Propoziții pretențioase – Alcaici
Cald de se topea tricoul pe mine.
Atmosferă incendiară. Două zile de suportat soarele lui iulie, aburii de alcooli ai frecvenților clienți înmiresmați vizavi de brânzărie, căreia nu-i lipsea albușul și gălbenușul oului de găină țărănească. Bășcălia câtorva trecători, a cunoscuților, curiozitatea și căinarea babelor. ,,Cum stați, mamă, pe toropeala asta?” primea un ,,Ne-am obișnuit…” pronunțat cu gura uscată de sete…. Epicul episod din prima zi. Treabă. Mâini îngălbenite de apă tare, uzată în exces la burlanele sofisticate, nu mai puțin de 24 de lipituri pe o circumferință de minim 30 de centimetri și câte trei lipituri de siguranță pe fiecare parte dreaptă a încheieturilor, de nu te mai curățai cu toți alcalii și derivații, respirație îmbâcsită de vaporii apei tari, de fumurile țipirigului la decaparea letcoanelor, de praful ridicat de mașinile pasagere. Prânz. Liceene apărute din mulțime, oprite lângă noi. Deloc timide, chiar îndrăznețe. ,,Știți pe unde îl găsim pe domnul inginer?” Gândiți ca mine. Încurcat. Care inginer? Noi nu știam pe nimeni. ,,Domnul…” Și îi pronunță numele de familie. La momentul ăsta nu mi-l amintesc defel pe-al Doctorului. Cine? Da’ de când e și… inginer? Ne-am luat porția de râs și de persiflare, le-am zis puștoaicelor că nu le putem da niciun indiciu și ne-am continuat ,,saxofoniada”. Probabil că alegară la vremurile acelea pe lângă el pentru niscai sponsorizări. Cine știe? Cum nu m-am putut abține – dovadă că slobod la gură am fost mai mereu de când mi s-a deschis apetitul perorării corectitudinii și dreptății -, la primul contact vizual l-am abordat fără nicio remușcare? ,,Da’ de când ești tu inginer?” Răspuns a la el: ,,Da’ ce, mă, eu n-am față?”. Eram pregătit să-i replic despre obârșia etnică, despre alelele lipsă pentru asemenea poziție intelectuală. M-am repliat. I-am explicat doar că de la mistrie și cancioc la facultate, chiar și cea de construcții utilitare, e drum de la cer la pământ.
Impresiile vagi se risipesc. Normalitatea face din capul unei persoane nu atât de cultivate un mic talmeș-balmeș. Însă la câte m-am încumetat să înșir….
Pe strada Primăriei, a fostei, Primăverii, colțul, unde ședea sprijinit, în anul măsurătorilor cadastrale – vă sunt la îndemână datorită neostenitului Chirac -, în bățul mozaic personalul ajutător, Berăria de odinioară – din veacul nașterii mele – a avut nevoie de câteva peticiri cu tablă. O escaladă dificilă, periculoasă, asumată cu multă reticență. Alegase defunctul administrator al clădirii, nu mai mare cu mulți ani decât mine, stăruise că nu are nimeni nici curajul, nici priceperea noastră de a drege zona prin care ploua cam ca afară. Însă când urci la cucuiata observi destule alte hibe. Am schimbat vreo două rânduri de tablă lângă zidul dinspre nord al clădirii, în dreptul amanetului lui și pe spate am acoperit partea dezgolită. În ambele zone am stat legați cu funia de brâu, panta abruptă nu permitea niciun pas greșit. Nu asta a fost singura grijă ce-o avurăm, să nu ne facem fărâme până jos, ci și atenția sporită pentru cărămizile din zidul ce odinioară fusese suport pentru clădirea învecinată. Se sfărâmau la simpla atingere și picau pe noul acoperiș de la șase metri, poate chiar mai mult. Și la urcare, și la coborâre aceeași întrebare: la ce naiba s-au cocoțat atât de sus cu creasta, când nu folosea la nimic podul? De ce atât de înalte camerele?
