Spații culturale nr. 31 (6)

Silvia Ioana SOFINETI

Vampirii: ficţiuni comerciale

Motto: „Sunt taine pe care oamenii abia le pot întrezări şi pe care secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte.” (Dracula, Bram Stoker)

Toată viaţa încercăm să găsim explicaţii referitoare la lucruri pe care nu le înţelegem, în măsura în care, fireşte, ne interesează să aflăm mai multe, iar explicaţiile acestea pot fi de mai multe tipuri, în funcţie de epoca în care trăim, de cultura pe care o avem etc. Când se întâmplă lângă noi lucruri, fenomene pe care nu le putem încadra în logica noastră obişnuită, atunci intervine imaginaţia, în lipsă de demonstraţii ştiinţifice, de atestări de altă natură. Ne place să adâncim misterul pentru că, altfel, dacă am înţelege totul, viaţa noastră ar fi monotonă. Probabil că primele încercări de explicare a acestor lucruri de nepătruns s-au produs undeva, în vremuri dinainte de antichitate, când omul făcea răspunzător zeul. Astfel, existau zei pentru orice. În credinţa laică, au apărut demonii şi alte fiinţe supranaturale, care erau învinuite de toate nenorocirile şi nu numai, pentru că erau şi fiinţe oarecum pozitive sau care măcar reprezentau ceva pozitiv. Probabil că nu mulţi ar considera Zburătorul o figură pozitivă în folclorul românesc, pentru că efectele întâlnirii cu el sunt devastatoare, dar faptul că este o fiinţă care reprezintă dragostea îl poate plasa în galeria celor buni. În paralel cu Zburătorul era Strigoiul, nemortul pedepsit pentru cine ştie ce fărădelegi înfăptuite în timpul vieţii. Dacă pentru primul nu prea exista leac, pentru Strigoi erau diverse variante de „ucidere”, asemănătoare cu cele folosite mai târziu pentru distrugerea Vampirului (minus fiertura din cenuşa trupului ars, băută de membrii familiei). Se spune că Zburătorul era văzut de tinerele fete ca fiind un flăcău cu plete negre, frumos, care le chinuia până la extenuare şi, uneori, până la moarte. Strigoiul nu pare a avea ceva frumos în el, însă reuşeşte cumva să-şi păcălească victimele. E cazul tinerei Lenore din balada lui Bürger, care îşi aşteaptă logodnicul să vină de la război; îl ceartă pe Dumnezeu pentru că nu ţine cont de rugăciunile ei şi, într-o seară, pe când era cuprinsă de disperare, îi bate la uşă cineva; îl recunoaşte pe Wilhelm (William) şi pleacă împreună cu el spre locul unde se va ţine nunta, spre patul nunţii, strâmt şi întunecos; ajunşi într-un cimitir, după o goană nebună, iubitul se transformă în ceea ce în imaginaţia puerilă pare a fi Moartea cu o coasă în mână. Lenore devine, astfel, un simbol al fiinţei umane înşelate de puterile nopţii.
Dintre aceste entităţi, cea mai fascinantă este Vampirul. Văzut iniţial ca demon fără farmec fizic, aproape în stare de putrefacţie, care îşi păstrează aparenţa umană bând sângele victimelor sale, el a ajuns să fie considerat, în literatura modernă şi în cinematografia actuală, un izvor de inspiraţie. I s-au dat atribute noi, puteri noi, iar înfăţişarea este de invidiat. Între Dracula lui Bram Stoker şi Damon al lui L. J. Smith e o mare diferenţă, datorată, în mare parte, interesului publicului de pretutindeni. Vampirul este, probabil, singurul demon care apare în toate culturile noastre, pe toate continentele. Este un demon universal şi, cine ştie, poate nu e chiar în întregime o plăsmuire a imaginaţiei colective.
Mulţi scriitori s-au lăsat furaţi de mirajul acestui personaj, unii la care poate nu ne-am fi aşteptat, cum ar fi Baudelaire, Paul Féval, Alexandre Dumas, John Keats, Gogol, Tolstoi etc. Alţii, fascinaţi de toate aceste lucruri de neînţeles, au încercat să le descifreze în maniera proprie, ca E. A. Poe sau Stephen King.
Cum spuneam, publicul actual cere şi i se dă literatură a vampirilor care, de cele mai multe ori, este şi ecranizată. Au apărut, astfel, cicluri de patru, zece, douăsprezece sau chiar mai multe romane, aşa-numitele saga: Academia Vampirilor, Cronicile Vampirilor, Twilight Saga, Jurnalele Vampirilor etc. Una dintre pietrele de temelie a fost romanul Dracula, al lui Bram Stoker, care, deşi conţine multe inexactităţi din punct de vedere istoric sau geografic, a reuşit să facă un portret veridic al Vampirului. Ecranizarea cu numele Nosferatu, din 1922, nu face decât să completeze imaginea deja făcută în mintea cititorului care, de altfel, probabil că preferă varianta lui Francis Ford Coppola, mai modernă. Odată cu Interviu cu un vampir (carte de Anne Rice, 1969, şi film regizat de Neil Jordan, 1994) se poate considera că s-a schimbat optica asupra vampirilor. Acum aflăm că ei pot fi şi buni, şi răi. Lestat este personajul negativ şi, totuşi, el este eroul în aproape toate cele 10 volume care alcătuiesc Cronicile Vampirilor.
Până pe la Vampire Diaries (L.J. Smith), vampirii au fost fiinţe ale nopţii. De aici încolo, îi vom vedea şi ziua, ori când nu este soare, pentru că le străluceşte nenatural pielea, ori protejaţi de vreo bijuterie cu lapislazuli. Încet-încet, Vampirul devine uman. Atât de uman, încât în Evernight (Claudia Gray), abia pe la pagina 200 realizezi că personajul principal nu este om. Se integrează în societate de obicei ca elevi de, neapărat, 17-18 ani, pentru că nimănui nu-i plac vampirii bătrâni. Citind noile apariţii, ai senzaţia că ei trăiesc printre noi, ceilalţi, încercând să nu iasă în evidenţă, având o viaţă cât se poate de obişnuită, ruinând, în mare parte, mitul.
Vampirul este unul dintre personajele cu cea mai interesantă istorie în literatură, unul dintre cele mai apreciate şi mai neînţelese totodată, aşadar, unul dintre cele mai fascinante, neavând un anumit grup-ţintă. Literatura a profitat din plin de această sursă de inspiraţie, adâncind şi mai mult misterul acestui demon temut şi fascinant deopotrivă. I-a adăugat noi şi noi calităţi, l-a transformat din fiinţă a întunericului în demon al zilei. Dacă până prin anii 1990 vampirul încă mai era considerat un personaj înfricoşător, după apariţia cărţilor lui Anne Rice sau L. J. Smith acesta a suferit o schimbare radicală: pe ici, pe colo, vedem că i se spune că este chiar un înger.
Se poate observa că mare parte din literatura actuală a vampirilor este scrisă de femei, în timp ce primele scrieri au fost ale bărbaţilor. De aici se pot deduce câteva lucruri de ordin psihologic şi voi încerca să le rezum fără a părea misogină: – bărbaţii au un spirit mai analitic şi nu voalează o realitate înfricoşătoare şi fascinantă; – femeile sunt mai practice, încercând să explice lucrurile aşa cum par să fie, pe de o parte; pe de altă parte, scriitoarele sunt mai sentimentale şi au tendinţa să transforme ceva grotesc în ceva frumos, numai pentru a-şi re-crea un univers în care să se simtă bine şi în siguranţă.
Ceea ce poate frapa, în schimb, în afară de universalitatea acestui demon, este faptul că în mai toate mitologiile se hrăneşte cu sânge sau cu energia victimei. Cât adevăr există în acest mit? Putem spune cu mâna pe inimă că nu există vampiri cu adevărat? Ştim că există oameni care au anumite „haruri”, „daruri” – ghicitori, vrăjitori, magicieni, mentalişti etc. Mai ştim că există boala numită porfiria, care împiedică omul să se expună razelor soarelui. Există oameni care văd mai mult, oameni care simt mai mult. Şi dacă toate acestea există, şi multe altele asemenea (locuri pline de energie mistică, portaluri etc.), de ce n-ar exista şi Dumnezeu, de ce n-ar fi şi extratereştri, de ce nu ar putea fi şi vampiri printre noi? Gândirea colectivă rar inventează lucruri universale. Dar pentru că nu putem răspunde cu adevărat la multe dintre întrebări, ne vom opri la personajul literar şi la personajul de film, îl vom urmări în evoluţia lui, de la vechile mitologii, până în timpurile noastre.
Mai sunt şi alte entităţi asemenea, dar nici una cu universalitatea vampirului, demon suprem. Destul de aproape s-ar afla vrăjitoarea, numai că ea nu este demon. Vârcolacul vine în completare, considerat ca duşman al nemortului, singurul demon capabil să-l ucidă numai printr-o muşcătură simplă, dar înveninată.
În unele culturi, vrăjitoarele sunt cele care trezesc din morţi oamenii, transformându-i în strigoi, vampiri sau fantome. Ele au putere asupra lor, manipulându-i să le rezolve problemele legate, de obicei, de răzbunare. Chiar şi în cinematografia actuală vrăjitoarea joacă un rol important, ea descântând, de pildă, omul care va deveni primul vampir (vezi serialul „Jurnalele vampirilor”).
S-a creat o nouă istorie în care, de exemplu, Alexandru Crovin a avut doi fii; unul a devenit vampir, iar celălalt vârcolac. Amestecul celor două gene poate crea un hibrid mai puternic decât orice altă fiinţă de pe pământ („Underworld”). O altă poveste spune că Lilith este primul vampir şi ei i se închină toţi, este mama tuturor şi toate lucrurile (omoruri şi nu numai) se fac în numele ei, pentru a o reîntrupa („True Blood”). Şi la vampiri există o familie iniţială – vampirii originari – din care s-au născut ceilalţi („Jurnalele vampirilor” şi „Twilight”). În „Twilight”, toţi nemorţii trebuie să ţină cont de clanul Volturi, care impune regulile, altfel vor fi pedepsiţi. Există şi un fel de mişcări de rezistenţă ale oamenilor, care luptă împotriva vampirilor (vezi „Evernight” şi „Ultraviolet”). Ideea principală este că şi vampirii se conduc după nişte principii/reguli bine stabilite. Cei care le refuză sunt ori marginalizaţi, ori ucişi. Regula principală este păstrarea secretului. Restul regulilor derivă din aceasta. Pentru omul care află de existenţa lor nu sunt decât două posibilităţi: moartea sau transformarea.
Sunt lucruri dincolo de noi, pe care doar le intuim, dar nu avem simţuri suficient de dezvoltate pentru a le percepe în totalitate. Bănuim că există şi altceva în afara lumii oamenilor obişnuiţi. Nu se poate să fim singuri, într-un fel de Matrix programat să-şi repete istoria. Se spune că ne folosim un procent foarte mic din capacitatea creierului. Dacă am folosi mai mult, atunci am vedea şi celelalte lucruri pe care nu le vedem în mod normal sau pe care le vedem accidental, poate doar o dată în viaţă? Unii oameni sunt capabili (zic ei) să vadă spiritele morţilor, fantome. Alţii sunt absolut convinşi că există extratereştri, dar anumite autorităţi ascund asta. Unii cred că sufletul se duce în rai sau în iad, alţii că se reîncarnează. Suntem asemănători şi, totuşi, atât de diferiţi prin cultură, educaţie, mentalitate. Ne-am obişnuit să creăm în jurul nostru un zid de cotidian, de normalitate, de care nu vrem să scăpăm, de teamă ca nu cumva să descoperim că lumea poate fi şi altfel. Van Helsing („Dracula”, Bram Stoker, pag. 236) îi explică teoriile sale lui John Seward, subliniind faptul că sunt taine pe care oamenii abia le pot întrezări şi pe care secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte. El este convins că omul normal/ banal/obişnuit evită să creadă că există lucruri pe care nu le poate înţelege, pe care nu şi le explică şi, în acelaşi timp, e convins că există oameni care percep mai multe lucruri decât alţii. Un lucru e sigur, şi anume că, dintotdeauna, oamenii de pretutindeni au avut credinţa că există un număr mic de oameni care trăiesc oricât de mult li se îngăduie şi sunt bărbaţi şi femei care nu mor niciodată. (pag. 221).

Ion ROŞIORU

Gol

Se-nalţă pe călcâie ziua şi timpul curge nefiresc:
E iar solstiţiul de vară şi teii nu mă mai iubesc!

În parc adast ca niciodată de teama soarelui nebun:
Ţiganca-n cumpăna amiezii îşi spală sânii la furtun!

Pe limba-i plopul de Canada foşneşte, însă nu-l ascult:
Azi n-o să vii la întâlnire pentru că nu mai eşti demult!

Mi-s pleoapele îngreunate sub valsul visului creol:
O frunză dată-n icter negru s-aruncă disperată- gol!

Cod

Bătrânul faur toarnă scuturi din aur roşu blestemat:
Eu rătăcesc prin Evul Mediu, tu din castel ai evadat!

Războinicului soarta-i trage covorul roşu de sub pas:
Eu galopez prin vechi balade, tu din oglindă te-ai retras!

În bivuac nechează-a ducă albastră caii pintenogi:
Eu mă-ndârjesc să-nalţ biserici, tu ai uitat să te mai rogi!

Învinşii îngeri pun la cale în taină ultimul exod:
Eu îmi călesc în sânge spada, tu te-ai dezis de orice cod!

Crez

Încă eram pe lume-n clipa în care ai venit în ea:
Lectura ta e mai târzie cu mult ca asfinţirea mea!

Solstiţiul coboară falnic în straie de lumină lungi:
Vei reuşi neîndoielnic tăria nopţii s-o străpungi!

La umbra teiului în floare minute-n şir am adăstat:
Prin el îmi vei trimite vorbă că-ţi e destinul ne-ntinat!

În crugul zilei estivale spre a mă odihni plonjez:
Să-ţi onorezi până la capăt chemarea fiecărui crez!

Crâng

E joi spre prânz. Dinspre geamie mireasmă de mărar încins:
De fără marginea-i beţie albastră m-am lăsat cuprins!

Apoi, motorul cositoarei s-a stins şi m-am simţit pustiu:
Dădeau în pârgă corcoduşii pitici şi s-a făcut târziu!

E doar moloz pe unde-odată fugeam de noi la cafenea:
Cu un poet pe-atunci în vogă am zăbovit o noapte-n ea!

Azi am primit o telegramă. Poetu-i mort. Încerc să-l plâng:
Dintr-un castan cad coji de ouă. Un cuc zelos e numai crâng!

Lut

Să-mi port pe-această stradă paşii de la o vreme nu mai pot:
În faţa băncii părăsite plâng teii ciumpăviţi de tot!

Aici a ruginit maşina vândută-anţărţ de fiul meu,
La preţul unei biciclete fiindcă i-o dăruisem eu!

Cândva ducea spre fosta gară în care moartea adăsta:
La colţul şubred de la stânga era pe vremuri casa ta!

Un cimitir turcesc, pe dreapta, să-mi fie sfetnic a ţinut
Încât mă tem să nu-mi ofere, mărinimos, culcuş de lut!

Mal

Insistă melcul să-şi imprime noiţe-n casa sidefie:
Dinspre livada-n toiul florii începe moartea să adie!

În marmura albastră fire de sânge se-nfioară încă:
Până la tine n-a fost moartea nicicând ca astăzi de adâncă!

Se veşniceşte-n scoică vuiet de mare care-a fost cândva:
Extincţia imensităţii se regăseşte-n moartea ta!

Să-i trec de vamă insomniei mă cheamă clopotul astral:
În amintirea morţii tale plâng toate bărcile pe mal!

Zbor

E tot mai frig pe Steaua Polară şi-i târziu:
Dă-i ghes nădejdii mele c-aş mai putea să fiu!

E tot mai smoală-n karmă şi-n suflet tot mai iad:
Întoarce-mă în vremea când nu ştiam să cad!

Stihii de foc asupra-mi dau iama ne-ntrerupt:
Înapoiază-mi anii când leu plecam să lupt!

Sub paşi mi se aşterne un drum pustiitor:
Înapoiază-mi anii când şoim porneam în zbor!

Grind

Ursit i-a fost să lumineze un dram din tinereţea mea:
Cu cât pătrunde apa-n diguri, cu-atât mai dor îmi e de Ea!

Pe ţărmul ocolit de lume ne-am fost şi frig, ne-am fost şi foc:
De ce m-aş îndoi de clipa proptită-n veşnicul noroc?

De crucea de metal albastru îşi leagă barca un pescar:
Cu zgrunţuri proaspeţi de tămâie revin din ce în ce mai rar!

În toate candelele verii pe mine însumi mă aprind:
Cântând îmi face cucu-n ciudă în plopul veşted de pe grind!

Prund

Flori de măceş lega bunica în jurul oalelor de lut:
Sorbind descopeream răcoarea fântânii dintru început!

Cireşe aurii, pietroase, umpleau bărdacul smălţuit:
Fuseseră în zori culese din raiul veşnic pârguit!

Ni se băteau la gură turcii nicicând de neamul lor sătui:
Cu linguri noi zvântam castronul cu supă galbenă de pui!

Credeam şi nu credeam că printre smicele duhuri se ascund:
În uibul Moşilor de Vară porneam să hoinărim pe prund!

Vid

De singur ce-s aplaud luna la ceasul fast de perigeu:
Covoru-i roşu se mulează superlativ pe drumul meu!

Mi s-a pierdut pe luncă murgul şi l-am lăsat în voia lui:
La capăt s-ar putea să fie palatul crimei, însă nu-i!

În jurul ochiului fântânii pământu-i ars de jocul lor:
De m-aş abate să-mi sting setea, ar însemna c-accept să mor!

Nici vorbă să-mi mai fluier soarta şi-n ea totemic să te-nchid:
De-aş face-o, zodia s-ar frânge şi furibund ar curge vid!

Valeriu SOFRONIE

CRETA

Cât îţi trebuie să ştii ca să spui că ştii sau că nu ştii? Sau, mai ales, ce trebuie? Greu de spus… Întotdeauna îţi va rămâne un rest. Pentru că timpul nu începe şi nu sfârşeşte cu tine, capetele acestea două cronice nu-ţi vor aparţine niciodată. Din lanţul genealogic oprit acum în dreptul tău, oasele strămoşilor nu te-au ajuns din urmă… nici măcar numele lor. O vizită de duminică prin cimitirul alor tăi, abia dacă te face să îţi cobori genunchiul pe 2-3 ridicături de pământ. Atât! În rest, o mulţime de necunoscuţi. Îţi vezi copiii plini de viaţă şi de mişcare. Poate că vei avea parte de vederea urmaşilor lor şi, dacă eşti ceva mai norocos, chiar a urmaşilor urmaşilor lor. Dar atât… şirurile de genoame care au înotat şi prin sângele tău, se vor răsuci mai departe în orizonturi ce se vor înstrăina tot mai mult de tine, până când te vei şterge cu totul…În faţa timpului, abia dacă mă pot considera una dintre secundele sale. Asta spun eu. Dar El nici măcar nu are „timp” pentru mine. Cel pe care-l ocup eu este revendicat de atât de mulţi colocatari, încât nu poate fi decât îndrăzneală încercarea egoistă de a-l face doar al meu. Cât priveşte timpul, doar pluralul există. Atât de multe încrucişări cu bătăile razelor de soare, ale inimii înfricoşate de necunoscut sau cu aştrii cerului, ne fac să particularizăm. Dar el ştie că nu este aşa. În fapt, n-a fost decât o însoţire de tren între două staţii. Câţi alţii nu au urcat şi coborât din el odată cu mine?
La fel, pentru că de acolo de unde eşti nu ţi se arată decât o mică, foarte mică parte din Întinderea ce pare fără sfârşit, chiar şi din această fâşie de uscat nu poţi măsura cu pasul, cu privirea, cu atingerea… decât o infimă bucată de lume. Nici măcar marginile nu i le poţi bănui. Nici de afară, nici dinăuntru. Simţurile mele nu le ştiu şi nu le vor şti. Însumarea locurilor ce se arata ochilor tuturor, nu se poate arăta niciodată ochilor unui singur privitor. Atâtea atingeri de mâini străine vor trece ireversibil pe lângă mine, atâtea cântece nu mă vor face niciodată atent…oricât m-aş încorda să le prind. Nu trăim într-un teatru doar al surzilor. E şi unul al orbilor, paraliticilor, autiştilor… Câtă risipă! Nu i-am înţeles niciodată pe geometri, cu o foaie albă, o riglă şi un creion, crezând că pot da tuturor măsură. Asemeni unui bun croitor care îţi va face cel mai turnat pe tine costum. Idealitatea celor treizeci de arginţi spinozieni e la fel de bine egalată de cea a liniilor pe coala elevului lui Pythagora. Nici banii din cap nu mă sătura, nici ştiinţa teoriilor nu mă linişteşte.
Să mă revolt? Să ţip? Să caut un loc tare din zid, o creangă mai rezistentă? Suspendat între cele două capete, călăresc o vreme măgarul înfometat. Pare descumpănit, dar eu nu sunt! Am în mine simţul înnăscut al hotărârii. Mă uit în jur… aceeași nemărginire ca acum 12 rânduri. Hmm, aşa deci…Mă uit mai bine. Ştiu sigur că nu poate fi în zadar asta. Şi, minune, chiar n-a fost! Undeva mai departe de copacul înghiţit de pământ şi de echinoxul roşu, pierdută printre picioarele mele grăbite şi ale mai sus-amintitului măgar, zăresc ceva alb. O bucată mică-mică de var. Ce este lumea? Începutul ei, sfârşitul…? Chestiuni grele pentru oamenii prinşi din patru părţi. Uit de toate nopţile după care adunam din aşternut pungi ochi cu resturi de unghii. Prefer să vorbesc doar despre bucata aceea hexagonală căzută de sus sau azvârlită de jos. Eu nu ştiu, dar mâna mea pare să ştie mişcarea în astfel de situaţii critice. O ia de jos, fără să se grăbească, o potriveşte între degetul mare, mijlociu şi arătător şi trasează în jurul meu, printr-o uşoară aplecare în faţă, un cerc. Cerc îi zic eu, dar se vedea clar că era mai mult de-atât. Nu atât de bine rotunjit ca al lui Thales, dar cu siguranţă mai eficient. În tot acest timp, sincronizat cu mişcarea falangelor, mintea îmi strigă din gânduri. Dacă nu pot avea certitudini în legătură cu ce e dincolo de cerc, măcar să am linişte în interiorul lui, îmi spun. Încep să-l mi-l înfrumuseţez, să fac din el un cămin în care să-mi trăiesc fericit bătrâneţile. Pun o etajeră aici, o masă dincolo….trasez cu albul acela imperfect spaţii de joacă, locuri de odihnă, săli de lectură. Apoi îl mai lărgesc puţin. Fac loc şi grădinii cu flori, gladiolelor iubitoarei mele soţii dar şi cerului cu stele mereu aceleaşi, grupate atât de frumos sub zodii. Seara, când mi-e mâna obosită de atâta vopsit, mă întind pe un şezlong alb, duc la gură o ţigară albă şi umplu spaţiul dintre mine şi cerul alb cu iarăşi fumul acela alburiu…Toată viaţa am fugit de culoarea asta ca de diriginta din liceu. Dar acum era altceva. Mi se clarificase dintr-o dată totul.
Aveam, în sfârşit, o lume. E adevărat, dincolo de ea era nelimitatul rău. Mereu la pândă cu „şi aşa mai departe”-le lui, răspândea temeri printre locuitorii, nu la fel de norocoşi ca mine. Da, putea înspăimânta firile mai slabe de înger, dar nu şi pe mine. Obiectul meu cenuşiu nu era precum vocea tunătoare a lui Dumnezeu. Vocea aceea a fost prea puternică, încât să se poată opri într-un zid sau altceva. Şi acum, rostogolindu-se mai departe din galaxie în galaxie, scoate din sine lumile, multiplicându-le. Şi, cu fiecare nouă cale lactee deschisă în lume, un ţipăt de groază se aude de lângă mine. Nu acelaşi lucru era cu generatorul meu de fericire! Uşor, mereu la îndemână, apelai la el ori de câte ori era nevoie de o streaşină mai la dreapta sau mai la stânga bătrânului nuc. Voiam să dorm toată ziua sub cireş? Floare la ureche: luăm două-trei lecţii de desen şi somnul era ca şi făcut. Îmi doream să văd cum arată o planetă domestică? Iarăşi simplu: deschideam la repezeală un atlas şi, cu creta mea miraculoasă, o şi aveam în faţa ochilor. Aş păcătui dacă nu aş recunoaşte că toate visele mi se împlinesc.
Sunt nopţi însă în care mă trezesc brusc din somn, căutându-mi miraculosul prieten. Dacă cercul meu vrăjit se va rupe, lăsând să treacă spre mine iarăşi lumile posibile? El mă asigură, cu o uşoară mişcare pe tăbliţa neagră, că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Pe moment, mă liniştesc. Dar simţurile mele ascuţite îmi spun altceva. Şi nu pot să nu observ cum, din zi în zi, ea devine mai mică, mai subţire, mai greoaie în mişcări. Ca o domnişoară ajunsă la bătrâneţe care, obişnuită să danseze în fiecare dimineaţă pe muzica tinereţii sale, se lăsă dintr-o dată pe spatele scaunului, simţind o nevoie infinită de somn.