CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 31 (8)

Camelia Manuela SAVA

RADU
(continuare din numărul anterior al revistei)

Reuşita lui la facultate a venit în urma efortului depus, prin meditaţii, lecţii particulare la matematică şi engleză, la educaţie fizică şi sport. Făcea ceea ce îi plăcea. Nu dădea socoteală nimănui, nici chiar părinţilor lui, care îl ştiau independent de mic. Acum era un om matur care îşi croia un drum în viaţă. Crescuse ca un copac viguros şi frumos, căci Radu era un bărbat minunat, un copil alintat când avea nevoie să se alinte şi un prieten de nădejde când cineva striga după ajutorul lui.
Ce va zice lumea când o va vedea în restaurant cu un tânăr la masă? Că a luat-o razna pe câmpii… nu mai suporta să fie arătată cu degetul, n-ar mai fi îndurat şuşotelile lor. În spatele ei se discuta continuu, parcă şi pe stradă, în locurile publice unde intra cu diferite ocazii, cu diferite treburi, în magazine, oriunde… în comunităţile mici unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea e loc de bârfă, slavă cerului…
Stupul acesta bâzâitor îi dădea frisoane. Da, oraşul era un stup cu regine şi trântori, cu albine şi tăuni, toţi laolaltă îi erau potenţiali duşmani. Nu ştia ce le făcuse. Cu ce le greşise? Faptul că era o femeie singură, tânără, dar divorţată. era deranjant pentru ei, pentru femeile căsătorite şi trecute de vârsta frăgezimii, pline de frustrări şi crize matrimoniale era o ameninţare, pentru bătrânicile de la piaţă, vecine sau simple cunoştinţe, ea era o femeie imorală, pentru colegi, era o primejdie demnă de luat în seamă fiindcă ar fi putut cădea în graţiile directorului şi le-ar fi suflat primele sau putea fi considerată doar o partidă de o seară; pentru mamele bărbaţilor holtei nu era decât o stricată. Singurătatea ei era o greşeală capitală pe care o plătea cu lacrimi înciudate uneori, cu pastile calmante sau acum, în ultima vreme, cu o indiferenţă în care se complăcea. Nu avea să dea socoteală nimănui pentru viaţa ei.
Se căsătorise devreme pentru timpurile acestea când familiile se întemeiază din ce în ce mai greu. La douăzeci de ani era prea crudă, prea naivă şi totuşi crezuse că va fi o legătură de durată, că băiatul pe care îl alesese va fi alături de ea până la adânci bătrâneţi cum se spune prin sloganuri şi poveşti… şi nici măcar nu-i plăceau filmele siropoase, dar filmul vieţii ei avea să ia o întorsătură îngreţoşată. Pur şi simplu îl văzuse diferit de ceilalţi băieţi şi totul începuse cu un telefon şi cu o scrisoare, nimic mai nevinovat, dar bine, frate, de aici până la a se nenoroci nu se gândise, nimeni nu-i putuse spune că va fi o cale pavată cu multe şi dubioase intenţii. El îi răspunsese de la distanţă şi îi arsese fiecare celulă a creierului, ca să se înfiripe de aici o poveste incredibilă între doi tineri de aceeaşi vârstă, care totuşi proveneau din familii extreme: pe cât de exigenţi şi tradiţionalişti erau părinţii ei, pe atât de libertini şi indiferenţi erau ai lui, şi iată că se puse la cale o nuntă pentru cei doi așa-ziși porumbei care nu îngurgitau prea uşor sfaturile înţelepţilor. Toţi aveau roluri şi reguli. Prea devreme îi răsunase atunci în auz o voce inumană, arţăgoasă şi plină de mister: prea devreme se repetase iar şi iar. După căsnicia ce îşi arătase colţii încă din primele ei secunde nu putea să ofteze acum când trecuse printr-un divorţ lung şi necruţător. Pierduse ca la ruletă: într-o clipă cât alţii într-o viaţă. Nu mai avea încredere în oameni, nu mai ştia dacă să aibă sau nu încredere în sine, nu mai plutea nicăieri dragostea. Deveni un soi de ciudată care se fereşte de toţi şi de toate: nici la biserică nu mai mergea ca altă dată, nici cu părinţii ei nu era în relaţii prea fertile, aşa că cele două trei colege pe care le putea numi de silă de milă şi prietene îi erau de ajuns. Nu avea pe nimeni. Se avea doar pe sine; eşuase lamentabil şi asta era ce o durea cel mai tare. Nu şi-o putea ierta. Trebuia să fie mai puternică decât şuvoiul acela de gânduri care la douăzeci de ani se chema dragoste; dragostea era mai mult decât atât, dar ea a marşat până în pânzele albe, ca să obţină o victorie asupra celorlalţi şi să le zică obraznică: vedeţi ce pot eu să fac? Dar făcuse o greşeală amarnică: se încurcase cu cine nu trebuia. Nu, categoric, nu era de nasul ei băiatul ăla prostuţ, înalt şi bine legat, năsos și cam plicticos, se vedea de la o poştă că nu se potriveau, dar acum era prea târziu… Prea târziu suna şi în clipocitul acelor de ceasornic care îi arătau că seara se apropie şi va veni Radu.
Prea devreme. Chingile oraşului o strângeau foarte tare, dar nu mai putea da înapoi. Se sufoca la gândul că ar putea face şi o nefăcută, chiar dacă ceva o avertiza că e firesc să iasă în oraş la masă cu cineva. Divorţul dureros pentru ea o aruncase în faţa fiarelor care o sfâşiaseră cu bârfele lor de doi bani. Mai era oare nevoie să le dea apă la moară? O vreme se ţinuse departe, deşi nu erau puţini cei care încercau, chiar şi în ciuda statutului ei, să îşi arate dispoziţia, admiraţia, trimiţându-i ba flori, ba complimente… invitând-o la diferite evenimente, la sărbători şi ieşiri în doi. Le refuza condescendenţa cu o oarecare sfială sau cu un ton ironic. Nu voia să iasă din carapacea ei multilateral dezvoltată. Ştia că era încă tinerică, cochetă, elegantă. Atrăgea privirile aşa subţirică şi enigmatică. Putea fi confundată cu o puştoaică foarte uşor, aşa că în momentul în care băiatul îi ciocăni la uşă şi îi deschise, se retrase ca electrocutat: făcuse tot posibilul să fie gata, proaspătă ca o floare atunci culeasă şi aşezată în glastră. Radu se minuna că nu o recunoştea, era strălucitoare. Era fermecat de femeia tânără cu o umbră de parfum misterios.
La masă nu-şi dezlipise privirile de la ea: zâmbetul ei cald, buzele conturate şi dinţii perlaţi o făceau mai atrăgătoare. Buclele aurii îi cădeau peste umerii mici şi fragili şi îi spuneau că o va îndrăgi peste puterile lui, deşi se abţinea să o atingă, să o ia în braţe şi să o învârtă printre mese acolo în faţa tuturor. Vorbeau câte în lună şi în stele, încercând să acopere timpul în care nu s-au mai văzut. Ceea ce studiase Radu era captivant, kinetoterapia era o ştiinţă nouă şi asta îl atrăsese cel mai mult, plus că el se implica, participa la proiecte, ajuta oameni. Colaborase cu un centru de minori cu deficienţe locomotorii şi fusese maseur o bună perioadă de timp, apoi ajunsese în lotul naţional pentru paraolimpici ca însoţitor. Călătorise mult, muncise enorm, nu fără rezultate, desigur, fiindcă avea banii lui, câştigase experienţă şi asta îi dădea un avans considerabil în faţa celorlalţi tineri de vârsta lui.
Miruna îi studia atentă orice mişcare, se vedea că e familiară cu modul lui de a gesticula, de a vorbi, de a zâmbi. Numai că Radu era altcumva, parcă nu mai era el. I se înfăţişa ca o fiinţă străină, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut până acum, cel puţin nu aşa cum se prezenta după cinci ani de la terminarea liceului. Încerca să îl cunoască şi în acest mod, să îl înţeleagă, să îl aprecieze ca pe un bărbat matur, minunat, implicat în societate, atent şi inteligent, muncitor şi consecvent în idei. Ochii lui mari, incandescenţi sub sprâncenele stufoase, corect desenate, barba ce o lăsase sălbatică să îi invadeze conturul buzelor aveau un magnetism dureros ce o chema, străpungându-i creierul cu săgeţi usturătoare. În schimb, inima îi era goală, simţea că sângele ei o ocoleşte intenţionat, crezând că a murit de mult şi că trăieşte doar în voia sorţii, decapitată.
Stând faţă în faţă, ascultând explicaţiile lui coerente şi concrete, pe jumătate serioase, pe jumătate comice şi ironice, femeia cedase din teritoriul alpha, redevenind puştoaica de acum 12 ani când avea doar douăzeci şi încă mai purta codiţe împletite.
Şi-l putea lesne închipui pe Radu un coleg de liceu pe care îl ştia din curtea şcolii şi pe care îl regăsea acum. Dar nu putea fi asta. Din păcate lucrurile stăteau diferit de ce-ar fi putut ea să îşi închipuie. Abia când chelnerul aduse nota de plată se trezi din visare. Întinse mâna după geantă să scoată bani, dar Radu i-o luă înainte şi achită, ducându-şi mâna ştrengăreşte la buze.
– Şşşt! se auzi înfundat. Fii cuminte!
– Tu nu eşti deloc cuminte! Parcă ne fusese înţelegerea să mă revanşez eu cu cina. Mă înglodezi din ce în ce mai tare în datorii!
– Ei bine, ştii că îmi place să îi am pe toţi la degetul mic! De ce nu te-aş avea şi pe tine!? Aşa aş putea să te văd din nou. O ajuta să se îmbrace ţinându-i haina şi atingându-i umerii. Atingerea era electrizantă. Miruna ar fi leşinat pe stradă dacă mâna băiatului nu ar fi înşfăcat-o pe a ei strâns ca să nu-i mai dea drumul.
– Vrei să ne plimbăm puţin prin parc? Mi-ar face nespusă plăcere să mai miros tufele de crizanteme care acum încă mai au putere să reziste frigului. Apoi trandafirii sunt încă vioi.
-Da, e un amalgam de umezeală şi tristeţe, e cam bacovian, dar şi mie îmi place parcul toamna.
– Treceam pe aici de fiecare dată când chiuleam de la ore.
– Vă vedeam cum fumaţi uneori pe bănci, mi se pare că tu şi Bordei nu fumaţi, în rest, era ca la furnal, aşa dădeaţi impresia.
– Dar nu ne-ai certat niciodată pentru asta! se miră Radu.
– Eraţi în afara şcolii. Vă lăsam să savuraţi momentul. Fiecare la rândul nostru am sărit peste orele de curs din liceu. Şi eram fericiţi să o facem din când în când.
– Aha, o îmbrăţişă mai strâns Radu, apropiindu-şi periculos de mult buzele de părul ei.
– Nu m-aş fi gândit că eşti atât de romantic, erai întotdeauna sobru ca un sfinx, enigmatic, deși bănuiam că ești dorit în permanenţă de fete.
– Așa-i, aici ai dreptate, întotdeauna au roit fetele în jurul meu. Nici în facultate nu am dus-o rău, nu că aş fi căutat să fiu un donjuan, nu, jamais, dar ceea ce e mai ciudat e că în urma câtorva relaţii pasagere care nu durau mai mult de două-trei luni, eram tot singur şi ambetat… Acum ştiu că te căutam pe tine…Nu te găseam decât în visul meu…N-am îndrăznit să-ţi spun asta niciodată, dar eram topit după tine în liceu şi te doream mai mult ca orice pe lumea asta; te visam, apoi îmi spuneam că sunt un prost. Ţinteşti prea sus, băiete! Vezi-ţi de treaba ta! Ea intră pe uşa cancelariei şi tu pe a ta, în clasă, tu nu eşti decât un mucos, chiar dacă nu e diferenţă mare între noi. N-o să se uite nicio secundă la tine altfel decât la orice elev. Ce dacă suferi? Nu poţi cuceri muntele chiar dacă eşti Mohamed… Îmi făceam planuri să te cuceresc, să îţi scriu mesaje, să îţi trimit flori, măcar de ziua ta, să mă leg de ceva, de o ocazie potrivită, să mă agăţ de un firicel, oricât de plăpând care să te facă să îmi înţelegi agonia….
– Dar, Radu…
– Stai liniştită, înţelegeam cu mintea mea febrilă de copil că nu se poate, dar uite că vine muntele la Mohamed… Aseară când te-am văzut zăcând de frică peste volan am crezut că eşti o stafie, te-am recunoscut abia când ţi-am văzut faţa, erai tu, toată, acolo, prăbuşită, m-ai speriat îngrozitor. Acum sunt mulţumit că ţi-ai revenit, că ai venit în viaţa mea şi că putem să o luăm de la capăt: eu sunt Radu!
-Îmi pare bine de cunoştinţă, eu sunt Miruna!
-Vezi cum cad barierele fără să ştim cum să le oprim la țanc, asta e viaţa, ceea ce se întâmplă cu noi fără să ne opunem prea mult, fără să conştientizăm că trăim doar clipa… Ar trebui să nu mai căutăm atâtea explicaţii, se întâmplă şi gata!
-Radu, nu e nimic de explicat, uneori explicaţiile mi se par morbide, pierzi timp preţios explicând, căutând răspunsuri, dar relaţiile dintre profesori și elevi nu pot fi decât politicoase…
-Adică vrei să spui plicticoase. Simpatii între elevi şi profesorii lor se vor naşte mereu, au existat dintotdeauna şi nu poţi să mă contrazici, eu ştiu colegi de-ai tăi care aveau relaţii mai aprofundate cu câteva dintre elevele lor, dar asta e o problemă periculoasă şi nu mă pronunţ. Dacă ar fi să mărturisesc adevărul e că i-am invidiat din tot sufletul fiindcă ei se afişau mai mult sau mai puţin, îşi trimiteau mesaje directe sau subliminale, pe când eu nu puteam decât să visez la chipul tău, ambiţionându-mă să mă ascund după o mască, să fiu dinadins rece, implacabil, fiindcă te simţeam afurisită, exigentă cu mine, mai ales cu mine…
-Da, erai elevul meu favorit, dar nu mă lăsa inima să mă trădez, de aceea cred că aveam şi cele mai mari pretenţii de la tine. Aş fi fost pierdută dacă într-un moment de slăbiciune ţi-aş fi arătat ce simţeam pentru tine…că eram îndrăgostită de tine…
-Şi acum, nu mai simţi la fel? căzu întrebarea grea ca la un examen dificil unde nu ai desluşit toată materia.
-Situaţia mea era destul de fragilă, eram nou venită, eram tânără, tocmai divorţasem. Bârfele înfloreau de la o zi la alta pe seama mea. Mă zbăteam într-un mucegai ce îmi rodea fiinţa, ca într-un labirint întunecos şi ochii tăi ca două luminiţe m-au călăuzit spre ieşire, dar tu erai elevul meu, nu s-ar fi cuvenit …
-Nu mi-ai răspuns… Reconfigurăm traseul şi reluăm întrebarea: e adevărat? Carevasăzică e adevărat că erai îndrăgostită?
Tremurul uşor al bărbiei fine îl făcu pe băiat să tresalte şi cu ochii umezi de bucurie exclamă:
-Nu ştii cât de fericit mă faci! E adevărat că erai îndrăgostită şi tu de mine? întări Radu cu o fericire imensă în privire…
O ridică în braţe, sus, deasupra capului cu braţele puternice, privind-o ca pe o icoană, ca pe un odor pe care nu putea să îl mai lase din mână cu nici un chip.
– Dar, Radu…
– Ei, e suficient, pentru mine e o răscumpărare dragă care a venit la ţanc.
– Radu, ce copil nebun eşti, un copil dulce…
– Da, sunt nebun după tine…
O lăsă cu grijă jos ca pe un porţelan de preţ, îi atinse faţa cu mâinile tremurânde, îi mângâie conturul buzelor, apoi şi le lipi pe ale sale de ale ei, ca şi cum atunci ar fi descoperit sărutul ce se împletea cu destinul lor. Radu avea buze de caramel, moi şi groase, gelatinoase şi calde, o muşca uşor, o gusta, o înnebunise de-a binelea când Miruna îşi dădu seama că se pierduse definitiv, abandonându-se în acea îmbrăţişare ce o ardea.
Băiatul o conduse acasă îmbătat de emoţia acelei seri minunate. O sărută încă o dată pe aleea din faţa blocului ei, luându-şi la revedere înfometat, încurcându-se în monosilabul toamnei, în paharul genelor încărcate ca două frunze ce coborau sfioase pe obrajii fierbinţi. Părăsind-o pe Miruna, dădu ocol oraşului de câteva ori în viteză ca să se trezească din beţia sentimentelor năvalnice. Nu credea că e treaz.
Ceasul respectă hotărârea de a suna la oră fixă. Miruna întinse o mână înfrigurată şi îl opri. După o noapte în care nu lipise geană pe geană, pe care o transformase, fără să vrea, în lumină, îi era teamă să se privească în oglindă ca nu cumva să se destrame visul ce îl reţinuse cu patimă sub pleoape. Dimineaţa cu zorii ei plumburii îi spunea că nu trăise aievea. Se îndreptă cu paşi înceţi spre bucătărie. Ar fi băut o ceaşcă de cafea neagră. Norocul ei că mai rămăsese ceva din ibricul făcut cu o zi înainte şi sorbi cu înghiţituri mici lichidul amar. Nu-i plăcu fiindcă era rece, dar o făcea să nu se mai gândească la ce se petrecuse cu ea cu câteva ore în urmă. După ce îşi descărcase sufletul şi avusese tăria să recunoască iubirea ce o purta pentru băiatul cu ochii tăciunii, se simţea acum fără vlagă. Radu o sărutase cu foc şi ea răspunsese la sărutul lui. Acum ce mai urma? Destinul cel lacom îi va consuma nervos, le va înghiţi pe neaşteptate ultima picătură de energie. Trecuse prin viaţa ei prin atâtea şi atâtea încercări. Rămăsese în picioare. Dârză. Probabil că unii ar fi vrut să o vadă doborâtă, dar tinereţea ei, credinţa ei că există undeva Dumnezeu care îţi dă puterea de a te ruga şi de a merge mai departe, de a mulţumi pentru micile bucurii zilnice o ţineau încă verticală. Şi acum această poveste ce ar putea să însemne? Ce viitor aveau ei doi împreună? După părerea Mirunei, nu existau şanse ca povestea lor de iubire să se termine într-un mod fericit: şi aşa au trăit fericiţi şi nestingheriţi până la adânci bătrâneţi… îşi dădea seama că patima era a ei şi cu cât încercase să îşi înăbuşe acest vis, cu atât dorinţa o sfredelea şi mai tare, visul ieşise la suprafaţă viu, clar, obsedant. Da, fusese atrasă de Radu, recunoscuse că fusese îndrăgostită de el, îi iubea ochii cercetători, buzele puternice, braţele, părul, întreaga lui făptură, îl urmărise cum se transforma din copilul singuratic şi tânjitor într-un adult. Crescuse sub ochii ei şi îi ştia orice mişcare, îi fusese ca şi o soră mai mare sau mamă în timpul anilor de liceu, îl certase pentru vreo notă mai proastă, îl ajutase cu un sfat, ajunseseră să schimbe inclusiv reţete culinare deoarece băiatul îşi gătea singur, făcea piaţa singur, bunica sa era destul de bătrână acum, iar părinţii îi trimiteau doar bani şi haine din Italia, fiindcă erau plecaţi la muncă în peninsulă; când lipsea de la şcoală ştia că e bolnav sau plecat cu echipa de oină, o suna pe ea să îl învoiască dacă avea vreo treabă. Uneori erau familiari şi glumeau, râdeau împreună, alteori era rece, distant, politicos, o saluta rapid pe stradă şi trecea mai departe ca şi cum ar fi fost doar doi cunoscuţi şi atât. Întâlnirile lor pe holurile liceului aveau ceva nedefinit şi dureros şi ea nu voia să arate că îi pasă cumva de el mai mult decât de alţi elevi. Era singur, dar totodată cu ceilalţi, nu se distingea din masa de elevi furnicători din curtea liceului. Prin clasa a unsprezecea s-a produs schimbarea radicală, a devenit mai serios, profilul său s-a accentuat mai bărbătesc, mai responsabil, Radu era băiatul de la tonomacul de cafea şi fetele roiau în jurul său. Era vesel şi trist în acelaşi timp, posomorât sau rebel fără motiv, îi zâmbea larg când o vedea că vine să îşi ia cafea, uneori i-o aducea chiar el şi o lăsa să plătească să nu cumva să existe discuţii între ei. De ziua lui îi făcuse cadou câteva cărţi în engleză pentru că era pasionat de istoria Angliei şi vorbea binişor engleza. Împlinea douăzeci de ani fiind mai mare decât colegii săi de clasă şi asta îl făcea să se evidenţieze în orice. Toţi îl admirau, toţi îl cunoşteau. Era perseverent şi serios, uşor ironic, nu ierta pe nimeni, sancţionându-i cu câte o glumă pe fiecare. Radu era un copil mai mare. Şi acum nu ştia cum să interpreteze declaraţiile lui, însă un lucru era evident: era îndrăgostitul nebun…
Telefonul o aduse cu picioarele pe pământ:
– Alo? Pot să trec pe la tine să văd ce faci, cum îţi e, bem o cafea…
– Da, sigur, sunt acasă, vino, te aştept…
Băiatul apăru după nici două minute la uşa ei. Un buchet imens de flori îi ascundea zâmbetul ştrengăresc:
– Am vrut să mă asigur întâi că sunt dorit şi iată-mă, am sosit…eram jos în faţa blocului, nu am vrut să te trezesc, dar nici nu am rezistat prea mult tentaţiei de a te vedea şi azi.
– Cum reuşești tu să mă surprinzi mereu! se minună ea. E şi asta una dintre şmecheriile tale, un alt aranjament din arsenalul tău de cuceritor!?
– Nu mă lua aşa tare! C-ameţesc! Pur şi simplu mi se făcuse dor să te strâng în braţe. Am avut intenţia de a suna direct la uşa ta, dar m-am răzgândit. Poate că nu ţi-ar fi picat bine să te văd ciufulită, aşa că am apelat la telefon.
– Radu, tu vrei să mă verifici? Eşti curios să vezi dacă la ora asta nu se ascunde vreun iubit prin dulapurile mele?!
– Şi asta, şopti Radu, luând-o în braţe şi ascunzându-i buclele între umerii lui vânjoşi. O sărută uşor din vârful buzelor, apoi completă: nu-mi faci o cafea să-mi treacă de mahmureală? Nu m-am simţit niciodată atât de ameţit, parcă se învârte pământul cu mine…
– Dar se învârte, Radule…
– Aşa de tare!? Mi se pare că am băut o licoare ciudată care îmi dă o senzaţie de frig… uite, îmi este frig dacă nu te văd, îmi este frig dacă nu te strâng în braţe… Sunt treaz, dar parcă dorm şi mi-e frică să mă trezesc din somnul acesta ca să văd că realitatea e alta de fapt… nu-i aşa că sunt la fel?!
– Adică!?! se sperie Miruna…
– La fel de îndrăgostit! Sunt la fel de îndrăgostit ca în prima zi şi mi se pare minunat că fata pe care o iubesc a acceptat să recunoască la rândul ei că e îndrăgostită de mine!
– Şi cine e ? O cunosc?
– Da, e o fată minunată, se numeşte Miruna! O învârti prin camera de zi, apoi o sărută lung ca şi cum la sfârşitul sărutului lor s-ar fi aprins pe cer soarele ca la început. Aş vrea să nu mă dezlipesc de tine, să fiu umbra ta, să te urmez ca un câine credincios toată viaţa….
– Hei, fii serios, Radu!… mi-e frică să sper. Recunosc sincer că simt acelaşi lucru ca şi tine, o moleşeală m-a lovit între sprâncene, nu mai văd nici pe unde calc, dar sunt îngrozită, Radu. Există ceva mai presus de voinţa mea care nu-mi dă voie să sper şi nu mă refer la bariere sociale sau de altă natură, ci pur şi simplu o forţă oarbă mă înfrânează, e ceva…
– Şşşt! Radu o sorbea din ochi, îi luă mâinile ei fragile într-ale sale, le mângâia subtil şi le puse după gâtul lui lăsându-le să alunece fără zgomot şi ochi în ochi se priviră minute în şir, rămânând neclintiţi, un grup statuar monolit. Te rog, sparse tăcerea vocea lui rugătoare, te rog, rămâi cu mine! Azi vreau să ne petrecem ziua împreună, nu pleca nicăieri, lasă-mă să stau lângă tine…
– Ce pot să fac!? Trebuie să merg două ore la şcoală, apoi mă întorc repede…
– Nu te duce, rămâi acasă azi, doar azi! Sună-i şi spune-le că ai o problemă urgentă, că eu sunt urgenţa ta. Nu vreau să te împart azi cu nimeni. Aş fi gelos şi pe trecătorii care ar fi în preajma ta pe stradă…
– Ce copil îndrăgostit! Bine, cum ţi-e voia, dar numai azi, nu pot să fac un obicei din asta…
-O, paşă, cât de darnic eşti, să-ţi dăruiască Dumnezeu aşa cum dăruieşti…
Miruna întinse mâna după telefon şi sună la secretariat să spună că nu se simte bine şi nu poate veni la cursul pe care îl avea în orar. Îşi luă un aer important şi fu crezută, rezultatul era mulţumitor, avea o zi liberă la dispoziţie să o petreacă în compania lui Radu. Nu minţise, chiar se simţea rău.
Îşi savurară cafeaua şi liniştea ce se instalase era parcă un martor al începutului iubirii lor. Radu se instalase comod pe canapeaua ei stacojie. O privea fix şi simţea că apropierea dintre ei are ceva electric, că un fir străvechi nevăzut i-a unit şi ei abia acum îl zăriseră. Îi zâmbea şi în zâmbetul lui îşi puse întreg sufletul. Parcă se golise de fiinţa sa dintr-odată, devenind numai un contur de lumină. Miruna stătea pe un fotoliu în imediata vecinătate. Era mică, delicată, firavă. Cu un gest reflex, vijelios, Radu se aruncă la picioarele ei neliniştit:
– Să nu mă părăseşti niciodată! Să nu mă mai laşi singur! Am să înnebunesc de-a binelea dacă o să te pierd şi de data aceasta. Îi îmbrăţişa genunchii ascuţiţi, sărutându-i apăsat, în timp ce pe obraji i se scurgeau două lacrimi perlate arzându-i bărbia. Murmura întruna: să nu mă laşi singur…
Miruna îşi plimba mâinile prin părul lui ţepos, plăcut la atingere. Era unul dintre puţinele momente de linişte din viaţa ei. Se simţea calmă, lucidă şi îndrăgostită în acelaşi timp. Un tumult vuia în sângele ei, parcă nimic nu mai funcţiona cum trebuie: îl iubea pe Radu şi ar fi vrut să îl protejeze, să ia asupra sa grijile, temerile lui. Vedea că o doreşte, însă teama că va eşua în iubirea ei o acapara. Dacă această linişte nu e decât un prag dinaintea prăbuşirii sale? Când Radu o cuprinse în braţe şi o acoperi cu sărutări, un vulcan clocotind se aprinse şi o săgetă în coapse: se abandonă cu totul, fără trup şi fără suflet, pulverizându-se în mii de particule, încăperea devenind prea strâmtă, prea inutilă, pierdută în negura timpului hulpav. O pojghiţă subţire se sparse în rostogolirea lor, lină, calmă, dulce. Îmbietoare şi proaspătă deveni femeia lui, acolo jos, pe covor, Radu topindu-se de dorul de a o avea, braţele se transformaseră în două aripi gigantice sfârâind peste zborul ei.
După-amiaza îi găsi ciugulind câteva boabe de struguri brumării, veseli şi somnambulici; parfumul toamnei pătrundea prin fereastra întredeschisă ca un semn de departe, consfinţind unirea unor suflete ce se căutaseră mai demult.
Radu vorbi primul:
– Ştii, Miruna, voi pleca la Iaşi câteva zile şi aş vrea să vii cu mine. Ar fi o ocazie minunată să fim împreună, să ne plimbăm liberi, să nu avem nici un program, nicio ţintă. Vrei? Nu spune că nu vrei… Te rog!
– Sigur că vreau să-ţi fiu în preajmă mereu, dar mai sunt şi îndatoriri care ne vor separa… Am o perioadă destul de încărcată, teste de dat, de corectat…
– Nu mă lua aşa şcolăreşte, pur şi simplu voi pleca eu înainte, apoi după ce îţi rezolvi treburile, vii şi tu, te aştept.
– Bine, atunci aşa rămâne, îmi voi pune la punct câteva lucruri şi cu siguranţă te voi urma. Dacă îmi dai un răgaz de două-trei zile e perfect.
Smulsă din căldura aşternutului, Miruna se trezi la realitate. Ce va face? Nu se îndura să plece din braţele lui acaparatoare. Oriunde s-ar fi dus, orice ar fi întreprins, braţele acelea erau ca ale unei caracatiţe uriaşe: se lipeau imediat de ea. O chemau, o adorau, o încorsetau. Atingerea lor nu-i displăcea, era un corset uşor de purtat şi plăcut la vedere. Radu era o caracatiţă care îi acoperea sângele cu cerneala sa sinilie. Iubirea lor se scria cu această sepia pe o hârtie imensă, pulsatilă: inima ei. Era scris acolo totul: începutul şi sfârşitul.
Radu plecă la Iaşi, fără mașină de data aceasta, fiindcă nu avea timp și chef să aibă și grija parcării. Înainte de a-și lua la revedere reuși să îi smulgă promisiunea că îl va urma şi ea, câteva zile mai târziu. Mai întâi avea un stagiu de pregătire pentru kinetoterapeuţi, apoi câteva cursuri, simpozioane şi spre sfârşitul perioadei se mai elibera putând să se plimbe hai-hui prin oraş şi să petreacă împreună ultimele zile de toamnă în fermecătorul târg la Ieşilor, atât de drag lui Radu.
Miruna rămăsese abătută după plecarea lui. Era mai încercănată şi mai neliniştită. Norocul ei era că avea un program încărcat şi cu asta îşi umplea timpul golit de orice substanţă. O vizită la părinţii săi fu singurul moment ce o trezise din amorţeală. Maică-sa o rugase să treacă într-o zi să o ajute la curăţenie; avea de făcut ordine în bibliotecă, apoi dulapurile cu haine îşi aşteptau rândul să fie aranjate, ordonate, lucrurile trebuiau sortate. Se execută maşinal numai de dragul de a avea o ocupaţie care să o smulgă din gândurile ce nu-i dădeau pace. Printre haine, cărţi, reviste şi hârtii, găsi întâmplător şi albumul familiei în care erau păstrate cu sfinţenie fotografii de la diverse evenimente: nunta părinţilor, botezul ei, prima zi de şcoală, când pe neaşteptate căzu din coperta cartonată, în dublura căreia fusese ascunsă, o fotografie mică, alb-negru, ce părea dintr-o epocă mai îndepărtată. Un frison o scutură din cap până-n picioare: imaginea înfăţişa un bărbat tânăr, îmbrăcat în haine de ofiţer al armatei române, chipeş, înalt, zâmbitor. Miruna aproape că leşină când îşi dădu seama că figura îi era cunoscută – semăna leit cu Radu, aceeaşi ochi mocnind sub jarul sprâncenelor, acelaşi zâmbet, conturul feţei, bărbia păreau să conducă la un mister sau mai degrabă la o farsă: cine ştie cine era acel bărbat identic cu Radu ale ei? Putea să aibă aceeaşi vârstă, categoric nu–şi imagina cine putea fi…nu-l mai văzuse niciodată. Adică de ce nu ar avea o iluzie optică? Să fie cu putinţă? Ar fi fost atât de îndrăgostită, de zăpăcită, încât să confunde orice bărbat cu Radu? Dar imaginea nu minţea: cei doi semănau leit unul cu altul, de parcă Radu al ei s-ar fi îmbrăcat într-o uniformă militară şi l-ar fi fotografiat cineva …
Miruna credea că abia acum descoperă misterul existenţei sale: dacă ea era cea care trăia într-o altă dimensiune temporală şi nu mai ştia care este de fapt adevărul? Se îndreptă cu fotografia în măna tremurândă către bucătărie unde ceru explicaţii mamei sale, măcar ea putea să îi spună ce se întâmplă în realitate:
-Mamă, cine e bărbatul din fotografie? Şi se prăbuşi pe un scaun cu bărbia crispată, ochii bulbucaţi, gura i se desfiinţase fiindcă nu mai putu articula nici un sunet…
Mama, răvăşită la rândul ei, o privea pe Miruna şi se sperie de ceea ce vedea, dar nu-şi pierdu firea şi zâmbi încurcată: e un băiat din satul bunicilor tăi. Radu Sima a lui Chivu Sima din capul satului. Taică-su fusese chiabur, aveau pământ mult şi ca să nu aibă probleme cu comuniştii l-au obligat pe băiat să se facă ofiţer. Era cu trei ani mai mare ca mine, îl prinsesem în şcoala generală numai un an, apoi a plecat la liceul militar. Când a devenit ofiţer şi a intrat în garnizoana de la oraş m-a zărit pe strada mare într-o zi când veneam de la cursurile de ucenicie. Nu ştiu cum m-a recunoscut că eram din satul lui, dar din acea zi m-a curtat asiduu. Tanti Tincuţa, femeia la care stăteam în gazdă îl botezase „Radu mamii”, după cântecul minunat pe care îl cânta. Avea o voce minunată. Îmi plăcea cum cânta la nebunie. Era frumos, zâmbea şarmant, era un băiat interesant din toate punctele de vedere. Tanti Tinca îmi spunea că după ce o să termin şcoala, o să vină fata ei de la Bucureşti şi să mă cunune cu Radu.
Miruna se mai liniştise puţin, i se destinseră toţi muşchii feţei şi aproape că reveni la normal. Asculta cu mult interes povestea mamei. Era povestea vieţii ei din tinereţe pe care o ţinuse atâta amar de vreme ascunsă în pliurile unui album cu poze. Cu glas duios şi melancolic mama parcă se alina singură: Radu era un băiat minunat…
– Era? gândi Miruna cu sunete înalte ale vocii ei inflexibile.
– Da. Cânta melodii populare, avea o voce fermecătoare, nu se lăsa rugat de două ori. Toată lumea era vrăjită de vocea lui… toţi… şi mama îşi întrerupse şirul.
-Apoi?
-Mi se pare că mă ceruse chiar oficial de la tanti Tinca, numai că femeia i-a spus că se cade să meargă în sat acasă la tata, însă n-a mai apucat săracu’ să se ducă să mă ceară. A avut loc o altercaţie la unitatea lui, un soldat a fugit cu armamentul din dotare, puşcă, muniţie, tot, şi când s-a descoperit lipsa armei urma să fie tras la răspundere şi Radu. N-a suportat să fie umilit, îl aştepta poate chiar Curtea Marţială, nu era de glumit: ruşinea, degradarea, pierderea onoarei unui ofiţer nu sunt lucruri de glumă. Presiunea era foarte mare. S-a împuşcat săracu’! A fost dus şi îngropat în cimitirul satului, fără o slujbă chiar dacă fusese un suflet credincios. Săracu’ Radu! Păcat de tinereţea lui şi de vocea lui melodioasă… Şi acum mă înfior când mai aud melodia Mariei Tănase… o cânta aşa de frumos!…

Trenul îşi huruia cântecul binecunoscut. În compartimentul ticsit cu călători discuţiile erau în toi; se cunoşteau sau nu, toţi îşi dădeau cu părerea despre chestiunile arzătoare ale zilei: politică, sănătate, reţete compensate, bilete de călătorie la preț redus sau gratuite, pensii mici, prea mici, copii plecaţi în depărtări mai senine. Miruna preferase acest mijloc de a călători fiindcă nu se simțea stăpână pe sine la volanul mașinii, era un drum lung și din cauza emoțiilor nu ar fi fost în stare să conducă atâta; se făcuse mică şi neînsemnată pe bancheta compartimentului, mai ales că avea un vecin foarte corpolent şi virulent în discuţiile pe care le acaparase cu o voce baritonală şi gesturi largi, pe măsura trupului osânzos. Dintre toţi numai ea părea că e în altă lume şi nu se potrivea nicidecum filmului acestei călătorii cu trenul accelerat spre capitala Moldovei. Zumzetul celor din jur venea de departe şi ea visa cu ochii deschişi, nu intră în vorbă cu nimeni, niciunul dintre ei nu îndrăznea să o întrebe ceva. Îşi înfundase nasul într-o carte, ambiţionându-se să nu facă vreun gest că ar putea participa şi ea, măcar de dragul conversaţiilor politicoase şi plicticoase. Nu-şi putea explica un uşor tremur nervos, o emoţie lăuntrică ce nu-i dădea pace. Era pentru prima dată când făcea o călătorie spre acest oraş minunat despre care auzise atâtea, ştia atâtea, dar pe care nu-l vizitase niciodată până acum. Drumul îi era necunoscut şi abia îşi putea face o vagă impresie despre peisaj. Totul îşi deturnase semnificaţia, transfigurându-se într-un clocot interior infernal. Viaţa ei monotonă, apatică dispăruse ca prin farmec. Acum nu ştia decât un singur lucru: iubirea ei se îndrepta spre Radu. Nu auzea decât un singur nume: Radu. Silabisit, numele devenea o parte din fiinţa ei. Nu putea să nu-l îndrăgească. Era iubitul ei. La fel de bine ar fi putut fi şi fratele ei. Chiar şi copilul ei. Raporturile se inversaseră: deveniseră doi oameni maturi, doi amanţi ce îşi erau suficienţi unul celuilalt. Nu mai aveau nevoie de lumea dimprejur: amanţi din Lesbos şi Corint. Uneori i se făcea frică: era păcatul ei, consfinţit cu inima, cu trupul ei, cu întreaga ei făptură. Conştiinţa ce o veghease îndeaproape abdicase, deşi din când în când apărea la suprafaţă: cum ai putut? Era o întrebare amară şi zeflemitoare. Acum nu mai conta decât faptul că la capătul drumului o aştepta el. Radu!

Nicolina – Iaşi! Coborî cu atenţie cele două trepte ale vagonului cu privirea rătăcită în zare. În lungul peronului văzu o umbră alergând înspre ea şi numai după câteva secunde se simţi în siguranţă: Radu o îmbrăţişa cu dorul lui, cel mai mare dor. Patima era şi a lui deci. Avea de îndurat necunoscutul ce li se aşternea la picioare, umăr lângă umăr, suflet închis într-un alt suflet. Erau frumoşi şi fericiţi, dar în secunda următoare ce va mai fi ?
În camera de hotel în care se instalase Radu atmosfera era primitoare. Miruna aruncă o privire de jur împrejur. În mijloc trona un pat dublu cu perne pufoase, îmbietoare. Abia acum realiză că e obosită şi că venind încoace pierduse noţiunea timpului: stătuse chircită pe canapeaua îngustă din compartiment vreo patru ore şi jumătate. Se simţea anchilozată şi fără putere. O mână puternică, parfumată o masa acum pe spate, urcând spre umeri şi gât. Îi cuprinse omoplaţii în mişcări circulare, hotărâte, apăsând în punctele cele mai dureroase. Circular şi ritmic, masajul era o binecuvântare. Nu se simţise niciodată atât de relaxată. Masajul pe care îl făcea Radu era o răsplată a curajului ei de a înfrunta distanța şi de a-şi demonstra sieşi cât de puternică este. Iubirea o făcea aşa. Radu îşi plimba mâinile peste oasele ei fragile. O tulburau şi o încântau, readucând-o la viaţă, dându-i o energie nemaicunoscută până atunci. Recunoştea în aceasta căldura unui suflet pereche pe care îl aşteptase în zadar. Nu mai era o fetişcană să nu realizeze că Radu o dorea. Apropierea lui însemna dorinţa de a o face fericită, de a-şi închide sufletul lui între aripile sufletului ei pe vecie. O dorinţă fizică mai presus de orice îl înstăpânea, dar era şi o durere ce nu-ţi găsea astâmpărul. Îi fusese foame de ea, întreagă, de buzele ei fluide, de coapsele ei rotunde, pline, de femeie coaptă, de ochii ei trişti inexplicabil, de zâmbetul ei îngeresc. Ochii lui închişi o zăreau pretutindeni şi când nu o găsea lângă genele lui negre, lucitoare, îl cuprindea disperarea:
– Mi-a fost tare dor de tine, iubita mea! O răsuci cu faţa spre el şi o sărută apăsat, tăindu-i respiraţia. O răsturnă în mijlocul patului imens murmurând fericit: ce bine că eşti aici cu mine. Aici şi acum. Totul devine iubire. Contopirea lor era dureroasă, electrizantă, carnalul era nefiresc, vărsându-se în preaplinul clipei. Bucuria de fi bărbat şi femeie li se citea pe feţele transfigurate. Nu exista nimic. Nimic mai presus de începutul creaţiei, de condensarea timpului într-o dragoste mare.
Clipele petrecute împreună erau ca un balsam. O atmosferă plăcută ca un somn binecuvântat îi făcea să se avânte amândoi în taina iubirii lor. Miruna se simțea eliberată. Pierduse corsetul grijilor și al spaimelor ce îl purta în permanență în sufletul său. Era pentru prima data fericită. Fericită. Orele pe care le petreceau prin muzee sau în Grădina Botanică erau o încântare. Tihna unei cești de cafea sorbită la o cafenea cu renume istoric și literar îi făceau să se simtă sărbătoriții momentului. Radu o ținea strâns de mână și o proteja zâmbindu-i cald. O săruta ușor în văzul tuturor, prezentând-o colegilor săi drept logodnica sa. O tresărire o urmărea pe Miruna: era oare un vis? Nu. Cu siguranță nu era numai un vis, era viața ei care se trăia frumos, intens. Își dorise cândva să se încarce cu atâtea și atâtea emoții și amânase mereu întâlnirea cu sine, cu istoria, cu farmecul Iașiului: casa lui Sadoveanu îi primise cu aleile sale foșnitoare sub pașii lor timizi, cocheta căsuță a lui Topârceanu era plină de melancolia toamnei, apoi scările coborâte până la bojdeuca din Țicău a marelui Creangă le dădu fiorii copilăriei plină de povești și povestiri, urmau la rând Casa Pogor, Mitropolia și Palatul Culturii, Casa Dosoftei și Universitatea de pe Copou, strada Lăpușneanu, toate erau pline de urme ale unei vieți trecute de o mare însemnătate spirituală. Peste tot oamenii erau primitori, zâmbitori. Era o poveste ce se depăna acolo, sub ochii ei mirați, înveselită la auzul accentului moldovenesc. Cei doi îndrăgostiți se strângeau în brațe pe străzi, chircindu-se unul în altul, sărutându-se înfrigurați ca și cum nimic nu mai conta, ca și cum timpul nu exista pentru ei.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share