Propoziții pretențioase – Alcoxid
Când e să nu faci….
Intri, ieși, măsori, sugerezi un preț și aștepți. Nu mai face domn Zanfirescu reparația jgheabului de la intrarea în magazin.
Mai jos, în blocul doamnei Uță – fiecare are câte un ,,proprietar” de antet -, printre puținele cu acoperiș de lemn și tablă, în anii 2000, ne-a ridicat la ceruri – mi-l mai salut pe mustăciosul cu inițiativa, care tot așa, fără aldămaș, fără siguranța că este hotărât să repare găurile și prostiile – așa le spunem nereușitelor celor dinaintea noastră, pe drept – predecesorilor meseriași, pe alocuri făcând treabă de mântuială. Nefiind însă, pentru noi, mare scofală, le-am cârpit cât s-a putut de bine.
Vag mi-au răsărit la un balcon niște jgheaburi și câteva burlane, în scuarul din interiorul ,,complexului” de apartamente din fața doamnei Uță (chiar are vedere către, de la etajul doi sau trei).
M-am întors în Piață. Cum era să nu amintesc modificările de acoperiș de la covrigăria Colibri, vizavi de fostul Big? Cum pot să uit insistențele patronului, parcimonia, hotele și tubulaturile de la parterul blocului dinspre Speciala, cățăratul pe hala de lucruri, la sugestia decedatului fost șef, pentru posibile reparații la jgheabul uriaș, jgheaburile și dregerile unuia dintre chioșcurile cu concentrate – în anii 90 -, la cel de vizavi de râu, pe colț – vorbă lungă și precipitat mesagerul-șofer-administrator, că și de el greu se scapă – și burlanele și jgheaburile de noi de la clădirea cu brânzeturi? Cum să nu-mi amintesc cum alergai ca nebunul după orice nimic, Fulgerică?
Ciudat de fiecare dată să fac legătura între Doctorul și mustăciosul ,,negustor” de lucrări, printre titrații constructori ai anilor 90. Și Doc. tot din aceeași tagmă, venit pe cai mari, după reușita nesperată, dar dorită, de a parveni. Prin muncă. Ceea ce nu este deloc puțin. Cu precădere într-o țară ca Germania, după revoluție, când trebuia să-ți vinzi toate cele trebuincioase vieții de acasă ca să ajungi și să supraviețuiești printre străini. Cum ne-am cunoscut, voi relata la momentul potrivit. Lucrarea propusă pentru Piață, la clădirea cu brânzeturi, a fost o chestiune de conjunctură. Doctorul îl mai momea pe tata cu nimicuri, de acolo ,,agrementul”. Plus câțiva angajați ai pieței, colegi cu noi la Intercoop ce puteau pune o vorbă bună la conducere. Alegeai atunci din părți. Mai ales vara. Primul venit era de obicei cel dintâi servit. Neagreabil defel, Doctorul nu-mi făcea nicio plăcere, uza de un soi de miere îmbibată în simandic, dădea albadei verbale un iz spaniol – nu-i lipsea mutra și nici culoarea (deși păream și eu, și Cristi mai iberici ca el de atâta expunere la soare) -, de gura lui tata și de nevoia banilor ne-am încumetat la ,,tromboanele” de scurgere. Poate și orgoliul meseriașului care încă nu lucrase la vedere, în gloată. Era o șansă dintre cele puține să ne lăsăm opera de admirat zi de zi o lungă perioadă. Și încă ce operă. Deși ,,albiile” nu erau cu nimic speciale, două linii drepte (pe aproape) de o parte și alta a brânzăriei, burlanele semănau cu saxofonul lui Bud Spencer, arcuite la încheieturi, începând cu ștuțul de colectare, drepte până în dreptul glafului, pe care clientul își freacă mânecile în așteptarea bucății alburii degustate, cotite brusc încât să se alinieze paralel cu glaful, încă două curbe pe lățime, 45 de grade din nou drept, alt element de aducere a ansamblului la verticală un cot final de evacuare și gata. Zece în total plus patru în format normal la capete.
