Literadura nr. 25 (5)
Manuela Camelia SAVA
Perfecțiunea
Femeia cu sandale albe rochie mov siluetă de invidiat
nu părea să mai fie tânără
toate celelalte cu gene buze false nas modificat și plete griblonde
nu se comparau cu ea
unduirea ei mersul felin șoldurile arcuite electrocutau
privirile bărbaților flămânzi de o iubire secretă
ce păcat că șchiopăta puțin
altfel ar fi fost femeia perfectă
Poveste adusă la mal
Cine seamănă cuvinte de dragoste în patul imaginar
cine ascultă furtuna cum bate la geam
anonis vlontakis e preferatul meu
caut scoici noi în culcușul mării
valul vine cu povestea noastră
repetăm numele și cifrele care au mai rămas
până la sfârșitul veacurilor
Bărbat plecat la vânătoare
Ca un vânător te avânți în hățișul clipelor
discursurile tale plac mulțimii
ești aici în bătaia vântului fir de nisip în deșert
ești cel mai înalt de aceea mistrețul se supune vrăjit
cade la picioarele tare oamenii aclamă ba unii înjură
deschizi cetatea ferecată cu lacăte de argint
armele tac deși războiul continuă în surdină
un tren străbate pădurile de silabe uuuuuuuu
aaaaaaaaaaaa
vaiiiiiiiiiiiiiiii
Femei cu pistrui
Liniștit
mângâi cu ochii scaunul pe care m-am așezat
tu habar nu ai cum sunt pistruii unei femei
nu știi că ea poartă pietre de moară în sandale
când încerc să îți scriu un mesaj
telefonul se rupe în două ca marea înaintea lui moise
mulțumesc e un cuvânt de adio
Mihaela Roxana BOBOC
Umbre
trupurile noastre sunt doar umbre
le proiectăm greșit în acele ore ieșite din calendar
precum un mont de care ne tot lovim în inimă
scriem cuvinte care să ne acopere
ca o pătură zilele se întind peste iarbă
e aproape liniște aici
sunt doar eu cu fiica mea
și gândul care se încolăcește pe pântecul meu rotund
te iubesc!
Să nu mă crezi
sarcina asta mă face lacrimogenă
sau poate doar poezia
mă face femeie în ochii de jar pe care iubirea
îi închide ca într-un cufăr
o singură cheie poate deschide cutia
până atunci femeia doarme cu sufletul înmuiat în sare
vreme de cine știe câte poeme
derulate în cea mai lungă zi
din an.
Duminica
merg pe calea eroilor
rochia îmi foșnește a zbor de fluturi
intru în biserică
las la intrare femeia
înăuntru vocile se întrepătrund
doar una îmi coboară îngerul pe turlă în jos
până la sfârșit închid ochii să nu destram
rugăciunea
care pornește din ochii lui Iisus copil
până la femeia rămasă la ușă
plângând.
Mihai MERTICARU
ETEROMORFISM
Îndură-te, Doamne, și ridică
un colț de perdea să-Ți văd
barem o frântură din aura Ta,
să observ măcar printre gene
cum Îți ies aburii din gură,
că pe acolo, pe sus, știu că e tare frig!
de ce nu vrei să vii ca altădată
pe aici, să mergi pe pământ,
printre oameni,
să-Ți mai dezmorțești picioarele
să mai înfăptuiești câte o minune,
să schimbi ura de pe planetă în dragoste,
să faci cenușa să înflorească
și să-i mai pui pe gânduri pe păcătoși?
ieși, Doamne, din acel munte celest
de tăcere și dă-ne un semn
să înțelegem dacă nu cumva, între timp,
ne-ai transformat în cârtițe și de aici,
de sub pământ, admirăm un cer
de plastic vopsit în culori înșelătoare
și nu mai putem vedea adevărata
boltă cerească în care Tu sălășluiești
alături de sfinții și
îngerii Tăi!
INVITAȚIE
Deschide tu poarta aceasta
cu dimineața zilei de mâine
și cu poemele nescrise de
poeții geniali!
deschide și ușa aceasta
cu pleoapa unui înger
și cu haosul din indiferența
zilei de ieri!
acum rămâi cu mine
în această căsuță ecologică
făcută din bârnele uitării de sine,
acoperită cu liniștea de
dinaintea începutului de lume
și cu declarațiile tuturor
îndrăgostiților de pe pământ!
hai să ne pregătim și un prânz
copios
cu aperitive rafinate din poezia
persană,
cu o ciorbă din cântece și
oase de greier,
cu o budincă din candori amestecate
cu erori și principii fundamentale
stropite cu fel de fel de mirodenii
de necuvinte,
în care să predomine mireasma
surâsului tău!
desertul îl vom lua în livada noastră
de lumină vopsită cu verde smarald.
tu vei servi o brioșă din ecouri eterate,
clătite cu roua gândului
și un cocteil din clipe dulci
și veșnicii,
eu voi sorbi puțin câte puțin
din cafeaua devoțiunii
ochilor tăi semisferici și himerici.
vom sta aici până ce luna
ne va arăta și cealaltă față,
amuzându-ne cum zilele se plagiază
una pe alta.
Ana NEDELCU
De departe…
Stai departe
De o ființă a cosmosului
Chiar dacă o șoaptă
Îți spune să-ți răsfrângi talpa
Peste răsuflarea ei.
Stai departe
De un geamăt al florii
De primăvară
Ea țipă nașterea lumii
Din bobocul lăuntric.
Stai departe
De cotropirea universului
N-ai șanse la victorie
Ci numai la o înfrângere inumană
Din starea de letargie profană.
Ar fi o profanare incultă
Analfabetă în fața măreției…
Stai departe
Și admiră respectul
Unui pământ lăuz
Al unei mame din adâncuri
Născătoare de viață veșnică
Ciclică în morțile sale anunțate
Și eternă în reînnoire.
…
Priveam de departe ***
Cum crește viața
Cum răsare sunetul primordial
De sub iarna aburită
De razele timide ale soarelui…
Priveam cum renaște lumea
Dintr-un boboc de floare
Adulmecat pe nesimțite
De o zburătoare
Cu acuitatea mirosului fin
Și aromei de miere
Ce va să vină deplin.
Priveam de departe nașterea
Fără să intervin asupra ei
Nu-s moașă la strămoșii zeificați
Mai bine învăț eu
Din scripturile frunzelor
Din hieroglifele peșterilor
Din scrisul de sol sălbatic.
Priveam fără să cred o clipă
Că natura iubește necondiționat.
Trebuie să ai grijă de ea.
Universuri paralele
În tihna unui amurg târziu
De vară
Stăteau la taifas vulpile sălbatice
Ale munților.
Șușoteau despre vremurile supuse
Ale omenirii
De la poalele crestelor
Își dezveleau râsetele șirete
Înlănțuite în colți vânătorești.
Ce de timp aici…
Clătinat în mrejele infinitului
Ce de lipsă de timp aici…
Doar o nemărginire a vieții
Ascunsă într-un bloc de safir…
Cerul pogorât peste liniștea
Dintr-un taifas de seară…
Omul a rămas în urmă
Mereu în urma verticalității
Își face de treabă
La orizontală.
