Spații culturale nr. 31 (5)
Ştefan DUMITRESCU
Adrian Erbiceanu: „Tinereţe fără bătrâneţe”, Povestire în versuri după basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de Petre Ispirescu (Ed. Anamarol, Bucureşti, 2013)
În vara aceasta am trăit cu adevărat o întâlnire mirabilă cu textul cărţii domnului Adrian Erbiceanu „Tinereţe fără bătrâneţe” (Povestire în versuri după basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, de Petre Ispirescu) şi cu autorul cărţii, un creator cu vocaţia şi cu instinctul descifrării straturilor profunde ale subconştientului colectiv al poporului daco-român.
Cartea ne-a interesat de la început, fascinat fiind încă din adolescenţă de studiul, de misterul acestui basm, cunoscând valoarea filozofică şi antropologică a acestei opere, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, una din marile creaţii ale spiritualităţii daco-române.
Cum într-o primă cronică, un studiu de fapt, dedicat cărţii, ne-am ocupat de dimensiunea filozofică, ontologică a ei, în această a doua parte a cronicii ne vom ocupa cu precădere de dimensiunea ei literară, plastică.
Este de mirare cum acest basm a interesat atât de puţin literatura română, filozofia şi pe filozofii români. Noica observă că Ideea relativităţii timpului (ideea centrală a Teoriei relativităţii, formulată în limbaj matematic de Einstein) o găsim în poezia „ La steaua”, dar o găsim, lucru uimitor, şi în basmul „Tinereţe fără de bătrânețe şi viaţă fără de moarte”, cules de Petre Ispirescu. Într-o revistă literară susţineam prin anii ’70 Teoria că basmul acesta vine de la daci, şi mai de departe, de la pelasgi, şi că el conţine informaţii de mare valoare pe care încă nu putem să le decriptăm. Teoria noastră era că pelasgii boreeni, din zona Buzăului (Bozaios) şi a Moldovei, trăiseră în neolitic un contact cu o civilizaţia superioară (cu Îngerii, cum ni se spune în Biblie şi în „Cartea lui Enoh”) din care rezultase un trib mai evoluat, care deţineau informaţii şi tehnologii superioare, primite de la „îngerii”, cu care au convieţuit un timp. Acest trib a fost tribul Hiperboreenilor, iar spaţiul locuit de ei s-a numit Hiperboreea, de care ne vorbesc mitologiile. De aici Mitul Hiperboreei, care se afla, cum ne spun istoricii greci, la nord de Istru.
Aflăm din acest Mit că spiritul, informaţia care se induce în codul genetic al fătului, vine din alt spaţiu, din lumea de sus, care este o lume a eternităţii, a nesuferinţei. De aceea dacii când se năştea un copil plângeau, pentru că el „cădea” din lumea superioară, a inextricabilităţii şi a Binelui în valea Plângerii, a suferinţei. Iar când murea un om ei se bucurau pentru că sufletul se întorcea în lumea veşniciei, a binelui, a fericirii. Ei bine, dacii cunoşteau acest adevăr, pentru că Informaţiile Mitului Întoarcerii în Ţara tinereţii fără de bătrânețe ajunseseră la ei pe calea acestui basm, pe cale orală şi prin tradiţii. Şi mai mult, aflăm astfel că dacii sunt urmaşii acelor hiperboreeni. Am încercat pe cât s-a putut să „stoarcem” de informaţii Mitul Ţării Tinereţe fără de bătrânețe, şi al dorinţei Omului de a nu se naşte pe pământ, al Eroului basmului de a se întoarce în lumea din care a venit, după ce păcălit fiind de părinţi îşi dă seama că lumea aceasta nu-i place. Nu este lumea lui. Că există o incompatibilitate între el şi lumea în care a căzut. La vremea respectivă am fost ironizaţi, ne aducem aminte, şi din păcate nimeni nu a dat curs deschiderii, breşei pe care o făceam în interpretare acestui basm.
La teatrul Ţăndărică, prin anii ’80, s-a montat o dramatizare a acestui Basm, dar accentul cădea pe teatralitatea, pe spectaculosul basmului, fără să fie şi o încercare de a pătrunde în structura informaţională a mitului, aşa cum face domnul Erbiceanu, rescriind basmul, îmbrăcându-l în haina poeziei, dându-i un plus de farmec. Lucrul acesta, descifrarea basmului într-un text literar, a filozofiei lui, căci mitul „în vechime”, „la început”, cum spune Mircea Eliade, era concepţia filozofică despre lume şi viaţă a oamenilor, am încercat să-l facem noi scriind un Basm-scenariu de teatru pentru copii, intitulat „Fir de viaţă”, în care încercam să le sugerăm micilor spectatori şi această viziune, ținând bineînţeles cont de capacitatea lor de înţelegere şi de asimilare. Ei bine, lucrul acesta îl face, cum spuneam, în cartea dumnealui („Tinereţe fără bătrâneţe. Povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu”) Adrian Erbiceanu, scriitor român stabilit în Canada. Şi nu întâmplător. Ipoteza noastră, deja enunțată, este că subconştientul autorului a rezonat, a avut acces, deschidere către adâncimile şi orizontul mitului, iar norocul lui a fost că Domnul l-a dăruit cu talent literar, cu aptitudinea de a da substanţă, plasticitate şi culoare cuvântului, de a face versul să cânte şi să vibreze. La noi Eminescu, dar şi alţi scriitori, a avut în mod covârșitor această deschidere către abisurile mitologice ale culturii daco-române, de aici „dacismul” lui Eminescu, setea lui de a plonja în universul mitologic al traco-dacilor.
De altfel observăm şi la Erbiceanu intuiţia, dar şi dorinţa expresă de a prinde în versuri clare acea „sămânţă epistemologică”, acea informaţie-esenţă legată de timp şi de Teoria relativității.
Iată cât de limpede este Ideea, aşa cum o exprimă domnul Erbiceanu, în strofa pusă, desigur nu întâmplător la sfârşitul poemului, ca o concluzie şi ca o deschidere care să ducă mai departe demersul cognitiv: „Vămuind căi neştiute, / Timpu-i hărăzit să fie / Pentru unii – cinci minute, / Pentru alţii – veşnicie !”
Poemul, căci este un poem de mari dimensiuni care transpune în versuri basmul „Tinereţe fără bătrânețe şi viaţă fără de moarte”, creează veridic atmosfera de vremuri străvechi, învăluite în ceţuri şi în noapte, cuprinzând totul într-o imagine perspectivală plină de mister, ca şi cum lumea ar fi văzută de undeva de sus : „Noaptea-nvălui pământul /Cu pas rar ca de felină: / Strecură prin streşini vântul, / Stinse urma de lumină / Şi-n caznă diluviană, / Din cotloane abisale, / Ridică spre slăvi, vicleană, / Umbrele Măriei-Sale. // Cu glas doar pe jumătate / – Însă, fără cinci minute, – / Vechea toacă prinse-a bate / Ritmuri din vechimi născute”…
Parcă ne-am afla la începuturile genezei, când apele se despart de uscat. Legea este, pe parcursul derulării poemului, factorul divin care desparte faptele bune de cele rele, lumina de întuneric… Suntem în străvechime, în mitologie, când ielele intervin în curgerea vieții. Impresionantă este capacitatea poetului de a plasticiza pictural imaginile, creaţia lor fiind susţinută, însufleţită de ritmul sacadat al povestitorului mitic : „Ca pe áripi de furtună, / Jocul Ielele şi-l poartă: / Morţilor le cer arvună, / Viilor – scrisele-n soartă. / Fapte bune, fapte rele – / Cine poate a-nţelege / De ce-i vai, de ce e jele, / De ce legea nu e Lege?! ”…
Şi abia după ce este pregătită scena cosmică şi mitică şi timpul nebulos, apar personajele principale ale basmului, Femeia şi Bărbatul, Adam şi Eva, Împăratul şi Împărăteasa, de data aceasta în spaţiul terestru, dar într-o ţară îndepărtată, şi pe un tărâm de vis, ferice: „Zice-se c-a fost odată, / – Că de nu, nu s-ar mai zice – / Într-o ţară-ndepărtată, / Pe-un tărâm de vis, ferice, / Tineri, doi. Şi pe moşie / – Însorită, norocoasă – / Împărat, el fu să fie, / Iară ea Împărăteasă.”
Timpul în scurgerea lui ameţitoare, ca în poemul Luceafărul, este tărâmul şi este universul în care se petrece scurgerea anilor (și personaj principal al poemului, deşi rămâne mereu în plan secund). Timpul este cel care se interpătrunde și devine duşmanul Împăratului şi al Împărătesei, căci trecerea lui este resimțită, odată ce se văd condamnaţi a trece în lumea de dincolo fără să lase nici un urmaş: „Şi au prins a curge anii / Ca nisipul printre deşte… / Numai că, sub zodii stranii, / Omul soarta-şi împlineşte! / Chibzuit-au cu măsură, / Tălmăcind scrisele-n carte… / Dar… n-a fost, în bătătură, / De copii să aive parte.”
Dl. Adrian Erbiceanu are aptitudinea versificaţiei, care curge asemenea unui pârâiaş limpede, încărcat de sonurile dulci ale limbii române. Poetul este atent şi redă detalii care sunt deschideri către nivelul semantic mai profund, şi care au o semnificaţie mai mare decât ne-am închipui. De aceea poemul nu este numai un basm versificat, ci o deschidere către profunzimea basmului. Prin detaliile pe care le iluminează, poetul trimite la înţelesuri mult mai adânci. Cum să interpretăm apariţia Unchiașului, care în basmul românesc semnifică tradiţia, înţelepciunea populară? Dar faptul că el nu este crezut de Împărat şi de împărăteasă ? Nu cumva personajul trimite la existenţa în neolitic, în timpul mitic, a unor Cunoscători, a unor Clarvăzători a căror ştiinţă descifra viitorul? Şi de ce Unchiaşul-clarvăzător nu este crezut de Împărat? Un răspuns ar fi acesta, pentru că ei aparţin unor planuri, unor „timpuri” diferite. Iată cât de limpede ne spune lucrul acesta poetul: „Totuşi, cum în basm se-ntâmplă, / Un unchiaş dibaci la toate, / Proptind mâna grea la tâmplă, / Le-a prezis, cu pietate: / „Ce vă mână e-o dorință / Pentr-un prunc… Dar, din născare, / Va aduce suferinţă, / Bucurii şi întristare!”
Cuprinşi de bucuria că vor avea un prunc, Împăratul şi Împărăteasa – aşa este psihologia umană, (ei aparţin planului terestru, de aceea ei au altă psihologie, logica lor ţine de nivelul uman, de jos,) – se pun fericiţi pe benchetuit şi răspândesc veste în toată lumea: „Însă cine să asculte / De-un unchiaş, bătrân cât veacul, / Când dorințele oculte / Își găsiră-n fine leacul? / Şi, cuprinşi de veselie, / S-au întors să ducă veste / La întreaga-mpărăţie / Şi de-acolo… până peste.”
Iată că vine şi fericitul moment când Împărăteasca rămâne însărcinată, şi când pruncul nu dă semne că vrea să se nască. Scena este antologică, refăcând atmosfera de basm a lumii, cu personaje de un comic plin de naturaleţe ţărănească. Parcă-i vedem în faţa ochilor pe bătrânii sfetnici: „Firul prins să se deşire /Fete-i rotunji mijlocul… / Vracii-n tainică unire / Au decis că e sorocul. // Dar văzând ei că băietul / Nu da semne să se nască, / Încheiară zaiafetul / De la Curtea-mpărătească, / Şi, buluc, cu mic cu mare, / Forfotind în pragul porţii / Se rugau fără-ncetare / Năzuind să schimbe sorţii!”
Marea reuşită a autorului este că redă admirabil, într-un mod epic şi teatral, scenele filmului (căci poemul poate fi privit ca un film învăluit în aburii legendei) pe care le colorează cu expresii vechi, neaoşe, caracteristice timpurilor medievale: „Îţi dăm ce-i mai bun pe lume: / Pe Sânzeana, de soţie; / Sfetnici drepţi, să te îndrume, / Şi întreaga-mpărăţie, / Numai, naşte-te, odată!… /Timpul nu-i făcut să ierte!”… / Pustiit, învinsul tată, / Prinse lacrimi să deşerte. // Vanități!… Dar când să-ncheie, / – Făr’ a şti de poartă vină, – / Din adâncu-i o idee / Fulgeră, stârnind lumină: „Taci, şi îţi promit să fie / Darul nostru scris în carte: / Tinereţe pe vecie, / Cum și viață fără moarte!”
Nu poţi să nu te amuzi citind strofele de mai sus, imaginându-ţi-i pe sfetnici, întreaga Împărăţie, care pe lângă pântecele Împărătesei se roagă de prinţ să se nască.
Întrebarea este, de unde ştiau sfetnicii de Ideea aceasta, a tinereţii fără de bătrâneţe? Cum de le-a venit în minte ideea aceasta? O ştiau pentru că o aveau în subconştientul lor, odată ce erau cu toţii veniţi din lumea de sus, şi acum şi-o reamintesc, (potrivit Teoriei reamintirii, a lui Platon,) dintr-o viaţă anterioară, din lumea ideilor, din care se pare că venim.
La auzul promisiunii făcute, de „tinereţe fără de bătrânețe”, fiul acceptă să se nască. Spre deosebire de părinţii lui, de sfetnici, de pământeni, care „au uitat” Ideea aceasta, Fiul vine cu ea, în lume.
Împăratul îi pune dascăli filozofi, iar copilul creştea ca în basme, cât alţii în şapte ani. Şi cu toate acestea, cu toată învăţătura, cu toate promisiunile care i se fac şi bunătăţile acestei lumi care i se dau, între el şi lumea terestră este o incompatibilitate care ţine de esenţă lui. Pe el nu-l satisface Învățătura lumească. La el memoria „lumii de sus” este vie. El este de fapt un „nemuritor” care ajuns în lumea aceasta, fiind ameninţat de lumea trecătoare, stricabilă, în care trăieşte, îmbolnăvită de moarte, vrea să se reîntoarcă în lumea de sus: „- Fiule, Făgăduiala-i / Geamănă cu Ghinionul! / Îs bătrân, mă-ncearcă boala! / Ţie îţi rămâne tronul! / Aprig încercat de soarte, / Vrui să-ţi fac o bucurie, / Dar de viaţă fără moarte, / Nu e pământean să ştie! // – De greşesc, tată, mă iartă: / Vorba ta îmi este lege, / Dar făgăduiala dată, / Nu-i putere s-o dezlege”…
În această cheie filozofică trebuie citit tot poemul de la început până la sfârșit, subsolul lui semantic fiind unul filozofic şi antropologic. Se întâlnesc aici două calităţi ale autorului, comunicarea, empatia subconştientului lui cu memoria colectivă a poporului daco-român (pe care o conţine basmul, aşa cum ne-a venit el de la pelasgi şi de la daci, povestit din gură în gură) şi talentul lui de poet, căci poemul este unul bine construit, scris cu acribie, pictat cu igliţa, cum se spune, versurile au ritm şi rimă, sunt sprintene, împănate cu arhaisme şi cu expresii neaoşe care ţin de frumuseţea limbii române, de poieticul ei, ca la Creangă, (de poesis), de conţinutul filozofic, de farmecul epicului, ca în strofele : „Vânturile, defrânate, / Îşi dezlănţuiră jocul; / Prinşi între fatalitate / Şi noroc (bată-i norocul!) / Strânşi în braţele ei hoaţe, / Nu tu şansă de izbavă, / Nu tu fir, să se agaţe! / Noaptea-i înghiţi hulpavă. // Istoviţi peste măsură, / Când se domoli furtuna, / Printre nori, pe cer văzură / Două luni, în loc de una. / Zise calul, dând s-adaste, / Cu copita în ţărână: / – Pe tărâmurile aste, / Gheonoaia e stăpână.”
Muzicalitatea versurilor, susţinută de energia sprințară a ritmului (seamănă cu valurile unui pârău jucând peste pietre) care se topeşte în grandoarea peisajului şi în cosmologia spectaculoasă, constituite o dimensiune impresionantă a poemului. Nu putem să nu subliniem bogăţia de mijloace poetice, de la comparaţie şi metaforă, la parabola cu semnificaţie filozofică şi pedagogică. Ca şi tuşa caldă de acuarelă îmbinată cu grotescul întunecat, capabil să emoţioneze şi să înspăimânte.
Fabulosul vine să întregească şi să aducă mai aproape de noi acea atmosferă mitică şi terifiantă, pe care basmele noastre aproape că au pierdut-o : „De prăpăd şi fierbinţeală / N-aveai loc să pui piciorul: /Aerul duhnea a smoală, / Însetat era izvorul… / – Făt-Frumos, în şa te ţine:/ Scorpiei nu-i ştiu pereche – / Gheonoaia, pentru tine, /A fost floare la ureche ! // Şi… abia, acestea… spuse – / Crunt, un urlet sparse crugul… / Singur, calul pricepuse / Care este vicleşugul: / Vărsând ură, foc şi pară, / Zgripţuroaica cea bătrână, / Năzuind să-i ţină-n gheară, / Călărea… pe vânt stăpână”.
Foarte impresionat, şi bine redat, bine construit ca versificaţie şi teatralitate este finalul basmului. Acel amestec de înţelepciune, de meditaţie asupra vieţii şi a morţii, acea lumină a deşertăciunii care pluteşte peste lumea aceasta, mirosul de putred şi de suferinţă mută, toate proiectate pe fondul albastru întunecat al timpului şi al universului sunt redate admirabil de poet : „Revenit pe locu-n care / Scorpia-și avea moșia, / Văzu sate-nfloritoare / Și păduri umbrind câmpia, / Și-ntrebându-i, ba pe unii, / Ba pe alții, ce-s acestea, / Îl priveau mirați, căci bunii / Din străbuni știau povestea… //„Mai alaltăieri pe-aice / Am trecut, deci nu se poate / Din nimic să se ridice / O asemenea cetate”, / Le spunea, cuprins de teamă, / Când râdeau de cele zise, / Fără a băga de seamă / Părul, barba că-i albise !”
Lecturând de mai multe ori basmul în versuri al d-lui Adrian Erbiceanu, care cu fiecare nouă lectură îşi dezvăluie noi frumuseţi, îţi dai seama că realizarea lui este o reuşită şi că el îmbogățește şi poezia şi cultura română. Dar mai ales are meritul de a aduce în atenţia omului de cultură român valoarea spirituală şi filozofică a acestui basm pe care ni-l apropie şi pe care încearcă să-l ilumineze de sensurile lui. Ar fi putut să eşueze pentru că recrearea celui mai important basm, a unei dintre cele mai mari creaţii a poporului daco-român (alături de „Mioriţa” şi de poemul „Luceafărul” al lui Mihai Eminescu”, cu care dezbate teme comune, basmul acesta este una dintre marile creaţii ale culturii universale) şi îmbrăcarea lui în straiele versului, ale poeziei românești este un lucru foarte greu, şi cere multă gândire şi măiestrie.
Nu s-a întâmplat lucrul acesta. Dimpotrivă, datorită talentului său, redării frumuseţii neaoşe a limbii române (poetul este un fin cunoscător al expresiilor vechi, pitoreşti, care dau suculenţă şi farmec limbii) basmul în versuri al d-lui Erbiceanu este o operă care îşi cere drepturile ei în cultura română.
Diana VRABIE
EPOPEEA VRĂJITORULUI DIN OZ
SAU
ITINERAR ÎN MAGIE
În anul 1900, în Chicago, prozatorul, dramaturgul, jurnalistul american Lyman Frank Baum (1856-1919), în vârstă de 44 de ani, făcea cunoscută lumii întregi minunata epopee a Dorotheei în ţara lui Oz. Reprezentând capul unei ample serii, cu nu mai puţin de 13 continuări, Vrăjitorul din Oz rămâne cea mai populară şi mai de succes carte a autorului, asigurându-i celebritatea şi impunându-l ca unul dintre cei mai importanţi scriitori pentru copii.
Născută mai degrabă din nostalgia după paradisul pierdut, cartea înregistrează chiar la data apariţiei un extraordinar succes, devenind un best-seller al întregului tineret american, căruia i se oferă şansa de a gusta din candoarea acestui festin continuu de puritate şi imaginaţie, denumit simbolic Vrăjitorul din Oz.
Plecând de la ideea că „imaginaţia a condus omenirea de la epocile sumbre până la stadiul prezent al civilizaţiei” (Prinţesa pierdută din Oz), L. Frank Baum sugerează misterul sufletul uman, care aşteaptă să fie descoperit, fără a ne compromite visele. Ne precipităm să facem înconjurul lumii, inventându-ne impedimente, luptându-ne cu morile de vânt, înlăturând adversarii din calea noastră, ca să înţelegem, finalmente, că ceea ce căutam se afla dintotdeauna cu noi. Acesta ar fi sensul naraţiunii lui L. Frank Baum, care îşi proiectează aparent propriul destin frământat. Tatonând căile vieţii militare, ale comerţului şi presei, ale teatrului şi cinematografului, scriitorul va înţelege că ceea ce căuta era dintotdeauna cu el: dragostea incomensurabilă pentru copii şi dorinţa netăgăduită de a scrie pentru ei.
Nu ne vom deda la incursiuni psihanalitice, deşi criticii au supus cartea dintru început inclusiv acestei grile, suspectându-se angoasele autorului. Trăind consecinţele crizei economice severe, martor al conflictelor politice şi sociale, purtător al conştiinţei americane în criză, suferind de o malformaţie cardiacă, care l-a făcut să se teamă toată viaţa de o criză fatală, Baum simte necesitatea proiectării unui eden utopic, care ar fi compromis sterilitatea lumii ce îl înconjura. Căutarea neobosită a Dorotheei traduce neostoitul spirit de aventură şi nevoia de miraculos al autorului. Natură polivalentă, L. Frank Baum se arată interesat deopotrivă de teosofie, teatru, presă, muzică, comerţ, politică. Posteritatea îi va reţine însă doar vocaţia de scriitor, relevată plenar în basmul Vrăjitorul din Oz, una din cele mai excentrice fantezii ale literaturii pentru copii.
După publicarea Vrăjitorului din Oz, L. Frank Baum încearcă să scrie altceva (Dot şi tot în Ţara Fericirii, Poveşti americane cu zâne, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun ş.a.), dar este forţat de împrejurări să continue epopeea Oz. În Oraşul de smarald, spre exemplu, îşi încheie naraţiunea, subliniind că orice comunicare între Oz şi universul exterior este sacrificată, sperând, astfel, să pună capăt seriei, dar publicul solicită imperios continuarea lui Oz. Aşa că Baum va continua, până la sfârşitul vieţii sale, seria fantezistă despre Oz.
În pofida efervescenţei editoriale, nici una din cărţile sale nu avea să se bucure de un succes comparabil Vrăjitorului din Oz, în care autorul ne propune o călătorie „utopică” spre Oraşul Smaragdelor, departe de realităţile fără culoare ale fermierilor ruinaţi, unde „nici măcar iarba nu era verde, pentru că soarele uscase creştetul firelor ei lungi, până când căpătase aceeaşi culoare cenuşie care se vedea pretutindeni în jur”. Pe fundalul acesta searbăd, la o fermă din Kansas, îşi trăieşte povestea de viaţă mica Dorotheea. Asemenea personajului din basme, ea este orfană, lipsită de dragoste, căutând compensaţia într-un spaţiu al miraculosului, care i-ar permite “să integreze în mod fericit un real din care ea se simţea exclusă” (Alain Montandon). Totodată, Dorotheea reprezintă în mod esenţial inocenţa, deţinând privilegiul de a descoperi şi de a trăi cu plenitudine fascinaţia lumii de basm, privilegiu pe care îl au doar sufletele candide.
Punctul de plecare al naraţiunii este de maximă concizie, având rolul să fixeze personajele în spaţiu: „Dorotheea trăia în mijlocul câmpiilor întinse din Kansas, cu unchiul ei Henry, care era fermier, şi cu mătuşa Em, care era soţia fermierului”. Când apare momentul critic determinant, în buna tradiţie a basmului, spaţiul real va fi părăsit în favoarea tărâmului miraculos. Transcenderea va fi asigurată de un ciclon năprasnic („..se auzi deodată urletul îngrozitor al vântului şi casa se zgudui atât de tare încât fata îşi pierdu echilibru şi căzu pe neaşteptate pe podea…”), care are rolul să schimbe starea de fapt. Casa este cutremurată, în chip simbolic, de trei ori, înainte de a se ridica în văzduh. În structura basmului, raportul real-fantastic se desfăşoară, de obicei, între coordonatele desprinse de frecvenţa relevantă a cifrelor trei, şapte, nouă, care dezvoltă o simbolistică magică. În acest sens, Vrăjitorul din Oz nu reprezintă o excepţie. Cursele întinse de vrăjitoarea din Apus sunt trei, maimuţele înaripate pot fi chemate, pentru împlinirea dorinţelor, doar de trei ori, tinichigiii îl repară pe Omul de Tinichea „trei zile şi trei nopţi” etc.
Ciclonul o va purta pe Dorotheea şi pe căţeluşul ei Toto până la îndepărtatul tărâm de basm. Toto face parte din cortegiul adjuvanţilor, categorie indispensabilă lumii basmului. În mitologie, cîinele constituie simbolul călăuzei omului în întunericul morţii, după ce îi va fi fost tovarăş în lumina vieţii. Mai mult, în această naraţiune, cîinele reprezintă obiectul tranziţional prin excelenţă, mijlocitor între lumea Kansasului şi Ţara de Oz. Pe fundalul „deşertului morţii”, care înconjoară ţara lui Oz, este amplificată forţa sa diurnă, vitalistă. Totodată, căţeluşul Toto, un frate geamăn cu Patrocle din Dumbrava minunată, este cauza unor demersuri transgresive: o dată Dorotheea este dislocată de membrii familiei pentru că îl caută sub pat şi nu reuşeşte să coboare scara, care ducea în gaura mică şi întunecoasă, pentru a se salva de ciclon, iar altă dată, este despărţită de vrăjitor şi balonul acestuia şi, implicit, ratează întoarcerea acasă pentru că el fuge.
Chiar dacă Vrăjitorul din Oz e perceput, de regulă, ca o poveste inocentă pentru copii, este aproape imposibil să nu dai un înţeles simbolic aventurii utopice. Ca în toate marile basme, personajele şi simbolurile pot avea o multiplă interpretare, în funcţie de percepţia cititorului. Exegezele care au apărut de-a lungul anilor au identificat în basm fie „un manifest ateist”, imaginea unui nou ideal de civilizaţie, fie o promovare a populismului sau a progresului american, fie o alegorie a învăţăturilor teosofice sau a vieţii de exil. Doar prin pătrunderea doctrinei filosofice a autorului şi a concepţiei sale etice şi estetice, se poate accede la adevăratele semnificaţii ale basmului.
Paralela între Vrăjitorul din Oz şi Alice în ţara minunilor a fost abordată de critici cu diferite prilejuri. Şi într-un caz şi în altul este vorba de o evadare din prozaismul vieţii, în ideea renaşterii şi restabilirii unei comunicări eficiente cu lumea concretă. Dacă Lewis Carroll alege ca Alice să se scufunde în propria carte cu poze, alunecând oniric în puţ, L. Frank Baum optează pentru zborul eliberator al personajului său. Simbol al aspiraţiilor spirituale, zborul exprimă aici dorinţa de confruntare cu timpul şi de înfrângere a distanţelor. Mai mult, Dorotheea nu zboară pur şi simplu, ea pluteşte în cer ca un „copilaş în leagănul lui”. Starea de plutire este un atribut al visului, dar şi manifestarea forţei magice. Totodată, în ambele cazuri este vorba de o călătorie în sensul descoperirii unui centru spiritual. Esenţă luminoasă a copilului, surprins la ora inocenţei, Dorotheea este o Alice în Ţara minunilor, cu destinaţia Oraşul Smaragdelor. Le înrudeşte setea de frumos şi aventură, fantezia debordantă, spiritul justiţiar, naivitatea dezarmantă şi curiozitatea sinceră cu care purced în descoperirea lumii. Dorotheea se lasă purtată de ciclon într-un spaţiu compensativ, aşa cum Alice călătoreşte pe aripile visului.
Tangenţele dintre cele două lucrări au ştiut să le valorifice cu mult succes producătorii lumii cinematografice. În filmul Vrăjitorul din Oz (1939), o producţie a companiei Metro-Goldwyn-Mayer, regatul Oz este reprezentat ca un vis. Cu toate acestea, spre deosebire de Alice, care, trezită de sora sa, exclamă: „Dacă ai şti ce vis frumos am avut!”, Dorotheea are conştiinţa dublei realităţi în care trăieşte: „Nu, acesta nu este un vis!” Regizorul sugerează că, în fapt, ţinutul Oz nu este un vis, ci doar o altă realitate – viaţa noastră lăuntrică – în care noi evoluăm spiritualiceşte.
O dată ajunsă pe acel tărâm al minunilor, ruptă de restul lumii, Dorotheea remarcă vraja Ţării lui Oz, aflată în deplin raport antitetic cu deşertul preriei din Kansas, lipsit de orice farmec. Revers luminos al unei realităţi cenuşii, Oz este un adevărat paradis cromatic: „Îşi continuară drumul, ascultând ciripitul păsărelelor cu aripile smălţuite în culori luminoase şi privind florile drăgălaşe care, prin bogăţia şi mulţimea, şi felurimea lor, acopereau totul ca un covor. Se găseau în aceste locuri flori galbene, albe şi albastre, pe lângă mănunchiuri mari de maci roşii…” Jocul acesta de culori reflectă gustul pentru viaţă al autorului, dorinţa evaziunii într-o lume idilică.
Pentru a contrapune lipsei de culoare a Kansasului, viaţa feerică a regatului Oz, autorul insistă pe cromatica spaţiilor pe care la va străbate Dorothhea. Astfel, bărbaţii altinezi, pe care îi întâlneşte în calea sa, sunt îmbrăcaţi în albastru, iar femeile, în alb: „Pălăriile bărbaţilor erau albastre; pălăria femeii era albă. […] Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine albastre, de aceeaşi culoare ca pălăriile lor, şi purtau pantofi frumos lustruiţi, cu vârful albastru”. Nimic arbitrar, se pare, pentru că în lupta cerului cu pământul, albastru şi albul se aliază împotriva roşului şi verdelui. Macii roşii, întâlniţi de Dorotheea în timpul călătoriei sale, comportă pericolul paraliziei şi al morţii, iar verdele din Ţara de Oz menţine, falsa realitate a vrăjitorului şarlatan, datorită ochelarilor verzi pe care toţi locuitorii erau obligaţi să-i poarte.
Culoarea verde a Oraşului Smaragdelor, axa regatului Oz, a fost legată, de unii critici, de originea mamei autorului, verdele fiind culoarea Irlandei. E adevărat că Baum optează pentru un univers feminin, matriarhal, constituit în jurul imaginii Dorotheeii. Substitut al elementului masculin din basmele româneşti, această fetiţă este pregătită să schimbe starea de fapt, aşa cum Maud Gage, soţia scriitorului, optează pentru o Americă propulsată de mişcările feministe şi de votul femeilor. În elaborarea utopiei sale matriarhale, L. Frank Baum a fost influenţat în mod considerabil de concepţiile feministe ale soţiei sale, în care a găsit un răspuns la aspiraţiile sale profunde.
Rând pe rând, Dorotheea face cunoştinţă cu popoarele acestui ţinut (altinezii, calidahii, quandlingii) şi îi întâlneşte pe viitorii membri ai echipajului său: Sperie-Ciori, omul făcut din paie, Leul cel Laş şi Omul de Tinichea. Asemenea unei veritabile eroine de basm, Dorotheea va fi sprijinită în periplul său de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Vrăjitoarea de la Miazănoapte şi cea de la Miazăzi), animale fabuloase (Leul cel Laş, regina şoarecilor-de-câmp, maimuţele înaripate), făpturi himerice (Sperie-Ciori, Omul de Tinichea), dar şi obiecte miraculoase (pantofii de argint, boneta de aur).
Excentrice, bizare, dar nu contradictorii, personajele lui L. Frank Baum sunt bine individualizate, reprezentând invenţii extrem de originale. Creaturi miniaturale, pătrate, rotunde, de porţelan, de sticlă, de tinichea sau paie acestea sunt tot atâtea personaje inventate de „o naivitate tonică” (Alain Montandon). Conştiinţa eronată a unui defect (Sperie-Ciori se crede fără creier, vrând să-l dobândească, Omul de tinichea se concepe fără inimă, nădăjduind să o obţină, iar leul se consideră laş, sperând să găsească curajul), va reprezenta motorul mişcării, impulsionând personajele la acţiune. Totodată, le înrudeşte frica destabilizării, a dezagregării şi a dispariţiei. Psihanaliştii s-au grăbit să interpreteze acest fapt prin angoasa autorului, care suferea de o malformaţie cardiacă. Omul de paie îşi pierde la tot pasul măruntaiele şi este nevoit să le pună mereu la loc. Omul de tinichea se dovedeşte un sentimental lacrimogen şi riscă să ruginească. În consecinţă, rolul Dorotheei este de a restaura ordinea perturbată, ceea ce constituie una din funcţiile esenţiale ale oricărui basm. În cazul de faţă, restabilirea echilibrului ţine de repararea organelor stricate, pe de o parte, şi reasamblarea lor, pe de altă parte. Consolidarea acestui grup devine posibilă datorită dorinţei comune de integrare a organelor izolate. Autorul îşi proiectează personajele pe un fundal legat de idealul comunitar, de ideea de unitate. Căutarea nu se produce niciodată în mod individual, izolat, ci în tovărăşia cuiva, chiar dacă scopurile călătoriei sunt diferite.
Când Dorotheea află de existenţa marelui vrăjitor din Oz, care trăieşte în Oraşul Smaragdelor, se hotărăşte să-l caute pentru a-l determina să o ajute să ajungă din nou acasă şi, respectiv, să-i ajute prietenii să obţină lucrurile râvnite. Personajele pornesc la drum, un „drum progresiv către un început de civilizaţie” (Alain Montandon), urmând să treacă proba inteligenţei multiple. Evoluţia lor se poate observa în felul cum reuşesc să traverseze, de la o etapă la alta, obstacolele. Primul şanţ este sărit, al doilea este traversat, datorită unui pod pe care omul de tinichea îl fabrică, doborând un copac, iar al treilea solicită o construcţie mai evoluată, cea a unei plute. Fiecare adjuvant va avea prilejul să se facă util grupului, aşa cum un Flămânzilă, Setilă, Gerilă,Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă vor facilita învingerea curselor întinse.
Călătoria spre Oraşul Smaragdelor va fi pigmentată cu tot felul de capcane, tot atâtea probe ale iniţierii. Pădurea întunecoasă pe care urmează să o traverseze reprezintă spaţiul misterios, loc al încercărilor şi al izbânzii, trezind, totodată, spaimele ancestrale, prin faptul că este un peisaj închis şi întunecat. Coborârea râului, care ameninţă să înghită totul în calea sa, ne trimite la ambivalenţa apei – dătătoare de viaţă, dar şi generatoare de moarte. Străbaterea unui câmp cu maci roşii presupune pericolul iminent al morţii etc.
După un drum lung şi extenuant prietenii ajung la Marele Vrăjitor din Oz. Acesta nu se arată dispus să le rezolve problemele decât prin condiţionarea uciderii Vrăjitoarei din Apus. Aşa că grupul porneşte din nou la drum, urmând să surmonteze obstacolele. Acestea vor fi amplificate de vrăjitoarea cu ochi rău, care îşi trimite rând pe rând lupii, simbol al ameninţării şi al sfâşierii, corbii sălbatici, cu atracţia lor maladivă către lumea tenebrelor instinctuale. A treia cursă întinsă eroilor noştri, albinele negre, care ar urma să-i omoare cu acul lor înveninat, are o semnificaţie mai puţin obişnuită. Spre deosebire de majoritatea basmelor, unde albina este personajul adjuvant donator, Baum reţine aici conotaţia de „suflet ieşind din trup” (Jean Chevalier) şi coborând în infern. Cursele întinse eşuează, fiindcă agresivitatea se întoarce împotriva agresorului. Nimic din răzbunările sângeroase din basmele fraţilor Grimm sau ale lui Andersen, criticate altminteri de scriitorul american, nu vom întâlni aici. Răzbunarea la L. Frank Baum este nevinovată: găleata de apă răsturnată de Dorotheea în capul vrăjitoarei, îi va aduce celei din urmă moartea (efect neintuit de copilă), topind-o ca pe zahărul ars: „vrăjitoarea se prefăcu într-o masă informă, neagră, topită şi începu să se împrăştie pe dușumelele din bucătărie”. Apa are menirea să purifice spiritul malefic al vrăjitoarei. Eroul lui Baum întruchipează desăvârşirea morală, nefiind în stare de acte de agresivitate premeditate. Răul făcut cu intenţie nu poate face parte din arsenalul eroilor. Chiar „uciderea” vrăjitoarei din Est se produce arbitrar, aceasta fiind strivită de casa „decolată”. „Nu am făcut-o înadins”, spune ingenuu Dorotheea. L. Frank Baum îşi concepe naraţiunea într-un univers guvernat de fericite virtuţi, în afara necazurilor, coşmarurilor, aventurilor oribile, care fac, după cum susţine el însuşi, „să-ţi îngheţe sângele în vine”, imaginate de autori „ca să doteze orice povestire cu o moralitate terifiantă”.
Întorşi cu izbândă deplină în oraşul Smaragdelor, grupul descoperă că vrăjitorul din Oz este de fapt un şarlatan din Omaha, obosit să tot înşele lumea. El are bagajele făcute pentru a evada din propriile minciuni, aşa că balonul cu gaze îl înapoiază acasă. Aventurile eroilor nu se încheie aici, aceştia urmând să-i învingă pe Copacii luptători, să treacă prin Ţara de Porţelan, să se lupte cu Capetele de Ciocan, ca într-un final să se împlinească şi visul Dorotheei: „Cât sunt de fericită că sunt iarăşi acasă!”
Interpretat drept oglinda societăţii americane, universul lui Baum reprezintă, mai degrabă, lumea din noi. Personajele sale constituie tot atâtea faţete ale personalităţii umane. Profiluri de tinichea, de paie, de porţelan, care se sparg şi renasc din nou. Scriitorul american ne oferă o călătorie în jurul propriului eu, lăsând să se înţeleagă că miracolul se află chiar în sufletul nostru, de unde trebuie doar alungate angoasele. Singura călătorie adevărată este aceea pe care omul o face în interiorul lui însuşi. Căutarea cea mai sinuoasă, sugerează L. Frank Baum, este cea în labirinturile interioare. În acest sens, călătoria devine « semnul şi simbolul unui perpteuu refuz de sine » (Jean Chevalier). Omul de paie, care se îndoieşte de sine însuşi şi suferă de un complex de inferioritate, este în căutarea unui creier, pe care îl are dintotdeauna. Omul de tinichea îşi doreşte o inimă pentru că nu este conştient de existenţa acesteia. Leul visează să aibă curaj, deşi înfruntă de la bun început toate primejdiile. Ceea ce îi lipseşte cu adevărat este conştientizarea calităţii sale. Acest lucru este dezvăluit în final, când vrăjitorul şarlatan le oferă solemn o pernuţă pentru ace (ascuţimea minţii), rumeguşul de lemn (inima) şi o loţiune (curajul), parodiindu-se naivitatea acestora. Cum bine observă Alain Montandon, „scopul acestei călătorii este aşadar mai puţin o achiziţie şi mai mult o conştientizare a ceea ce posedă fiecare”. Intrând în posesia pantofiorilor de argint sau a bonetei de aur, Dorotheea nu are conştiinţa puterii miraculoase a acestora. Ceea ce îi lipseşte, prin urmare, nu este obiectul adjuvant, indispensabil, conform logicii basmului, ci conştiinţa forţei acestuia.
Calificat totodată drept o alegorie a luptelor politice (L. Frank Baum participase la campania lui William J.Bryan, fiind interesat de formarea partidului populist), basmul Vrăjitorul din Oz se dovedeşte, în realitate, a fi departe de subtextele intelectuale şi ideile subversive. Maniera de expunere a lui Baum este ingenuă, cu puţine subtilităţi şi fără pretenţia exprimării unor idei grandioase. Spre deosebire de lumea matematicii moderne a lui Lewis Carroll, autorul seriei Oz prezintă cu o sinceritate devoalată un univers cu gust de „cozonac şi miere”, de o copleşitoare simplitate. „Dacă Ţara Alisei este ceea ce suntem, Oz este ceea ce am dori şi am vrea să fim”, remarcă Raylyn Moore.
Modern, cald, agreabil, conceput în afara terifiantului, Vrăjitorul din Oz, îşi consolidează arhitectonica departe de intelectualismul steril, înscriindu-se în linia unei accesibilităţi atractive. Fascinant elogiu candorii, basmul baumian alimentează reveria şi dorinţa de a trăi “minunea” cu ochii deschişi, ca pe un vis diurn.
Printr-un anume gust pentru paradox, burlesc şi un simţ al absurdului în linia lui Lewis Carroll, Vrăjitorul din Oz reprezintă basmul cult modernizat, aşa cum îşi propunea Baum, în prefaţa volumului, – „nădăjduiesc că este un basm modern, în care bucuria şi „minunea” rămân în suflet, izgonind orice urmă de supărare sau vis urât”. Intenţionând să dea o replică cruzimii fraţilor Grimm şi a lui Andersen, în favoarea unei tonalităţi mai blânde, scriitorul riscă să ricoşeze într-o monotonie proprie unei lumi prea idilice. Altminteri, bibliotecarii americani, care iniţiază o adevărată campanie împotriva acestei „epidemii Oz”, îi reproşează, printre altele, imaginea exagerat idilică a unui univers edulcorat, dar şi modalităţile de naraţiune oarecum simpliste şi infantile. Prin anii’ 50, Biblioteca de Stat din Florida a retras cărţile lui Baum de pe rafturile sale, sub pretextul că acestea au „un stil sărac, infidel faţă de viaţă, bizar, excesiv de sentimental şi, în consecinţă, nesănătos”. „Acest tip de cenzură, observă unul dintre exegeţii operei sale, Alain Montandon, atestă nu numai o ciudată refulare, ci şi o necunoaştere totală a semnificaţiei profunde a operei lui Baum şi a aspiraţiilor a numeroase grupuri americane pentru care Oz era pe cale să devină imaginea unui nou ideal de civilizaţie”.
În mod indiscutabil, seria Oz a creat un adevărat mit în societatea americană. La perpetuarea acestui mit a contribuit decisiv însuşi autorul. Prima adaptare a Vrăjitorului din Oz s-a făcut în 1901, adică la un de la apariţie, sub forma unui musical. Dar Baum, care descoperise forţa cinematografului, îşi dorea să realizeze propriile versiuni cinematografice. O variantă prescurtată, The Patchwork Girl of Oz, a fost filmată în 1914, cu participarea lui Baum. Ulterior, scriitorul înfiinţează casa de producţie “Oz Film Manufacturing Company”, care, între 1914 – 1915, realizează două scurt metraje inspirate din lumea lui Oz, eşecuri ce i-au adus falimentul. Celebra versiune cu Judy Garland avea să fie realizată abia în 1939, mult timp după moartea lui Baum, care nu a apucat să îşi vadă împlinit cel mai drag proiect.
Totodată, utopia Oz a creat o contra-cultură, explicabilă prin existenţa unui ideal comun între Baum şi noua generaţie, care respingea lumea industrială în favoarea unui paradis agrar, natural. Aşa va apărea seria de restaurante naturiste Oz (Oz Natural Foods Restaurant), ale căror patroni erau cititori împătimiţi ai operei lui Baum. La sfârşitul anilor’60, anumite grupuri de oameni, minaţi de ideea întoarcerii la un ideal al vieţii în natură, departe de metropolele industrializate, au creat comunităţi agricole, luând Oz ca model. Manifestul lui L. Frank Baum din The Enchanted Island of Yew („Altădată, când lumea era tânără, nu existau nici automobile, nici maşini zburătoare, nici invenţii mecanice de nici un fel pentru a-i stârni pe oameni. Bărbaţii şi femeile trăiau simplu şi liniştit. Ei erai copiii naturii şi respirau aerul curat în loc de fum şi de gaz carbonic; hoinăreau prin câmpiile verzi şi prin păduri adânci în loc să voiajeze în automobil”) a servit drept imbold, în anul 1968, pentru un grup de 35 de peroane, de a crea comuna Oz, lângă Meadeville (Pennsylvania), concepută în ideea menţinerii vieţii naturale şi respingând valorile urbane. În legătură cu aceasta, au existat numeroase încercări de a interpreta bizarul toponimic Oz. Printre versiuni a fost înaintată ideea conform căreia O-Z ar constitui iniţialele de pe unul din fişierele autorului. Mai plauzibilă pare versiunea legată de trimiterea la Ozimandia, împăratul împăraţilor, din celebrul sonet în epocă a lui Percy Bysshe Shelley.
Cert sete că Oz reprezintă edenul utopic, spaţiul unde miracolul poate fi trăit cu ochii deschişi, este „locul în care, cu zece minute înainte de culcare, ne pansăm rănile, ne îngrijim picioarele, în care ne visăm mai buni, în care poezia ne atinge buzele şi în care ne hotărâm că în ciuda tuturor împotrivirilor, merită să dăm o nouă şansă omenirii” (Raylyn Moore). Sublimare miraculoasă, Oz stă sub semnul unei rezistenţe la realitatea anostă, reprezentând „plăcuta contra-partidă a unui real anemic”. A explica succesul lui Oz înseamnă să înţelegem, susţine Alain Montandon, „că el a devenit parte integrantă a imaginarului american şi că Oz înseamnă orice loc imaginar agreabil”. Aşa se explică, spre exemplu, deschiderea unui parc de agrement, botezat Oz, în Carolina de Nord, denumirea unui proiect de radioastronomie cu numele de Ozma, numeroasele adaptări cinematografice atestând această prezenţă arhetipală.
Natură firavă, cu grave probleme de sănătate, L. Frank Baum avea să moară pe 6 mai 1919, la Hollywood, unde îşi cumpărase o casă supranumită “Coliba lui Oz”. Chiar şi după moartea sa, seria Oz va fi perpetuată, noile cărţi fiind scrise de mai mulţi autori, între care şi strănepotul său, Roger Baum.
