Spații culturale nr. 31 (7)

Dumitru PANĂ

Laconica

citeam ca-ntr-o carte.
totul era absent:
aşteptam ca-ntr-o carte

*
treptele casei din piatră de râu
urc şi cobor cum apa ce trece

*
am ajuns într-o carte
cât din mine? am ajuns
într-o carte fără tine

*
carte pe care o întrerup
punând semn
un calendar pe anul trecut
un loz necâştigător

*
oră târzie muzică departe
amintiri cărţi închiseşi paharul gol

*
cuvinte scrise pe zid
: ce va rămâne?

*
fluturi printre flori
: toate culorile au înviat

*
aprind focul în vatră
şi deodată singurătatea se adânceşte

*
singur la foc
toamnă în gând
copilul departe

*
trupul tău gol
vers alb
poezie concretă

*
seară în grabă
o frunză căzută semn de carte
:reîntâlnire

*
lună plină în crucea nopţii
miros de după ploaie
copilul tot departe

*
mesteacănul galben
toamnă de toamnă
îmi află sufletul

*
să citesc
să scriu
să simt că sunt viu


Doina POPA

Vis de lumină

Dintr-odată a înţeles ce se întâmpla acolo, la capătul tunelului şi s-a grăbit să ajungă. O atrăgea o lumină plăcută şi puternică. Citise atâtea mărturii ale celor aflaţi în moarte clinică şi reîntorşi la viaţă, dintr-un motiv sau altul, dar mai ales ca să poată povesti, celor rămaşi, despre lumina care te hrăneşte, încât se simţea ca acasă. Emoţia i se bulucea în piept, spre gât de parcă ar fi vrut să iasă afară. Ca un stol de porumbei albi eliberaţi dintr-o colivie. Era nerăbdătoare să vadă, să înţeleagă, să ştie. A păşit încrezătoare dincolo de marginea tunelului fără să privească nici o clipă înapoi. A intrat într-o explozie de lumină. Devenise lumină, devenise particulă de lumină. Se simţea uşoară, caldă, era minunat! Dar de undeva a apărut o precizare, ca un gând, aşa cum sunt gândurile că n-au glas să răzbată la nivelul auzului. Dar acel gând se putea percepe în tot acel spaţiu de parcă ar fi fost rostit la megafon. – Ea se va întoarce înapoi. A simţit un fel de revoltă. De ce să se întoarcă înapoi? I se părea că este nedreptăţită. Dintr-odată nu a mai fost particulă de lumină ci a redevenit ceea ce era. O individualitate fără umbră, fără contururi condensate în materie, dar o individualitate. Simţea cum înaintează la întâmplare, din proprie voinţă fără să ţină seama de curentul care o trăgea înapoi către gura tunelului. Încet lumina s-a lăsat pătrunsă şi a început să întrevadă forme. Aşa cum se întâmplă după ce se risipeşte ceaţa.
A văzut-o pe mama ei, decedată de doi ani. Nu ştia cum a recunoscut-o dar în acea lume de lumină nu mai aveai îndoieli. Ştiai pentru că ştiai. Nu a alergat spre ea, nu a strigat-o, nu a vorbit cu ea. Oricum se afla într-un plan mai depărtat. Nici mama nu a observat-o aşa că nici măcar nu a privit în direcţia ei. Părea tensionată, ca înaintea unui examen, atunci când ştii că nu eşti bine pregătit. Îşi frământa mâinile. Dar dincolo de teama de necunoscut avea o dârzenie în a înfrunta ceea ce i se pregătea. Aşa cum avusese şi în viaţă. Am trecut eu prin atâtea operaţii, îşi spunea şi am făcut faţă. Voi reuşi şi acum. Şi clipea cu speranţă şi curaj. Ca atunci când s-a operat de cataractă. Era aşa de mică şi de singură în spaţiul acela imens! Apoi a fost învăluită într-o ceaţă viorie, ondulatorie. A fost ceva neclar, se făcea un proces de osmoză între mama ei şi tatăl ei, mort de mai multă vreme. Pe el nu l-a văzut nici măcar o clipă, nu a ştiut când s-a apropiat de acel loc. Asista ca la un spectacol de lumini, lumini tulburi, lumini viorii. Se pitise într-un colţ, ca prezenţa să nu-i fie remarcată, şi de acolo vedea tot ce se petrece. Se gândea că poate ea nu ar fi trebuit să vadă acele taine. Pentru că nu fusese acceptată. Pentru ca ceva sau cineva spusese: – Ea se va întoarce înapoi. În jur nu era nici o formă de relief, doar nori. Iar ea privea acele jerbe de lumini tulburi care se înălţau şi se amestecau apoi se îndepărtau lăsând loc unor alte jerbe. Era împăcată, ştia că aşa trebuia să se întâmple. Era mulţumită că mama fusese preluată, altfel s-ar fi simţit stingheră acolo, prin spaţiile vaste, pierdută în lumina care te hrăneşte. Şi se bucura că tatăl ei fusese acela care o preluase. Nici nu se putea o mai fericită osmoză când o iubise atâta. Apoi cele două făpturi îngemănate într-o singură lumină s-au îndepărtat până când ea nu a mai văzut înaintea sa nimic altceva decât lumină. Şi din nou a simţit curentul de aer. O trăgea înapoi către marginea tunelului. Ea încercă să se opună izgonirii şi mai parcurse câţiva paşi înainte.
Următoarea întâmplare a fost şi mai neclară. Trebuia să traseze nişte drumuri. I se spusese că e suficient să pună două pietre jos şi să construiască în minte, că apoi drumurile urmau să se facă de la sine. În jur acum erau dealuri şi văi şi o pădure, un peisaj frumos. Vocea care-i spusese să facă drumurile era a unui bărbat. Dar în jur nu se afla nimeni. Nu avea de la cine să ceară lămuriri. Se uita la pietrele pe care trebuia să le aşeze pe pământ. Pietre plate, obişnuite, pietre de râu, uscate cu vagi înscrisuri marcate pe suprafaţa lor. Dacă ar fi fost acasă ar fi lăsat un timp pietrele în apă ca ele să-şi amintească de zilele când erau mângâiate mereu de apele râului, ca să accepte să-şi dezvăluie mesajul…Dar pietrele uscate nu-i spuneau nimic şi ea devenea tot mai neîncrezătoare. Cum adică să pună două pietre şi gata, se face drumul după cum a fost trasat în minte? Nu ştia să facă drumuri, nu ştiuse niciodată. Atunci, fugitiv şi neclar a apărut mama, i-a spus răstit, (în realitate ea nu îşi înăsprea tonul) – Fă aşa cum ţi s-a spus. A privit-o mirată la culme fără să poată spune ceva. – Fă şi tu odată ce trebuie să faci cu drumurile alea! Şi a dispărut. Atâta a fost. Trebuie să ai o anumita pricepere ca să faci drumuri, s-a gândit ea. Uite aşa, pun pietrele jos şi până la baza colinei drumurile merg împreună si de acolo se despart ocolind colina. S-a gândit un timp la acea apariţie. Dacă nu se lăsa purtată de logică vedea întâmplarea ca şi cum ar fi fost posibilă. Adică un drum trasat în minte se poate transpune în realitate. Dacă nu laşi neîncrederea să se pună de-a curmezişul. Şi Petru a mers pe apă ca pe uscat atâta timp cât a avut credinţă. A fost suficient un fir de îndoială şi apa nu l-a mai susţinut. Într-o fracţiune de secundă şi-a amintit că apa mării e un lichid în care corpurile se scufundă. Şi s-a scufundat. A pus pietrele jos şi a închis ochii. A simţit pe sub tălpi că se petrecea ceva. Parcă rădăcinile unui copac încercau să străbată pământul. Apoi a simţit din nou curentul care o împingea către gura tunelului. Nu i s-a mai opus.


Stan BREBENEL

LINIŞTE, AICI ESTE NATURA!

I-au plăcut munţii dintotdeauna. Îi zărea din depărtare, o depărtare mută, străină de la marginea oraşului de câmpie în care s-a născut. Nici nu ştia că aceia sunt munţi. Vedea nişte forme ciudate în depărtare, în depărtarea aceea de sidef argintiu, sau poate era arămiu, mai ales spre asfinţit, nişte cocoaşe ca aceea a tuşei Lina, vecina de peste gard, aia care niciodată nu avea astâmpăr cât era ziulica de mare, care împingeau orizontul mai sus, tot mai sus. Poate nu erau tocmai ca spinarea tuşei, dar măcar ca spinările vacilor ce se adunau vara dis-de-dimineaţă la marginea cartierului când bătrânul văcar Haralambie le aduna, le număra din zece în zece minute, le desmierda pe fiecare în parte şi apoi, când se convingea că au ajuns toţi stăpânii de animale cu ele la marginea păşunii, dădea startul către suhatul de la marginea oraşului, cel care peste ani avea să ajungă cea mai importanta zonă industrială nu numai a judeţului ci şi a acestei părţi de ţară, îl făceau să devină nostalgic. Şi de ce n-ar fi fost? Timpul a trecut, a mai crescut şi el, nu mai era ţângăul de altădată. Era om în toată firea, făcuse multă carte, aşa cum se spunea pe la ei prin cartier, acolo în capitală unde toţi marii coconi şi coconiţe, fii de domni sau fii de sărăntoci, dar cu multă aplecare spre învăţătură, îşi jupuiseră coatele pe acele afurisite de bănci din acele şi mai afurisite amfiteatre. Şi ce le-a mai iubit, şi ce le-a mai detestat. Cu patimă. Cu multă patimă!
De câte ori se ivea oportunitatea părăsea oraşul încins, prăfuit şi mizer pentru puritatea ozonului de la poalele Penteleului. Trăgea la cantonul silvic unde paznicul îl găzduia peste noapte. Era între ei, de atâţia ani, o prietenie de neexplicat, o amiciţie care nu a avut nevoie de prea multe cuvinte. Poate că pe undeva corpul energetic al fiecăruia intra în rezonanţă, fără cuvinte, cu al celuilalt, chiar dacă nivelul studiilor nu era acelaşi.
Ziua era omul muntelui. Se pierdea în desişul pădurii căutând liniştea pe care oraşul său nu i-o putea satisface. Ochii obosiţi îşi căpătau vioiciunea şi acuitatea în acest noian de verde. Stejarii, fagii, mestecenii şi paltinii îi erau cei mai devotaţi prieteni, iar păsările, cu trilurile lor dumnezeieşti, îl făceau să se simtă ca în ceruri.
Picioarele îi oboseau cu mult înaintea trupului. Or fi de vină pantele, uneori abrupte, sau lipsa lui de mişcare. Zilele-n şir petrecute în bibliotecă şi-or fi spus şi ele cuvântul. Nici nu şi-a dat seama când trupul lui începea să semene ce cel al tuşei Lina. Această evadare calculată îl ajuta, îl revigora, îl făcea să se simtă mai tânăr, mai puternic. Întotdeauna poposea pentru o odihnă prelungită într-o poieniţă nu departe de malul aproape vijelios al pârâului Bâsca Rozilei, acolo de unde începea pădurea. Era acolo un paltin falnic, multisecular, sub umbra căruia îşi aflase odihna de multe ori şi unde îi plăcea să poposească în peregrinările sale montane. Nici acum nu l-a ocolit. S-a bucurat că la găsit la locul lui. Era la fel de maiestos cum a fost şi vara trecută. A început să sară dintr-un picior în altul, ca într-un ritual păgân, să-l înconjoare şi să-l întrebe cântând ceea ce altcineva, cu mult mai înainte şi mai grandios decât el, umilul discipol, a făcut-o: Codrule, codruţule,/ Ce mai faci drăguţule. Şi tot el dădea răspunsul odată cu freamătul frunzelor şi al ierbii: Şi mai fac ce fac de mult,/ Vara doina mi-o ascult…
Triluri din mii de viori ţâşneau dintre crengile stejarilor, fagilor, mestecenilor şi paltinilor ce se întindeau la poalele maiestuosului Penteleu. Trăia o odă a bucuriei cum numai în aceste locuri a putut să se întâmple. Se tolănea prin iarba crudă, prin fânul înflorit nu demult ce îi încărca plămânii de mirosuri ireale, şi simţea pământul reavăn mustind de viaţă prin toţi porii. Câţiva nori fumurii navigau pe cerul de un albastru divin. Se întreba cu sfiala celui care nu vroia să destrame vraja: aşa să arate Paradisul? Şi cum sta el pierdut în iarba fragedă şi în gânduri, cu nările pline de mirosuri aromitoare îi veni mai întâi un gând, apoi o idee care nu-i mai da pace şi începu să murmure, apoi cu voce din ce în ce mai tare: miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi/ miroase de-ţi vine să mori/ de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţi/ ca un aer nepieritor… Reveria în care cădea, ca timp, nu a contabilizat-o niciodată. Era o linişte şi o armonie deplină între toate elementele naturii. Într-un târziu se ridica, îşi dădea jos toate hainele de pe el şi încet-încet intra în undele răcoroase ale pârâului. Se lăsa biciuit de apa încă rece până când se acomodau unul cu celălalt. Înota îndârjit în amonte ca mai apoi să se abandoneze în undele binefăcătoare şi purificatoare, într-o plutire către aval. Repeta acest joc până când obosea şi apoi ieşea să se odihnească, aşa gol cum intrase în apă, lungit pe fânul din poieniţă. Târziu, când cerul începea să fie spuzit de jucăuşele stele, pleca spre cantonul care avea să-l găzduiască peste noapte, întotdeauna pe alte cărărui, încărcat de o energie binefăcătoare. Adormea visând că el este prinţul din poveste pe care l-a găsit zâna cea bună într-o poieniţă de la Poalele Penteleului. Era fericit!


Radu CÂRNECI

Paşii de timp

… gând al copilăriei dintre gânduri
ca între repezitele pământuri
pădurile topindu-se-n părere
tu, iar mă naşti: putere din putere
şi-mi dai aripi de fragede avânturi:
gând al copilăriei dintre gânduri…

(… alinător e drumul spre izvoare:
pietrele tac: tăcută sărbătoare
paşii de timp răsar din văi de viaţă
şi e în toate-un vârf de dimineaţă
durerea-i boare, ierbile-s uşoare:
alinător e drumul spre izvoare…)

… turme de oi în cărţile nescrise
şi lacrimi: jefuite paradise
iubirile de ne-iubiri bătute
şi ghimpele de teamă ce ascute
zarea sosind în clipele-abise:
turme de oi în cărţile nescrise…


Pasărea de cenuşă

„Ochii săi scânteiază de o lumină tainică
în jurul gâtului penele-i strălucesc
asemeni unei flăcări, un cer de azur
trece peste aripile sale…“
(Claudius Claudianus, Phoenix)

… mă doare-un cer mă bucură un altul
mă cer la fel zenitul şi bazaltul
lumina ar voi să-i dau lumină
împrospătându-i palida grădină
când sângele-mi încearcă iarăşi saltul
mă doare-un cer mă bucură un altul…

(… pasăre, ieşi din vraja de cenuşă
zorile cer împurpurata-ţi guşă;
fără-de-trup un trup topind altare
pasăre-duh şi pasăre-ntrupare
fii iar deschisa patimilor uşă
Pasăre, ieşi din vraja de cenuşă…)

… pe gând îmi creşte-o iarbă argintie
din tot ce-a fost din tot ce n-o să fie
spre-a fi mereu mai pur ca inorogul
ci doar chemarea ta fiindu-mi drogul
de-a-mi re-ivi un sens în veşnicie
pe gând îmi creşte-o iarbă argintie


Suferind cu Othelo

… în somn mă părăsesc plecând spre mine
cel care-am fost spre-acela care vine
recunoscând iubiri şi timp şi spaţii
brav luptător şi-acele generaţii
care s-au dus ori care-mi bat în vine
în somn mă părăsesc plecând spre mine…

(… te aflu iar minune-n zarea stânsă
chip întru chip chemându-mă şi plânsă
în sângele-mi ce te-a ucis prin vreme
şi încă taina sufletului geme
ca o comoară în adâncuri strânsă
te aflu iar minune-n zarea stânsă…)

… ce greu m-adun din cosmica beţie!
stă trupul în adâncă letargie
abia fiind şi nefiind: departe
cel care-am fost de mine se desparte
când zori în zări trandafiriu adie
ce greu m-adun din cosmica beţie…


Trecea aşa tăcută şi regină*

(un vis ce mă bântuie)

… Moartea venea pe un cal alb frumoasă
de o zvelteţe pură majestuoasă
voaluri de cer îi fluturau sihastre
şi păsări o-nsoţeau cu voci albastre
într-o mireasmă din miresme scoasă:
Moartea venea pe un cal alb frumoasă…

(… cine eşti tu de aer şi de lună
– de-mi sună somnul visele-mi răsună
iar sângele îmi cade-n ierbi ca rouă –
tu-mi răvăşeşti fiinţele-amândouă
şi spaimelor mă dai ca-ntr-o furtună
cine eşti tu, de aer şi de lună?…)

… trecea aşa tăcută şi regină
sorbind în ochi lumina din lumină
ci n-a voit să mă privească-n faţă
– ardeam superb în firea mea de ceaţă
şi-o muzică mă stăpânea divină –
trecea aşa tăcută şi regină…


Lumina-n umbră

… inşi lângă inşi, iar lângă inşi alţi inşi
neistoviţi şi demni spre cer prelinşi
potop de verde-n strălucire, har
în marginile marelui hotar
de vreme chip prin vreme neînvinşi:
inşi lângă inşi, iar lângă inşi alţi inşi…

(… ce chip al meu de arbore tăcut
împlătoşat, în zale şi în scut
s-ascunde-aici şi frunze îl respir
ce rădăcini cu oasele-n deşir
ce glas al meu izvorul a născut
ce chip al meu de arbore tăcut!?…)

… lumina-n umbră pururi adăstând
şi păsări mii în aerul flămând
sălbăticiuni – de puritate semn –
şi ierburile spre iubire-ndemn
aici eternitate peste gând:
lumina-n umbră pururi adăstând…


Nuferii cosmici

se închină lui Claude Monet

… plutim plutind pe apele adânce
spre zarea de culoare-n care plânge
un gând subţire aşteptându-şi rândul
pe Cel ascuns vederii căutându-l
ne-ascultând chemările de sânge
plutim plutind pe apele adânce…

(… ţărm adorat cu nuferii în sine
lumina izvorându-se-n lumine
albe-aurii în iris de răcoare
şi patima topindu-o-n candoare
chip înflorind în adevăr şi bine:
ţărm adorat cu nuferii în sine…)

… grăbim grăbind spre zarea ce alină:
acolo Stixul a-mbrăcat grădină
culorile-adunându-se în una
mireasă pregătindu-ne cununa
neştiutoare de dureri-lumină –
grăbim grăbind spre zarea ce alină…


Superba jale

… subţire şi fierbinte ca o flamă
fiinţa ta minunilor mă cheamă
în mine-arzând şi mistuindu-mi soarta
ca foc sublim şi deschizându-mi poarta
spre strălucirea care ne destramă
subţire şi fierbinte ca o flamă…

(… c-o înflorire de superbă jale
vale-n miresme – ce prelungă vale!
în care tu aştepţi ca o statuie
– spre izbăvire altă cale nu e!
când eu sosesc, neostoită cale
c-o înflorire de superbă jale…)

… Timpul se face pasăre de fugă
departe noi: un rug tânjind a rugă
un spaţiu ars, gomoră de păcate:
neîmpliniri în împliniri săpate
sub cerul jos ca o imensă glugă
timpul se face pasăre de fugă…


Vârsta

… epuizări, anxietăţi, momente:
de dincolo priviri cătând atente
cu dor ademenindu-ne spre ele
– sunet-destin în cosmice mărgele
şi nopţi de veghe, zilelor accente –
epuizări, anxietăţi, momente…

(… de n-ai fi tu în teama din aorte
în gândurile năvălind cohorte
n-ar fi nici ispitirile-esenţe
nici transparenţa dându-mi transparenţe
– o, fără soare-n vârf pământul mort e! –
de n-ai fi tu în teama din aorte…)

… nedându-mă plăcerilor deşarte
ci căutând a sufletului parte
în partea dinspre umbra luminată
lumina mă lumină ca o pată
strălucitor născându-mă în moarte
nedându-mă plăcerilor deşarte…


Obsesie cu Pygmalion

sculptorului Marcel Guguianu

… iar oboseala de frumos m-adună
pustiul clipei iarăşi mă-ncunună
şi iată iarăşi clipa are-n sine
– ca miez în miez – seminţele de bine
tăceri tăcerii valurile-şi sună:
iar oboseala de frumos m-adună…

(… când te sculptez în trupul meu de sare
îţi dau cu gândul gând şi-ntruchipare
viu coapsa mea îţi umblă-n coapsa dulce
şi imnul tău din carnea mea se smulge
iar umerii zvâcnesc în zborul mare
când te sculptez în trupul meu de sare…)

… târziu spre cer o înălţare-adâncă:
coboară-şi steaua raza ei prelungă
e oboseala de frumos şi clipa:
Risipitoru-mbogăţind risipa
spre-a-şi podobi iar trecerea şi încă
târziu spre cer o înălţare-adâncă…


Petrache PLOPEANU

Pentru o perspectivă postculturală a artei

Potrivit logicii Postculturii, care îndeamnă la folosirea tuturor creațiilor specifice unui domeniu la un moment dat, bune sau ne-bune, pentru a nu anula posibilitatea de a folosi chiar și ideile eronate, sau prost realizate, într-un act superior de creație care poate îmbina aspecte aparent contradictorii, sau alte elemente care nu țin de ceea ce cultura actuală numește act de creație culturală, în artă ar fi necesară o perspectivă „multietajată”. Definirea acestui concept și descrierea acestei viziuni va constitui substanța articolului de față.
Folosind mediul virtual putem afla cum anume a fost definită arta, ce note definitorii i s-au atașat, ce domenii au fost incluse în sfera ei. Din http://ro.wikipedia.org/wiki/Art%C4%83 aflu: „Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție. Într-un sens mai strict, se adaugă la cele de sus lipsa de funcționalitate (practică), cunoaștere, estetică.
Britannica Online definește arta ca <<îndemânare și imaginație în creația de obiecte, medii ambiante sau experiențe estetice care pot fi împărtășite>>. Definiția și evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul secolului 20. Richard Wollheim face distincție între trei moduri de acces: realist, unde calitatea estetică este o valoare independentă de orice punct de vedere uman; obiectivist, unde calitatea estetică este de asemeni o valoare absolută, dar dependentă de experiență umană generală; și poziția relativistă, în care calitatea estetică nu este o valoare absolută, dar depinde de, și variază cu experiența umană a diferiților indivizi. Un obiect poate fi caracterizat în funcție de intenție, sau lipsa acesteia, a creatorului său, indiferent de scopul sau funcțiunea lui. De exemplu o ceașcă, care poate folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat obiect de artă, dacă e intenționată obiect estetic. De asemeni, o pictură poate fi considerată obiect de meșteșug (deci nu obiect de artă), dacă este un produs de masă.
Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca <> . A fost definită ca vehicul pentru expresia sau comunicația de emoții și idei, un mijloc pentru explorarea și aprecierea elementelor formale pentru sine, și ca mimesis sau reprezentație. Leo Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane. Benedetto Croce și R.G. Collingwood au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoții și că opera de artă așadar există esențialmente în mintea creatorului”.
Putem observa foarte ușor chiar din aceste referiri succinte la câțiva dintre teoreticienii artei că apar o serie de caracteristici definitorii precum: cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație, intuiție, estetică, lipsă de funcționalitate practică, cunoaștere,vehicul pentru comunicarea de emoții, idei, mimesis, reprezentație.
Reluând, după Richard Wollheim, ar exista trei moduri de acces la actul artistic: realist, obiectivist și relativist. Pentru primele două calitatea estetică este valoarea supremă (independentă sau dependentă de experiența umană generală), iar a treia, deși consideră că valoarea estetică nu este o valoare absolută depinzând și variind cu experiența umană a diferiților indivizi, face trimitere tot la acest criteriu. În discuția asupra fenomenului artistic și în legătură cu posibilitatea noastră de a prinde definiția cea mai precisă, R. Wollheim consideră, referindu-se la natura artei, că aceasta se eschivează încercărilor noastre.
Perspectiva postculturală asupra artei, care introduce conceptul de „multietajare”, acționează pentru îndepărtarea acestei eschivări a artei în fața încercărilor de definire printr-o definiție unilaterală. Arta postculturală continuă să fie o artă a oamenilor și pentru oameni, dar nu mai consideră valoarea estetică drept criteriu întemeietor al unei alterități a creației, numite, de artă, ci trece dincolo de aceasta. Ce este „dincolo de aceasta”, cum se prezintă „arta” postculturală, cum acționează „multietajarea”?
În primul rând dincolo se găsește o perspectivă unificatoare, potrivit acelei logici a Postculturii la care am făcut referire și în introducerea articolului de față și, de asemenea în toate articolele anterioare despre Postcultură. Am scris cuvântul „artă” între ghilimele pentru a sublinia că acest fenomen va evolua spre altceva care va nega tot ceea ce știm în acest moment despre artă. Se vor uni domenii artistice diferite și contradictorii, vor putea coexista elemente artistice, considerate acum, de calitate estetică indubitabilă, cu acelea care frizează prostul gust, kitsch-ul.
În al doilea rând vor fi găsite alte criterii care vor sta la baza acestei arte: ironia, funcționalitatea, fragmentarismul în unitatea concepției, art-storming-ul, etc. Din simpla vizionare a ceea ce produce astăzi postmodernismul în artă, se poate identifica această evoluție spre Postcultură în artă.
În al treilea rând într-o astfel de creație, pe care din motive demonstrative o voi numi în continuare cu același termen consacrat, creație de artă, vor coexista stiluri artistice ce se excludeau până în acest moment, apărând un alt tip de eclectism, postcultural.
În al patrulea rând conceptul de „multietajare” va permite o libertate de creație extremă oricui dorește să se exprime în gulfstream-ul acesta artistic: materiale culturale (le notez încă același sens actual pentru mai buna percepere) diferite, unite în aceeași viziune, scenografii, spații, timpi, desfășurări, logosuri, imagini, culori, suprafețe reale, virtuale sau inexistente, distanțe, umanitate și animalitate sau mineralitate. Tendința de astăzi manifestată în domeniul obiectelor de genul telefoanelor mobile, computerelor, etc., multifuncționalitatea, va fi o caracteristică și a „artei” postculturale.
În al cincilea rând nu trebuie să se creadă că locul aparentei ordini de astăzi din arta actuală va fi luat de haos ca normă absolută. Dimpotrivă, pentru ca toate aceste elemente care trag fiecare spre locul prestabilit de specific și de tradiție, să fie aduse împreună și să se înțeleagă și să se accepte, este necesară o nouă ordine artistică, poate noi principii artistice, poate o nouă logică a științelor care să meargă mai departe față de acel „dincolo” scris mai sus. Această logică nouă este necesară pentru a înțelege că, ceea ce există are un rost și în toate există o ordine și că o perspectivă de acest gen unifică și în același timp sporește multifuncționalitatea, care treptat va fi aidoma omului! Chiar și omul va trebui în această nouă societate postculturală să de vină în mod real „multietajat” și multifuncțional.
Așadar: alteritate a creației, criterii noi, coexistența contradicțiilor, „multietajare”, o nouă ordine artistică.
Dar va mai fi acest fenomen unul care să determine aceleași reacții, atât ale creatorilor, dar mai ales ale „consumatorilor”? Consider că o simplă modificare în fraza de mai sus ar putea ilustra mai bine ceea ce voi spune mai departe: respectiv să adaug ghilimele cuvântului creator, astfel, ”creator” și să le șterg pe acelea care flanchează cuvântul „consumator”, astfel, consumator! Ce consecințe ar trebui să decurgă din această cosmetică ortografică? Primul cuvânt, scris cu ghilimele ar induce ideea de relativizare, pe când al doilea ar căpăta consistență reală și serioasă. Creatorii epocii postculturale nu vor mai fi percepuți astfel. În condițiile progresului uluitor al tuturor domeniilor materiale, acestora li se pune la dispoziție o gamă la fel de uluitoare de instrumente materiale și virtuale, încât arta, numită așa astăzi, va deveni, zic eu, un fel de meșteșug, ceea ce, la urma urmei nu este rău ținând seama de lărgirea ariei consumatorilor — calitate crescută, preț mai redus datorită posibilităților mai facile de realizare și a cheltuielilor, din această pricină, mai reduse —. Artistul va redeveni un meșteșugar de tip nou! Consumatorul de artă va deveni un adevărat consumator, fără relativizarea ghilimelelor, ținând seama atât de cele spuse în fraza anterioară, cât și de multifuncționalitatea lui.
Fenomenul va determina activizarea energiilor materiale, virtuale și ideale, aceasta fiind contribuția artei la crearea noii societăți postculturale.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share