Literadura nr. 25 (7)

Zâmbete acoperite de sârmă ghimpată

de Raluca FARAON

Marilena Apostu este o poetă nu a tristeților provinciale, ci a tristeții ca partitură a unei compoziții existențiale ce mizează pe trăirea intensă, folosită ca anamneză. Poeziile sale sunt variațiuni pe o temă dată, de multe ori, înlănțuite intim în coregrafia metaforelor de mare efect sau a comparațiilor impresionante prin prospețimea asociațiilor semantice. Cea mai recentă apariție editorială a Marilenei – Umbrele nu fac zgomot, Limes, 2022 –, cu un „cuvânt înainte și de apoi” semnat de Marian Drăghici, e un monolog adresat, dezvăluind intimitatea transparentă a unei așteptări tensionate care, paradoxal, nu dezvăluie niciodată direcția înainte, ci întotdeauna înapoi. Așteptarea cheamă chipul iubitului din apa tulbure a trecutului și dă iluzia (dibace configurată ca fapt cert) că el se va întrupa prin măiestria limbajului liric. Cititorului îi revine sarcina și bucuria de a lua parte la acest joc identitar, pentru că, la o adică, ce se zămislește nu este doar un cuplu previzibil bărbat-femeie, înlănțuiți în febrilitatea căutării erotice, ci și dinamica text-cititor, ca un „discurs îndrăgostit” (Roland Barthes).
Așteptarea e un drum sinuos care începe brutal, cu un cuvânt atipic ei: frica („Frica așteaptă răspuns”). În alt loc, sugerată prin sârma ghimpată peste zâmbete. Volumul ia naștere prin tensiunea unei realități prea puțin poetice, dar care se va îmblânzi chiar în finalul primei poezii: „O femeie în loc de cheie se răsucește îndelung în ușă”. Într-un fel, dialectica afară-înăuntru creează o continuitate firească între volumul Orașul cu femei triste (unde fereastra făcea legătura între orașul exterior și intimitatea camerei/ sinelui poetic) și acesta, mai aproape de poetica spațiului teoretizată de Gaston Bachelard, în care ușa e un spațiu, la rândul său, ce desparte sau apropie două lumi aparent incompatibile. Ușa, aici, chiar în textul cu care debutează volumul, poate fi chiar pagina albă pe care se scrie poezia. Poate fi trecerea de la denotație la conotație, de la amintire la prezentul unei povești de dragoste care se trăiește din nou prin creația poetică. Dialectica afară-înăuntru e susținută abil și prin alternanța verbală. Afară este trecut și viitor. Înăuntru e mereu prezentul.
Uneori, tensiunea e redată în același text: „Voi vedea când voi muri/ câte flori am adunat și câte flori am dăruit./ Cea care va veni în taină va vorbi/ despre cuvintele din palmă precum geamul spart./ Aceasta este fotografia mea/ deschisă ca toamna./ Sprâncenele neterminate ridică tunuri din eșarfe./ Lumina trece cu fotografiile tale/ în întâmpinare ca un buchet.”
Adresarea constantă iubitului absent, variind de la melancolie tihnită și resemnare („Te-am așteptat”) la cerințe precise („Înconjoară-mă!”, „Dezleagă-mă!”) sau ordine scurte („Dă-mi mâna!”, „Să te întorci!”) ori întrebări tânguitoare („Unde ești?”) se extinde uneori către întreaga lume: „Ascultați-mă!” Aici e cheia: ce rost are să scriem poezie dacă istoria personală de emoții tulburătoare nu devine comunicare autentică în planul lecturii?
Țesută pe laitmotivele florilor și ploii, așteptarea iubitului îl va naște, practic, nu din amintire, ci din răscumpărarea ei. Amintirea nu e amintire, e naștere din nou. Ca Venus din spuma mării, poezia răsare din apa visului și-a imaginației care simulează un trecut pentru a da impresia unei certitudini a viitorului, mai ales prin imperativele care șuieră prin carte ca lama unei săbii. De fapt, e o singurătate cosmică aici, o singurătate cu atât mai teribilă cu cât vocea femeii se izbește de pereții unei camere impregnate de dorință. Fără răspuns. „Ce faci când gândurile traversează odaia?” Pereții însă devin pagini de carte, aceasta e salvarea: „Umbre pentru pereții plini de trecut/ ai însemnat într-o carte,/ să știi că le-am învățat aproape pe de rost/ așteptând un cântec pentru Marlenka./ Respir poeme ce mi-au mângâiat sufletul.”. Iubitul-poet dă naștere în continuare poeziei și după plecare sau după moarte, pentru că iubita îi vorbește prin versuri. Ploaia și floarea sunt vulnerabilitate și forță a regenerării. Nu întâmplător sunt reluate aproape obsesiv, cu semnificații antitetice, pentru a sugera iar dinamica afară-înăuntru: „Copacii au uitat să înflorească”, dar „apă de apoi, să mă înveți cum să mor înflorită!” sau: „De la un răsărit până la ultimul apus/ ploaia e mereu așteptată.”. Lumea ca secetă, ca lipsă a revelației. Și apoi: „Să inventăm o curată ploaie”. Poezia ca răscumpărare a unei realități interzisă în mundan.
Am admirat și în volumul anterior extraordinara inventivitate metaforică a Marilenei. Nu se dezminte nici aici. „Sfinții locuiesc într-o locomotivă cu mersul îngreunat”, „Ziua plânge,/ voi spăla și călca amintiri”, „Întunericul în buzunare mă respiră” etc. Un ritm sacadat se creează prin trecerea bruscă de la prezentul mărturisirii la evocarea trecutului sau invocarea viitorului. Astfel, elegiacul e înnobilat și păstrează ceremonialul așteptării de care aminteam.
Poetă a stărilor difuze, dar ținute în frâu și controlate prin acribia scrisului revelator, Marilena Apostu este o poetă responsabilă și matură, pentru care poezia trebuie să fie cale de acces la cunoaștere și împărtășire. Umbrele nu fac zgomot, e adevărat, dar fac poezie. O poezie de înaltă clasă!
***

Îmblânzirea orei

Daniel LUCA

Din păcate, Ion Rășinaru este cunoscut într-un areal relativ restrâns, nefiind încă receptat la justa sa valoare. Mărturie în acest sens stă și volumul de versuri La margine de gând (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2022).
S-ar părea că nu poate fi stăvilită în vreun fel curgerea timpului, oricât de mare ar fi strădania. Totuși, aflăm de la Ion Rășinaru că nu este chiar așa, iubirea având darul de a îmblânzi ora („îmi îmblânzești ora,/ ca așteptarea să-mi fie / companie plăcută,/ cum floarea de tei/ arșiței din cuptor” – Răsfoiesc).
Ba chiar și nemurirea poate fi atinsă, fie și numai pentru o clipă. Dar ce clipă („Ne luăm de mână, / închidem ochii,/ numai așa putem vedea/ cum într-o clipă intră/ nemurirea întreagă” – Sunt nemuritor)! O clipă plină de lumină, o lumină intensă, la limita (i)realului („Ca într-o lume ireală/ ne așteaptă în altarul luminii / primii zori ai ultimei iubiri” – Te aștept în amurg).
La această graniță dintre real și imaginar se naște întrebarea dacă iubirea însăși nu e decât o iluzie („Din adâncul imaculat/ al filei apari tu, / Fată Morgana născută/ din arșița inimii mele” – De dorul tău).
Oricum ar fi, atunci când iubirea se ivește în drumul tău, nu mai poate fi ocolită, transformându-se ușor din fericire în năpastă și viceversa („din iubire / ca de la groapă / nimeni / nu se mai întoarce” – Ultimul cart).
Dacă tot am menționat drumul, trebuie să precizăm faptul că acesta atât îndepărtează, cât și apropie oamenii („Acesta-i drum// de pământ/ bătut de ploi/ și mângâiat de vânt,/ el ne-a învățat/ cuvintele/ aproape și departe,/ el ne apropie/ departele,/ el ne îndepărtează aproapele”), dar este și o cale spre autocunoaștere („În drumul/ către mine/ nicio povară / nu-i mai grea/ decât golul/ din suflet” – Povara). Însă întotdeauna drumul își află punctul de pornire în casa părintească („Îmi mulțumește / că de fiecare dată/ când/ deschid ușa pentru ea/ adie iz de mare sărbătoare./ Ea știe că/ hârșâitul balamalelor/ îmi mângâie urechea/ aidoma simfoniei Eroica sau adierii/ miresmei florilor de tei/ troienită/ peste sărut adolescentin” – Era vară).
Totodată, copilăria e o vârstă care nu îl părăsește pe om atât timp cât acesta își păstrează inocența sufletească („Se făcea că ne plimbam// pe râul copilăriei,/ singurul loc unde/ te poți îndrăgosti”).
Iar poezia, la rându-i, este o inimă ce pulsează pentru doi („La revărsatul zorilor / când boabele de rouă păreau diamante/ și păsările se întreceau/ în triluri, mi-am zis:/ inima ei, poezie nouă” – Taina dintre cuvinte).
Poezia lui Ion Rășinaru este senină, optimistă și poartă cu sine liniștea sufletească spre a o împărtăși cititorului.

Adrian SIMEANU

Muzica zilelor noastre
„Mașinăria Mandeal”

Am dat iar de ea la Ateneu în vara abia sfârșită. Acolo desfășurându-se anual un festival tradițional demn de apreciere neîndoios. „Vară Magică” se cheamă și-a ajuns, bravo lui, la a douăsprezecea ediție. Deschisă, cum sugerai metaforic în titlu, de Orchestra Română de Tineret.
Cel mai bun ansamblu simfonic din a noastră țară de un timp încoa`. Pentru că entuziasmu`, vioiciunea, acuratețea și pregătirea etalate vădit de-ai săi membri juni și dornici de cânt sunt remarcabile. Și cu mare folos în domeniu. În cultura națională actuală. Ce luptă și ea, după puteri, cu inerția, lipsa de interes, de educație a celor mulți și goi la minte tot mai accentuat…
Rezultatul de care cutez a vorbi cu plăcere se datorează, în egală măsură, muzicianului Cristian Mandeal. Pianist și dirijor cu largă experiență. Cu vocație și pasiune în utilizarea baghetei „magice”. De care dă dovadă și-acu, septuagenar. Forța și precizia cu care folosește unealta aiasta de bază sunt pregnante și azi. Rodnice nespus și de profunzime. Transformând tuttiștii într-un monolit impecabil. Ce răspunde comenzilor firesc și profesionist la nivel de vârf. Obținând pretutindeni succese peste succese. Spre mândria lui și-a celorlalți de-aceeași nație, cu drag real de arta magică a sunetelor nemuritoare…
S-au cântat „Tablourile dintr-o expoziție” (coautori, să zicem, Musorgski, Ravel), câteva bisuri incandescente, la final, da` și celebrul concert de vioară în re major. Semnat, pentru eternitate, de Marele Surd. Solist fiind un ceteraș ceh de înalt calibru. Josef Špaček, pe nume. Extraordinar, viguros, nuanțat, echilibrat. Virtuoz indiscutabil. Posesor îndreptățit al unei „Guarneri del Gesu” ce-a sunat magic, magic, magic. Dând viață binevenit, mânuită iscusit, reputatei creații beethoveniene. Încât nu pot să nu mă întreb: oi mai avea ocazia s-o reaud? Și pe Josef să-l mai văd la treabă? Oare filarmonicile autohtone fi-vor în stare să aibă alături
acest super tandem concertistic în viitor? Greu de răspuns pe loc, da` speranța moare ultima, nu?

Eveniment cultural
Cioroianu, la Pitești

La ceas de vară până-n sară. Întru tot binevenit, despre multe-a povestit. Grăind nesofisticat, echilibrat, potrivit. Fără a citi din foi cum alții o fac și nu sunt pe plac. Cu-atâta lipici în vorbă, că întrebările-au curs din belșug. Adrian având suficientă răbdare să răspundă chiar și unora mai sâcâitoare…
Expunerea s-a centrat, incitant, pe „noua dezordine mondială”. Și-a` sale ipostaze „post”, cu care se confruntă lumea în clipa de față. Nelipsind momente din viața și cariera oaspelui bucureștean (născut craiovean). Știute, petrecute, auzite personal. Încât liantu` s-a produs rapid, total și solid între el și auditoriu. Dându-i acestuia din urmă prilej să afle destule, clar de interes. Pentru mine unu`, de largă utilitate în plan informațional…
De astă dată, mica sală „Ars Nova”, a Centrului Cultural din urbe, fost-a plină ochi. Fapt ce arată, neîndoios, că „omul sfințește locul”. Adrian Mihai Cioroianu fiind acela, în speță. Cincantenarul istoric, politician, teleast, autor de cărți, formator abilitat în materie, orator convingător. Care-ar trebui reinvitat urgent printre argeșeni. Eu propunându-i deja să ni-l reamintească pe Vlad Georgescu. Vocea îndrăgită, constant ascultată cândva, la „Radio Europa Liberă”. De asemeni istoric știut, condei priceput. Acuma, redocumentându-mă, aș mai adăuga o propunere nu lipsită de rost: să-l ia cu dânsu` pe Lucian Boia. Ca, împreună, să răsfoiască și p-aci „Arhiva durerii”. Să umble iară prin ea cu folos, întru neuitare. Drept profilaxie și/sau terapie, trebuincioase-n privința istoriei neîntrerupt. Greșesc, oameni deștepți, cu ceva?

EVOCARE Emil NICULESCU
(26 septembrie 1954 – 11 august 2021).

Fundația „Mareșal Averescu” – Buzău, Biserica „Pogorârea Sfântului Duh, Buzău – Divizia a doua Getica”, Biblioteca Cercului Militar Buzău, Cenaclul literar „Vasile Cârlova” – Buzău, Inspectoratul Școlar Județean – Buzău, au organizat joi, 11 august 2022, la ora 13.00, în Sala de festivități a Comenduirii Garnizoanei Buzău. Emil Niculescu, scriitor, eseist, istoric literar și publicist, la un an de la trecerea sa la cele veșnice. (26 septembrie 1954 – 11 august 2021) Din programul manifestării: 1. Cuvânt de deschidere – col. (r) Mircea Tănase; 2. Slujba de pomenire – pr. militar Alexandru Tudose; 3. Amintiri din viața literară a lui Emil Niculescu – Viorel Frîncu; 4. Omagiu adus de scriitorii și publiciștii care l-au cunoscut pe cel trecut în veșnicie; 5. Recital liric susținut de elevii câștigători ai Concursului Județean de Poezie „Emil Niculescu”; 6. Dialoguri literare între generații – membrii Cenaclului „Vasile Cârlova” și tinerii creatori buzoieni; 7. Expoziție de carte Emil Niculescu. Au evocat personalitatea scriitorului buzoian: Viorel Frâncu, Ion Nicolescu, Steluța Niculescu, Mihai Goia, Titi Damian, Sorin Burlacu, Nicolae Pogonaru, Marcela Chiriță, Radu Roxelana, Dan Ionel Dinu, Francisco Stoica, Adriana Anghelescu, Stelian Grigore, Aurel Ifteni, Ștefan Dima, Teo Cabel.

Teo CABEL

Prezențe Literare

Ludi-cul tratat serios Cosmin Andrei Tudor semnează un volum de poezie, cum spune francezul „chapeau bas”; Ludi, publicat la editura Neuma, 2022. Nota semnată de criticul Horia Gârbea pe coperta a IV-a certifică o carte de reală valoare literară. În ciuda titlului volumul devoalează un poet serios, bine organizat ca viziune și mod de structurare al textului. Lirica sa mustește de metafizic. Cartea are patru fascicole: Preludiu, Interludiu, Postludiu, Metaludiu. Fiecare fascicol are câte treisprezece poeme. O simetrie, cum spuneam, organizare. Poezia nu este ceva care pică peste poet; își trage seva dintr-un mediu existent pe care autorul îl receptează, îl descifrează și îl asamblează sub proprie amprentă. Câteva idei străbat volumul ca fire de rezistență. Motive ca mărul, unsul, zborul sunt într-adevăr ludi, surprinzător de proaspete în reinterpretări. Pana, metonimic pentru existența scriitorului și lăsarea/ rămânerea unei moșteniri literare. Prezența unor titluri aproape în fiecare fascicol denotă continuitatea, tensiune existențială: Legendă cu măr, Continuarea legendei cu măr, Sfârșitul legendei cu măr, Legendă cu pană (despre Homer, Dante), Continuarea legendei cu pană, Sfârșitul legendei cu pană, Ungere (I, II, III, IV), Stadiu Sculptural (I, II, III), Despre zbor.
Poeziile Construcția și Preformaționism duc cititorul la poetica lui Matei Vișniec.
Relativitatea, surpriza reinterpretării sunt bine exprimate poetic și în Istorie, Spirala, Despre zbor, Puzzle, Despre timp.
Cu înțelepciune socratică construiește în Joc: când crezi că jocul s-a sfârșit/ el abia poate începe. cititul poate fi un astfel de joc/ sculptura poate fi un astfel de joc/ pictura poate fi un astfel de joc/viața poate fi un astfel de joc.
Într-o manieră de Eclesiast citim chiar Poem: mă uit la lume/și mă întreb: ce a vrut să spună autorul?
Un volum bine scris, bine organizat, trebuie citit și apreciat!

Vremea lui floppy disk

Luminița Zaharia își continuă periplul literar cu un volum în modul său caracteristic de ironie, autoironie, și autoflagelare cu stoicism și înțelepciune, adăugând la gradul valoric câteva linii de calitate literară.
„Ea este efectiv în vervă și trece cu brio examenul jocului de-a inocența” afirmă criticul Horia Gârbea pe coperta a IV-a a volumului „Vremea lui floppy disc”, editura Neuma, 2022.
Inocența este abil construită de o autoare cu experiența, a cel puțin zece volume de poezie, în structurarea textului cât și a substanței sale.
De zăbovit în lectură asupra poeziilor ca adevărul, pe vremea lui floppy disk, și e păcat, singurătăți.
Versuri ca: rutina noastră cea de toate zilele/ izbăvește-mă de păcat/ păcatul de a visa încă la stele/ într-un măslin cocoțat (greu de urnit).
Texte ca interviu de angajare, nu vei trece sticla, reflectă mentalități citadine injectate cu sarcasm de autoare.
Poezii în care iubirea, dragostea sunt mereu ceva-ul care își scapă printre degete. Toată amăreala eșecului este abil valorificat spumos și amuzant de către poetă: țevile nu, (știi, logodnica mea/ și-a uitat robinetul inimii deschis!), la exorcist: dacă m-aș iubi enorm pe mine/ cât sentiment mi-ar rămâne pentru voi?;
Cu ochii închiși: eu scriu filme/cu ochii închiși/ ca alte simțuri/ să rămână vigilente; comparația ucide: l-aș spânzura în piața mare/ evident, de picioare/ poate îi vine mintea la cap;
În un deșert și mai mare citim: cine sunt eu? unde sunt eu? ce sunt?/strig în deșert mistuită de soare/ rana din suflet se transformă subit/într-un deșert și mai mare.
Poezia ireversibil se încheie cu două rânduri memorabile: totul e reversibil pe lume/ numai sufletul nu.
Reușită această dischetă poetică a Luminiței Zaharia, vorba aceea cu esențele tari care se țin în vase mici.

Distribuie: