Nicolae vedea lucruri nemaivăzute. Oameni dezbrăcați parțial, sau sumar îmbrăcați, consecință a contribuției chinezești la globalizare și a țesăturilor lor din materiale sintetice. Case fără tabla de pe acoperișuri, fără alte accesorii metalice, vile prăbușite odată cu dispariția structurii metalice de rezistență, autoturisme sau camioane din care rămăseseră doar elementele lemnoase, restul volatilizându-se în văzduh, drumul din care dispăruse orice urmă de bitum, smoală sau aditivi și care lăsaseră în urmă doar pietrișul din amestec.


Ionuţ CARAGEA

Din prea multă iubire

ieri o femeie mi-a spus că am două defecte
îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec
sau a unei poveşti
dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte
de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti

întrebările au început să curgă să curgă
de ce sunt aşa şi nu altfel?
oare toţi gândesc la fel despre mine?
oare trebuie să mă schimb
pentru a fi pe placul cuiva?
oare ce este rău şi ce este bine?

m-am întrebat şi m-am tot întrebat
ceva a început să mă doară
ceva a început să plângă-n surdină
singurătatea începuse să nască monştri
la capătul tunelului pâlpâia o lumină

primul meu defect era că sunt om şi iubesc
al doilea că iubesc prea mult
şi trăiesc


Harachiri cu săgeata lui Cupidon

toate drumurile duc la tine
acesta este destinul şi totuşi
mulţi au spus că este prea frumos
pentru a fi adevărat

astfel apar primele întrebări
primele supoziţii
şi nu mai sunt sigur dacă totul
este o minciună inventată de alţii
sau de propria mea îndoială
aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice
aş vrea să ştiu pe cine trebuie
să ucid cu sânge rece
să mă eliberez de spaima eşecului

inima strigă se bate cu pumnii în piept
îşi rupe cămaşa îşi face harachiri
cu săgeata lui Cupidon
inima asta îmi aparţine
sau este o pasăre care a migrat
din paradisul placentei în infernul
cald al cărnii mele irepetabile
mamă de ce m-ai născut
înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor

poate că un test va face diferenţa mi-am spus
să fiu altcineva să fiu glacial
să privesc totul din exterior ca un judecător
dar testele sunt menite să distrugă încrederea
iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte
şi singurul lucru care ne ţine împreună
este că tu eşti patria cuvintelor mele
şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva
să exişti draga mea Nicoleta

Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac
în care sac mă întreb în cel al lacrimilor
nu sunt decât suferinţe
în buzunare doar chei de deschis uşile
bordelului cotidian
iubirea este un sac fără fund
în care ne aruncăm speranţele
ca pe nişte haine murdare
sperând mai apoi să ne crească
pene de înger
să fim fericiţi fredonând cântece
de amăgit nemurirea

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share