Literadura nr. 25 (4)

Daniel DĂIAN

„Mărul Evelor”

prin subțirele ăsta
îți măsori netedul din palmă
și decibelii mei
împrăștiați neglijent prin toată bucătăria
iar adevărul devine citeț
numai atunci când te oprești
să mai privești înapoi
în care ochi dospește orbirea
și dacă aduni puținul din lucrurile care
ți-au plăcut cel mai mult
drama cu sertare devine un fel de laitmotiv
ce spală
întoarcerea din străinătatea subțirelui
care te ceartă în continuare
cu vocea lui de măr

Cerul gurilor noastre – Daniel Dăian

Magda URSACHE

În fața voastră

„Drumul meu o foaie de hârtie
De la… până la…
cu semnătură.
exist
exist?”
Teo Cabel, Obiect în plutire

O poetă pe care o prețuiesc, Mihaela Grădinariu, mi-a urat să câștig toate războaiele. Toate? Îi răspund că învingătorii sunt mai puțin frumoși decât învinșii. Și că marii învinși au scris literatură mare. Nu mă consider învingătoare, dimpotrivă. Mi-am rupt și piciorul mergând pe Calea Gutenberg cum impedimentibus. În traducere: cu arme și bagaje. Nu-i ușor de urmat calea asta în vremi de cădere, cum le tot spunea Vintilă Horia, de când a părăsit Ithaca lui, forțat să se exileze. Ne aflăm continuu în context cultural neprielnic, dramatic, tragi-comic, oricum, dar nu normal. Dacă am vreo spaimă, spaima mea e dispariția Căii Gutenberg din cauza internetonților, a rețelelor. Satiricul irlandez Jonathan Swift, în Călătoriile lui Gulliver, îi vedea pe yahoos lacomi, înapoiați, proști. Poate că asocierea e nedreaptă, dar o fac.
În nuvela Șanțurile, Mircea Eliade narează despre românii care, generație după generație, caută o comoară. Eu deslușesc (e dreptul meu) în „comoară” cartea. Fără ea, ajunși „orfani de carte”, am fi mai săraci cu o civilizație. La Eliade, românii o găsesc, apoi o pierd și o caută din nou, după altă mie de ani. Nu-i așa mult.
Direcția impusă e omul plat: post-religios, post-etic, post-etnic, într-un cuvânt, dezrădăcinat. Baudrillard urla că Vine Mașinul! Canalele TV ne vor automate. Hiperobiectul înlocuiește (sau vrea s-o facă) omul. De altfel, pentru om se folosește des sintagma „material uman”. Ce alegem? Varianta materialistă? Pentru materialiștii ăștia, religia e superstiție, opiu pentru popor. Dinspre urmașii lor se trage următoarea aberație: cultura e rea, provoacă drame/traume, deteriorează creierul. Numai că asta se întâmplă când n-o ai.
Marinetti, futuristul, e adus iarăși în prim plan, cu îndemnul la violențe contra muzeelor, bibliotecilor, academiilor. La ordinul lui blasfemic: scuipați zilnic pe altarul artei, răspund și inși pe care talentul îi umple din creștet până-n tălpi, de nu mai rămâne loc pentru caracter. Și ce „zilnicării” de soiul ăsta auzim! Înaintașii sunt negați și vânați ca niște pokemoni, iar tehnica înlocuitorilor a fost preluată din proletcultură. Eminescu înlocuit de Tzara și de Fundoianu, după ce a fost înlocuit de A. Toma și de „naș Deșliu”. M-am săturat de înlocuitori și nu mai vreau alții noi. Borges voia să ajungă mai repede bătrân, ca să nu mai treacă prin „încercări neonorabile”. Eu am ajuns deja bătrână.
Cred în triada Bine-Frumos-Adevăr. Nu le consider concepte „ponosite”. Sunt, ca și ele, o ponosită și-mi asum condiția. Ei, uite că sunt „medievală”! Rămân în E(v)ul Me(di)u, patent Leo Butnaru pentru Eul Meu, iar eul ăsta al meu ar fi vrut să trăiască în anul 1000. Sau măcar la 1900. Secolul XXI l-aș opri, să cobor.
Petru era pornit pe Cernâșevki atunci când își scria Cursul de Estetică: „Pentru obtuzul de Cernâșevski nu există estetica artei. De ce să-l predau studenților, de vreme ce susține că o femeie petersburgheză de pe stradă e mai frumoasă decât cea mai frumoasă statuie? El, Cernâșevski, a pornit-o cu literatura – oglindă, utilă comunismului și ceilalți l-au urmat în ideea că nu trebuie să ne sinchisim de formă. Doar subiectul ar conta: problemele sociale. Numai un om incapabil de analiză nu se sinchisește de formă și-i vrea moartea.” Petru Ursache a și scris Moartea formei, dar cenzura nu i-a acceptat titlul. I l-a schimbat, fără să-i spună măcar, în Eseuri etnologice (Cartea Românească,1986). „Magda, cei doi Nikalai, Cernâșevski și Dobroliubov, erau incapabili de analiză subtilă, dar foarte furioși. Radicali și laici. Amândoi au văzut literatura ca oglindă a vieții, iar pe artist, placă fotografică și atâta tot. Întâi mergătorul a fost Belinski, mort în 1848.” Altfel prezenta lucrurile Al. Husar: rămăsese, în cursul său, pe care l-am urmat, la Belinski, Cernâșevski, Dobroliubov.
Tot Petru recapitula sfârșitul criticilor sovietici radicali: Cernâșevski a fost dus în Siberia, Dobroliubov a murit la nici 26 de ani de tuberculoză și n-a mai apucat să aprofundeze ceva. Dmitri Pisarev a fost închis patru ani, iar la 28 de ani s-a sinucis, înecându-se.
Pandemia m-a scos din acel ritm religios fantastic al slujbelor duminicale. Biserica, dar și școala, sala de teatru sau de concert au devenit „focare de infecție”. Însă soluția singură și sigură mi se pare întoarcerea la rădăcini amprentate creștin. Nu vreau să mă up-datez – și o s-o repet până la ultimul pix-contra vieții creștine, a ortodoxiei, a familiei tradiționale. Îi detest pe cei care susțin că democrația, orientarea europeană ar fi știrbite de preoți și ierarhi, învinuiți, la hurtă, ca „primitivi”, „rudimentari”, „rigizi”.
În noaptea asta antitelevizată și antitelevizuală, ca mai toate de altfel, deschid jurnalul lui Traian Chelariu (1906 -1966), Zilele și umbra mea, și găsesc o însemnare din 1935: „toate graiurile noastre constau din două vorbe: din Da și Nu, iar vocabularele limbilor lumii gem de echivalenții, mai mult sau mai puțin complicați, ai acestor vorbe- atitudini. Din Da și Nu izvorăsc toate faptele noastre, și se revarsă în DA și Nu. Vorbele acestea sunt temelie pentru cele două filozofii omenești, pentru filozofia afirmării și pentru filozofia negării. Și din ele se țes toate iluziile și deziluziile noastre și toate compromisurile.”
Ce destin tragic! Traian Chelariu a pierdut, în refugiul din Cernăuți, jurnale din anii 1924, ’25, ’26, ’27, ’28, ’31. A rămas ăsta: Jurnal de șantier Salva –Vișeu, 1948, unde a notat constrâns: „Înainte de a pleca pe șantier, brigăzile, încolonate și cu steagul roșu în frunte, ridică pavilionul tricolor și cântă un imn al bucuriei: Ai muncii eroi/ Sub steagul vremurilor noi…”
Ecaterina Chelariu a acceptat ca editura Junimea, să publice, în 1976, acest fragment, ca și cum nu se putea altfel. Un editor prob n-ar fi făcut-o.
Plângăcioșilor nostalgici după condiția scriitorului în socialism, în timpul vieții, dar și postmortem, măcar cazul Traian Chelariu (prototipul filosofului din „Cel mai iubit dintre pământeni”, ajuns după pușcărie la deratizare) să-i împiedice a considera acceptabil terifiantul compromis numit comunism. Vor să fim toleranți cu cenzorii, care ne împingeau spre compromis ca să ne publice ciuntit?
Conform ideolectului comunist, trebuia să aderi, să participi, să (te) reeduci. Te ajutau generoșii activiști care făceau totul pentru noi: să ne țină strâns pe linia congreselor și a plenarelor. Operând, operând, aduceau cărțile iresponsabile din p.d.v. politic la linie. Categoriile erau diferențiate net: devotații, yesmenii și, altera pars, reacționarii, cârcotașii. Mie Virgil Cuțitaru mi-a făcut referat negativ (cel mai agramat posibil referat) la volumul de eseuri despre poezie A patra dimensiune. Țin minte ce indignat era că aș considera poezia o realitate paralelă cu aceea socialistă. Asta înțelesese el dintr-un vers de Emil Brumaru. „Cum, tovarășa Ursache, să înflorească o cheie în ușă?” Unde văzusem eu așa ceva? Îi sprijineam, cumva, pe onirici? „Poezia trebuie să fie realistă.” Ba poezia e altă realitate, i-am răspuns. Mi-a prezis ceea ce mi s-a și întâmplat: c-o să fiu pusă la opreală. Și cum puteam eu să mă prezint cu un sumar unde figurau Baconsky și Nichita Stănescu, și nu Țațomir ori Haralambie Țugui, Mihai Ursachi, și nu Corneliu Sturzu, Emil Brumaru și nu Ion Crânguleanu.
Trebuia, atunci, să fi pus rahat pe clanța Junimii (Luca Pițu, și el răuvenit, respins cu Naveta esențială de pseudo-editori, o poreclise Edifufa) și să trag decisă ușa după mine. Din păcate, la cererea lui Iacoban, luasem cartea de la Editura Eminescu, deși Nicolae Oancea mă asigurase că „trece”. Trece în plan. Proastă decizie să colaborezi cu MRI. I se pare că are în el atâta talent (indemnizație de merit, premiul Academiei), că nu-i mai rămâne loc pentru caracter.
Ei, și dacă nu cedai, făceau ei ceva să pari vinovat. Dădeau impresia unui accident de parcurs, dar era pus la cale minuțios. Cum a fost greșeala aceea de tipar pe care mi-a pus-o în cârcă Leonțâcă, așa cum îi spunea Mihai Ursachi. Corneliu Sturzu, referent la A patra dimensiune, mi-a cerut să renunț la textul despre Mihai Ursachi. Și am renunțat, ce era să fi făcut? Trebuia neapărat să-mi întăresc poziția la revistă. Cedarea asta mi-a folosit ca omului din Tecuci motorul. La nimic.
O altă prietenă a mea, distinsă profesoară de română, Emilia Talpalaru, îmi scrie, spre încurajare, că „vorba e cel mai eficient stilet”. Consider publicistica o datorie civică. Am lăsat pentru practica mea de povestaș deoparte proza, considerând-o mai vizibilă decât romanul: Strigă acum…, roman, față de Comunismul cu rele și rele. Am rămas câtva timp la marginea ficțiunii. Sau, poate, nu i-i dat corcodușului să facă struguri. Oricum aș scrie, însă, tot la docu-roman ajung, nu la click-lit-uri. Și așa mai departe, scrie-n carte.

In memoriam

Ion ROȘIORU

(14.08.1944-12 noiembrie 2021)

Născut la 14 august 1944, în satul Grunj, județul Buzău; membru din 1995 al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea și, din 2010, al Asociației Scriitorilor de Limba Română din Quebec
Debutul editorial în 1988 cu placheta de versuri La țărmul grânelor.
Volume: (Pur, Casa de la țară, Recviem pentru secolul meu, Incantații de mătase, Mir(easmă) de nard, Lacrimi triunghiulare, Pantumierul, vol I și II, 101 schaltiniene, Clopotul din Dojoji, Trecutul afectiv se pierde, Insomnii vesperale); proză scurtă (Luceafărul de ziuă, Paznicul de vânătoare) și roman (Ingeri indeciși, Ține-mă de vorbă să nu mor), critică literară (Cronicar la Pontul Euxin, Cronici ospitaliere, vol I și II), studii monografice dedicate unor autori contemporani (Marius Tupan între utopie și parabolă, Șerban Codrin sau meditația unui poet occidental într-o grădină Zen, și Arthur Porumboiu sau scrisul ca pavăză împotriva morții); traduceri din literatura universală (Vilanele și pantumuri, Sipetul de santal de Charles Cros, Cele mai frumoase poezii de Emile Verhaeren, Poeme nipone, Etonnements/ Sub semnul mirării, antologie bilingvă de poeme pentru copii etc.).

Într-o secundă de orbire

Scuarul e tăiat de-o umbră de minaret abandonat:
M-am reîntors în el cu toamna din urmă care mi s-a dat!

Castanul pe atunci în floare acum de rod s-a scuturat:
M-așez pe banca povârnită pe care amândoi am stat!

Castanele căzând cu zgomot de straiul dur s-au despuiat:
Mai puri am devenit odată cu prăvălirea în păcat!

Un avion s-ascunde-o clipă deasupra unui nor ciudat:
Într-o secundă de orbire Allah la dânsul te-a chemat!

Ce prăbușire în păcat!

Ce toamnă doldora de noime! Ce cai de ipsos la manej!
Ce singur cuc pe strada veche! Ce frunze roșii în vârtej!

Ce dimineață scandinavă! Ce corbi albaștri în castel!
Ce șansonetă îngânată! Ce nuntă fără menestrel!

Ce cale-ntoarsă-n casa goală! Ce han odinioară viu!
Ce amintire dureroasă! Ce gară plină de pustiu!

Ce cuvertură-n zece ițe! Ce lac de-a pururi colmatat!
Ce întâmplare sacrosantă! Ce prăbușire în păcat!

Îmi fac anemic semnul crucii

S-agită tabla pe cupolă. Biserica ar vrea să zboare.
Vor îngerii să afle dacă-mi surâde ultima plecare!

Nepăsătoare crește iarba. Doi preoți s-au culcat sub ea.
L-aș fi dorit măcar pe unul prezent la-nmormântarea mea!

Pe zid – coroane funerare. Din trandafiri petale curg.
Deși amiaza mea-i departe încerc o stare de amurg!

O babă mătură capela. Se suie clopotaru-n turn.
Îmi face anemic semnul crucii și-mi văd de cale taciturn!

Emil NICULESCU

Memorii

Plouă sâcâitor, de-al dracu’,-n dușmănie,
Se-aud sunând, cum clopoțeii la tichie,
Când trece-u ghebos claun ce, bașca, e și șchiop,
Table, burlane parcă simulează-un potop.
Nu-mi pasă, am trăit în secolul răposat
Mai mult decât se face, și nu e indicat
Ca azi, în libertate, cum ni s-a explicat,
Să cerem referendum ieșind la parchetat
Birouri unde palizi, blânzi meteorologi
Demisia în brațe îți pun, fără să-i rogi.
O flacără-a brichetei, taberi pionierești
Ți-evocă, fumu-n bronhii, abia mai prididești
Să-l plimbi ca vechi apneic pândit de un subit
Atac de noapte care nu este de ghicit.
„Prieten (fost!) al cărții”-n școala din Pleșcoi
Mă învârt printre vechi rafturi fără noimă,
Deși aș putea urma ca pe o busolă
Clasificarea zecimală. Nu-mi consolă
Că-n pantă, cu un lanț ce-a sărit din pinion,
Fără vreo siguranță pe frâna de ghidon,
Înfrunt, chiar bărbătește, precum Napoleon,
La Waterloo, destinul. În Est, un ghinion,
Face-a se spulbera creieri, memorii, acte –
O dramă cuprinzând doar un colaj de-antracte.
Final pulsând doar o orwelliană venă:
Aplauze (de unde?) la o pustie scenă.

Din urmă

Din urmă, vechi imagini, ce revin
Liniștitor – efect de-aspacardin,
De biberon. Copil al unei secte
Ce are „setea-adâncă de formele perfecte”,
Căzut, direct din leagăn, înspre seară,
În bâlciul figurinelor de ceară.

Recrut

Se-aude doar căderea lungă-a ploii
Ce dezorientează toți copoii.

Timpul – vânat, căzut prin mărăcini,
La panoplie n-o să-l mai anini.

Ci roagă-te lui Thor, zeilor arctici,
Să te repartizeze la infarctici.

Aniversări

August
1-Ecaterina Țarălungă
3-Dorin Bocu
4-Didina Constanda
5-Titi Damian
8-Marian Rădulescu
9-Nicolae Gâlmeanu
14-Nicolae Pogonaru
15-Nicoleta Cristea Ifrim
20-Gheorghe Postelnicu
27-Valeriu Nicolescu
27-Gigi Manole

Septembrie
1-Ecaterina Chifu
6-Liviu Ofileanu
10-Viorel Dodan
11-Ștefan Iovan
14-Valentina Bucur
22-Nicolae Peneș
22-Cristina Modoreanu
27-Sabin Bîldea
27-Marie Jeanne Ion

Octombrie
7-Georgiana Elisabeta Panait
9-Valentin Cojocaru
11-Gina Zaharia
12-Ionel Stănuță
16-Alexandru Borcan
16-Sabin [B]orcan
16-Adrian Bănuță
23-George Tarara
24-Gheorghe Onea
26-Teo Cabel
27-Viorel Frîncu