Spații culturale nr. 31 (4)

George L. NIMIGEANU

Din vremea poveştilor

În vremea poveștilor, umblam prin uimire…
Ieșirea din somn înflorea… în cuvânt…
și o dulce lumină-mi amăgea pașii
printre pomii grădinii… Și-n mine, cântând,

pasărea visului îmi legăna zilele –
din zâmbetul bunului… în grija bunicii…
Bucuria n-avea nicio ușă-ncuiată…
Nu știam rănile și durerile fricii…

Azi… tata-i dus… la sfat cu străbunii,
să caute-n Rostul Câmpiei de-Acasă
Noima bătrână a Fără-de-Morții…
Mama – și ea – între lacrimi rămasă,

spăla în durere bătrâna fereastră
la drum… așteptând să ne-ntoarcem acasă…
stingându-se-ncet… pe urma bunicii…
Dar vremea, trecându-și iarba prin coasă,

dă vești că-n Cuvânt o rană adâncă
sângeră sfânt… și, trudnică, doare,
mamă când spui… și spui tată… și-n tine
bântuie o totală… eclipsă… de soare…

Cioplitorul de vise

Ți s-a dat Cuvântul… adică
iubirea… cu care vei fi mai înalt…
mai bogat… mai sărac…

Dar, numai cioplitorul de vise
trece marea înot…
dobândind libertatea…

Adică
dreptul de a-și ascunde
rănile
în tainițele cântecului…

Zi să se facă
pe unde nu-i…

Cad frunze

Cad frunze!… Cad… frunzele visului…
în care, parcă acum o mie de ani,
ne-am promis… o poveste…

Pustiul nopții, însă, părăsit în zori,
ne-a furat pe-amândoi, dincolo
de îndoielnicul „acum”, rătăcindu-ne…
parcă și de noi înșine…

Zilnic… va trebui să aflăm…
dacă umbrele noastre seamănă
una cu alta… și, mai ales… și mai greu…
dacă… noi înșine semănăm
cu umbrele noastre…

Cândva ne-am promis… o poveste,
parcă acum… o mie de ani… Azi, însă…
cad frunze!… frunzele visului…
iar cuvintele, precum nisipul clepsidrelor,
nu cunosc prețul desăvârșirii…

Iar noi… ne rătăcim… parcă…
și de noi înșine… Pe când,
de prea multe toamne…
frunzele pomilor noștri… cad…

Autoportret

Ca niște răni vii… sângerând,
în mine dor neumblatele drumuri…
cum dor și stelele câte, clipind,
încă nu mi-au căzut din cer…

Pe marmora frunții,
lumina-ntrebării sapă-ntre gânduri
umbre adânci… zilele, orele, clipele…

amăgindu-mă,
furându-mi cămilele câte… și care…
m-ar fi petrecut prin pustiurile
întrebărilor fără de răspuns…

Chiar dacă numai pentru a afla
din care parte a zădărniciei,
în largurile neputinței omenești,
răsare soarele… spre nesfârșire
adâncindu-mi-le…

Pe când, în mine, ca niște răni vii,
sângeră și dor neumblatele drumuri…

Irepetabil anotimp

Pe globul terestru al inimii mele,
paralelele și meridianele vieții
marchează țările calde… țările reci…
continentele necunoscute încă…
ale întrebărilor de fiecare zi…

Astfel, din amintire cobor,
ducând în brațe o câmpie fără de margini
înstelată… cu flori necunoscute încă…
nădăjduind să îmbrac amintirea… prin care
voi umbla precum… un străin…
prin pustiul unui vis…

Drămuit sunt… clipă de clipă…
sunet cu sunet… de cuvintele
care mă caută pe urmele vântului…
aripă… uitată în zbor…
tocmai atunci… tocmai acum…
când ostenesc să umplu ferestrele clipei
cu lumina înaltă… a ființării…
murind… în geografia acestui unic și
i-re-pe-ta-bil anotimp…

Închipuitele

Un fel de a spune „trecerii” pe nume…
un fel de radiografie a stării de… spirit –
închipuitele…

Pe sub cuvinte, însă, pe sub gânduri…
o lumină târzie îngână
noimele… încuiate… între înțelesuri…

Precum, într-un joc pierdut…
„de-a nemarginea”…
în apele adânci… ale unor oglinzi,
în care dorm înecații…

Și-n urmă… închipuitele…
niște chei răsucite-n încuietorile
unor nebănuite uși… încât,
înainte de îmbrăcarea pe sufletul gol
a uitării de sine, privindu-te…
în oglinzile clipei,
te surprinzi întrebând:

hei, tu, cel care mă privești
ca pe un străin… tu… cine ești?…

Tablou XXI

Între vise, cuibăresc ereții!…
Ne-amăgim cu… ofuri… și himere!…
Gândului care-a-ndrăznit să spere
pacostea îi văruie pereții…

Oblojită cu pelin și bezne,
viața-i cum a fost – o rană vie!…
Cerul… parcă-i dus… în silnicie…
Munți – pe suflet… lanț de rob, la glezne…

În dregătorii cât urlă lupii,
vai și-amar va fi mereu de noi…
Pân` la suflet să ne lase goi,
trântorii devalizează stupii…

Pâlpâie-n cuvânt un strop de viață…
dar… la viață, moartea ne ridică!…
Pân` la moarte, ascultăm de… frică,
ostenind… cu măști de lut pe față…

năpădiți de-un „azi” fără de „mâine”!…
Bine-a zis cel ce-a găsit „cu cale”:
„suntem… un popor… de vegetale”!…
amăgit… cu câte-un boț… de pâine…

LUMINIŢA COJOACĂ

NEMURIREA APROAPE

Îngerii zac
Povestea neterminată
Se coace pe burtă
Precum se coace turta
În cuptorul nemuririi
Oamenii frământă aluatul
Paşii transformaţi
În flori alese
Stau în miezul pâinii
Făcută din aluatul de turte
Coapte cu grijă şi drojdie
La îngeri să nu daţi lapte
Morţii să nu se scoale
Pâine să aşterneţi
Mesenii să mănânce
Cu turte apoi paşii când
Îi treceţi să lăsaţi loc
Să urce îngerii dorinţele
Fără lauri şi zodii
Pământul nu cheamă morţii
Ei lasă pâinea să se
Mai coacă o dată

Florin COSTINESCU

Rafturile de lumină ale unei… Biblioteci de sentimente

La vârsta, rotund împlinită, în februarie 2013, de 85 de ani, îl văd pe poetul Radu Cârneci ajuns pe un platou aflat la mare înălțime, poziție care atrage de la sine o situare a sa într-o luminozitate puternică, proprie învingătorului. Ajuns aici, bucurându-se de panorama unor priveliști insolite, ce pot fi admirate numai de cel ce a urcat, una după alta, nebănuitele trepte, după exprimarea celebră și sublimă a lui Lucian Blaga, este de așteptat ca bătrânul și mereu tânărul Radu Cârneci să-și desăvârșească, pe mai departe, nestânjenit de ani, propriul său Everest liric, conturat deja prin opera sa de până azi. Noua sa apariție editorială intitulată ,,Biblioteca de sentimente”, Ed. Anamarol, 2013, este, de fapt, un alt-fel de autoportret, o privire retrospectivă sau fotografia de ansamblu a unei vieți trăite în spațiul frumosului și al frumuseții, în acel spațiu generator de sentimente puternice, ce conferă, la întâlnirea de taină cu spiritul creator autentic, noblețea și universalitatea artei, a poeziei. Dacă îl privim pe poet în lumina unei idei a lui Emerson, am putea spune că Radu Cârneci s-a situat constant între ,,cei trei copii ai Universului”, pe poziţia Rostitorului, egală întru importanță cu cele ale celorlalți – Știutorului și Făcătorului. Poetul, apreciază Emerson, este Rostitorul, cel ce numește și reprezintă frumosul. El este suveran și stă în centru, mai afirmă marele cărturar american. Sunt acestea cuvinte pentru totdeauna, deci actuale și în zilele noastre, cele atinse, vai, de o gravă derută valorică și în domeniul poeziei. În noua sa… bibliotecă, (în traducere directă pentru cititorii actuali şi viitori, însemnând un documentar bio-bibliografic ilustrat), Radu Cârneci şi-a orânduit sentimentele în ordinea impusă de ,,preceptele netrecătoare”, cele izvorând din iubirea de frumos și adevăr. ,,Iubirea-i axul cerurilor toate” sună, de altfel, un vers definitoriu pentru modul de a sluji poezia al lui Radu Cârneci. O asemenea axă, pentru a rezista şi a da trăinicie construcției poetice, trebuia să-și atragă un Cuvânt pe măsură, cât mai potrivit, subliniază autorul încă în primele sale pagini. Între sentimentele esențiale, care stau la baza întregii sale opere, mai declară poetul, este dragostea de țară, de stirpea din care ne tragem, de limba în care locuim, dar și iubirea de femeie, egala noastră în simțiri și trăiri unice…Cu cele spuse până acum ne aflăm doar în… holul de intrare al Bibliotecii lui Radu Cârneci. Prietenos și, cum se spune, bucuros de oaspeți, poetul ne conduce, printr-o seamă de imagini fotografice, spre începutul afirmării sale ca scriitor; iată-l elev și apoi absolvent al Liceului Regele Ferdinand din Rm. Sărat, apoi student și absolvent al Facultății de Silvicultură din Brașov, dar și în calitate de… ginere la căsătoria sa cu Emilia, fosta sa colegă, care îl însoțește și azi, în aceeași armonie, pe drumul vieții și al poeziei… Nu putea, deci, să lipsească o mărturie sensibilă: poza tinerei familii (Bacău,1965) cuprinzându-le şi pe cele două fiice, Magda și Carmen, devenite ele însele personalităţi de marcă ale vieții culturale de azi de la noi… ,,Rafturile” Bibliotecii propuse şi dedicate Operei sunt edificatoare pentru încrederea cu care a privit și privește poetul actul creației literare, mărturii în acest sens fiind numeroasele titluri de cărți care îi onorează numele, așezându-l într-o nobilă ierarhie.
După debutul editorial în poezie, 1963, cu volumul ,,Noi și soarele”, aparițiile sale au avut o frecvență, i-aș zice, de metronom, fiecare dezvăluind o altă fațetă a lirismului său purtător de armonii lingvistice, de cântec esențial, precum lesne se poate vedea citindu-i volumul de ,,Sonete”, Ed. Cartea românească, 1983, sau pe cel intitulat ,,Dorador”, conținând sonete în vers alb… Nu întâmplător, desigur, la acest poet, chiar titlurile au… cântecul lor! ,,Orgă și iarbă”, ,,Centaur îndrăgostit”, ,,Cântând dintr-un arbore”, ,,Grădina în formă de vis…”. Câteva antologii, ,,Heraldica iubirii”, Ed. Eminescu, 1975, ,,Un spațiu de dor”, Ed. Albatros, 1980, ,,Clipa eternă”, Ed. Eminescu, 1988 etc. au marcat, și ele, momente importante ale prezenței poetului în spațiul literar românesc. Trebuie menționate ca fiind realizări memorabile ale lui Radu Cârneci, înscrise într-un circuit mult mai larg de interes, câteva traduceri ce s-au bucurat de un ecou binemeritat. Este vorba, în primul rând, despre ,,Cântarea Cântărilor” (parafrază modernă la celebrul text din Vechiul Testament), Ed. Cartea Românească,1973, ediție ilustrată de Sabin Bălașa, apariție reluată, printr-o carte bibliofilă, revăzută și adăugită, după 20 de ani, la Ed. Orion și Intercontempress,1994. ,,Radu Cârneci reprezintă, cu strălucire, activitatea traducătorului creator de artă… Să nu uităm că și poezia lui originală este un imn dedicat tot iubirii, ca acest poem nemuritor al Cântării Cântărilor”- scria, la vremea respectivă, acad. Al. Balaci. Satisfacții majore i-au furnizat poetului lansarea pe piața noastră literară şi a altor traduceri din autori importanți, precum Leopold Sedar Sengor (,,Jertfe negre”), Charles Baudelaire (,,Florile Răului”), Kahlil Gibran (,,Profetul”)… După cum arată şi alte… ,,rafturi” ale Bibliotecii sale sentimentale, Radu Cârneci a reprezentat cu succes, de nenumărate ori, poezia românească în străinătate, participând la diverse dezbateri și festivaluri de poezie – Struga, Macedonia,1969, Louvain, Belgia,1984, Sintra, Portugalia, 1995, Kuala Lumpur, Malaezia, 2004 etc. De-a lungul anilor a fost recompensat cu importante premii literare (inclusiv ale USR și Academiei), distincții și diplome. Ca pentru un… respiro necesar în parcurgerea paginilor cărții, Radu Cârneci oferă, într-o secțiune a Bibliotecii sale, o mini-antologie lirică, anume o selecție riguroasă de poeme din volumele apărute, dar și un album cultural în imagini surprinse la diverse manifestări literare la care a participat alături de colegii săi scriitori, între care menționăm: D.R. Popescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Horea, Valeriu Râpeanu, Ion Brad, Mircea Tomuș, regretații Romulus Vulpescu, Al. Paleologu, Laurențiu Fulga, Grigore Vieru și mulți alții. Intre autografele primite pe cărţi îl punem în pagină pe cel al lui Ștefan Augustin Doinaș (vol. Psalmi) – ,,Excelentului poet Radu Cârneci, om de o distinsă intelectualitate și traducător minunat al poeziei străine, 31 iunie 1997…”. Un amplu tablou de… diagnostice literare suportate de poet în decursul timpului oferă capitolul de ”Referiri critice”, în care se întâlnesc semnături prestigioase de critici și istorici literari. Parcurgându-le acum, realizăm, aș spune, o anume succesiune concludentă de imagini ale poetului dând seama în fața Cuvântului și a Rostului poeziei și numai economia de spațiu ne determină să ne oprim doar la câteva: Vladimir Streinu, Perpessicius, Eugen Barbu, Al. Săndulescu, Dan Grigorescu, Mircea Tomuș, Romul Munteanu, Mihai Cimpoi. Redăm un citat de pe coperta a 4-a aparținând lui Radu Enescu: ,,…Radu Cârneci, opera sa, amestec rafinat de sensibilitate și inteligență artistică, de virtuozitate de orfevru și de inspirație tumultuoasă, precum și de încredere nelimitată în puterea Cuvântului și a frumosului va dăinui”. Această inspirație tumultuoasă îl însoțește permanent – și la vârsta de acum! – nu numai pe poet, dar și pe omul cultural Radu Cârneci, o constantă a vieții lui artistice fiind implicarea în orice activitate care atrage după sine un bine general, ce depășește propria-i persoană. Înființarea la Bacău, în 1966, a revistei ,,Ateneu”, Festivalul Național literar-artistic George Bacovia, dar și multe alte fapte cultural-literare, în care se includ marile antologii de poezie gândite și realizate de el, cum ar fi, între cele recente, ,,Poezia pădurii” (5 volume) şi ,,Antologia sonetului românesc” (3 volume), care au dat culoare vieţii spirituale a României, sunt legate, direct, de numele său. Dintre imaginile fotografice incluse în paginile Bibliotecii alegem, la acest capitol, pe cea înfățișând prima redacție completă a revistei Ateneu, în care figurează, la vârsta tinereții, alături de Radu Cârneci, scriitorii George Bălăiță, George Genoiu, Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Cicerone Cernegura, Constantin Călin, Ioanid Romanescu, Ion Roșu… ,,Tot ca om cultural – titlu la care ține mult! – am prefațat zeci de cărți ale mai tinerilor mei colegi”, declară el în finalul unei mărturisiri recente. După 1989 n-a putut asista pasiv la efervescența națională privind noile condiții istorice privind Basarabia românească activând cu entuziasm la manifestările culturale comune cu scriitorii de dincolo de Prut. Un moment important – prietenia sa cu Grigore Vieru, pe care-l cunoscuse încă din 1973 la București… Proiectele de viitor nu lipsesc nici astăzi, poetul, contopit cu omul cultural – continuând să fie, după o expresie dragă lui, un luptător. Între acestea figurează, pe linia marilor sale antologii déjà realizate, cea al cărei titlu proiectat este ,,Marii Poeți ai Iubirii“ (din lirica universală). ,,Numai după aceea, adaugă el, preîntâmpinând o eventuală nedumerire, mă voi ocupa de memorii și alte întâmplări…”
În întregul lui, volumul recent, ,,Biblioteca de sentimente”, reprezintă mărturia scriitorului Radu Cârneci, la senectute, despre propria-i devenire, despre un fel înalt de a crede în literatură și în rostul ei, acela de a da omului, omenirii în general, dimensiunea, atât de necesară, a frumosului și speranței…

Magda GRIGORE

Silvia Petre Grigore – o hartă (lirică) a zborului

Silvia Petre – Grigore abordează poezia prin intermediul metaforei sugestive, transpusă într-un limbaj sensibil, modern, motivat, dispus la oferta socializării cu cititorul. În volumul Suflet în zbor (editura Singur, Târgovişte, 2012), rostirea lirică în sine este o pledoarie pentru luminozitatea existenţei, pentru culorile ei, pentru gustul şi chemarea invincibilă a vieţii. Problematizarea părţii luminoase a trăirii (vara/ îngerii/ alcovul/ perechea/ visul/ cuvântul/ iubirea/ desfătările/ duminica/ peisajul etc.) oferă fără echivoc structura stabilă a cărţii, umbra firească, aflată în arealul individualităţii auctoriale (trecerea/ amintirile/ căutările/ risipirea/ vinovăţiile/ exilul/ păcatul/ dorul etc) fiind doar complementară, nereuşind cu adevărat să umbrească. Pentru desluşirea stărilor de spirit, actuale şi trecute, precum şi pentru ambalarea unor mesaje fulgurante, decantate şi (re)trăite, oferite interlocutorului virtual, autoarea recurge la poetica zborului, inserând o imagine amplă, cu spectru larg de interpretare, care reclamă implicit grade diferite de receptare poetică. Caracteristicile transpunerii lirice sunt libertatea imaginaţiei şi revendicarea apartenenţei la spiritualitate.
Textele propuse nu intră în zona de influenţă a poeţilor consacraţi, poeta se instalează singular, detaşată de modele, în dialogul cu propriile fantasme, cu demonii şi cu îngerii personali, delimitându-se cu dezinvoltură de canonul reprezentativ al liricii actuale şi accentuând naturaleţea unui discurs feminin, personalizat, amprentat de un romantism modern şi de stilistica devenită expresia unui idealism subiectiv lipsit de ostentaţie. Identitatea feminină este susţinută inclusiv de temele predilecte (timpul/natura/dragostea) şi de multiplele motive literare convergente: îngerul, anotimpul, amintirea, taina, trupul, alcovul, catifeaua, clipa, vinovăţia, păcatul, luna, fereastra etc. Felul în care poeta le promovează oglindeşte un mod de reprezentare şi de înţelegere a lumii, de ordonare a ei şi de asimilare, de înscriere a realităţii într-o hartă proprie a sufletului. Opţiunea de comunicare şi de împărtăşire a bucuriei noilor descoperiri, a revelaţiilor din orizontul survolat, (deşi uneori parţiale, voalate sau doar amânate) face parte din strategia autoarei care intenţionează, prin celălalt, să-şi (re)găsească reperele de zbor, cele care dau siguranţă, linişte şi încredere. După fiecare incursiune ontologică poeta îşi (re)stabileşte zborul şi o dată cu el orientarea etico-estetică printre lucruri şi fiinţe, orientare care pare a fi singura sa profesiune de credinţă.
Zborul Silviei Petre – Grigore este un raport de forţe cu lumea de-afară, este un demers echilibrat, formator, benefic, un schimb necesar, abordat de autoare cu entuziasm şi dăruire, cu seninătatea convingerii că sufletul nu trebuie/nu poate/nu doreşte să stea închis. Colivia existenţială reală (timpul) reduce, o vreme, din dimensiunile sufleteşti: „Cine ştie că viaţa/ ne trăieşte pe rând pe fiecare,/ îşi lasă timpul la îndemâna zeilor/ şi tace…/ Timpul ne dă să bem nectar/ şi ne rostogoleşte cu patimă dulce./ Timpul, această gândire lineară/ a muritorilor ce suntem…/ Timpul, această moară/ care macină chipuri şi oase,/ eliberând sufletul/ spre fericirea care,/ cu privirea ei turcoaz/ a făcut ca limitele/ să piară în extaz.” (Timpul). Miza autoarei rămâne, cu consecvenţă, sufletul, menit să desăvârşească prin vitalism şi libertate reflexivă creaţia imperfectă a firii omeneşti. Apelul autoarei la suflet ar putea să pară lipsit de susţinere estetică, decadent liric sau poate chiar facil, prin aspectul prozaic al bunului comun, dar autoarea salvează metafora prin extensia zborului întors în sine, care transportă înăuntru ceea ce sufletul atinge/adună pe aripa lui fragilă, (extenuată cu fiecare zbor, dar regenerată cu fiecare întoarcere): „ Mă bântuie miracolul zborului/ spre stele -/ într-o zi voi locui aici!/ Cerul întunecat îmi aprinde ochii/ să vadă brazii pământului respirând/ a dragoste./ Oamenii nu se mai caută între ei/ dar se iubesc din vârful brazilor/ până la colţul stelei.” (Căutare). Zborul este survolare a lumii, a misterelor încrustate în existenţă, o încercare de cucerire a teritoriilor ideatice, o căutare detaliată, o adulmecare a noului şi totodată o extensie a cunoaşterii. Este fascinaţie, sublimare, dorinţa de a rupe limitele, de a înfrânge labirintul obişnuit (şi labirintul obişnuinţelor), de a cuceri spaţii interioare şi exterioare şi nu în ultimul rând este orientare în dorinţă de a (se) salva: ,,După ce am aruncat cu pietre în sus/ cerul s-a surpat la picioarele mele./ Într-o dimineaţă despletită/ m-am trezit deasupra unui cântec/ pe care, de obicei, îl auzeam/ dinspre înălţimi.” (Nicăieri). Sustenaţia sufletului este posibilă prin proiectarea voluntară şi dimensionarea metafizică a aripilor necesare apte să oscileze prudent între sacru şi profan, să exploreze teritorii inedite şi totodată să se întoarcă instinctiv la spaţiul originar, nealterat şi purificator, chiar dacă acesta nu este prezent în expresia lui adamică – este (re)construit din perspectiva confluenţei unei religiozităţi libere şi a unei nostalgii intrinseci. Motivaţia dorinţei de confruntare cu (micro)universul uman este redimensionarea propriei existenţe, fuga necesară de /din graniţele convenţionale, iar ţinta zborului este depăşirea de sine. Portanţa aripilor este percepută perpetuu în raport cu scânteia divină, prezentă în mod transcendent şi personal, discret şi omniprezent: ,,Mă pierd de mine însămi uneori -/ dar, din risipă Dumnezeu mă adună…[…] A mă întâlni cu mine însămi/ e binecuvântare ce-am primit-o…” (Feminină). Asediul sufletului este, în schimb, unul delicat, esenţializat, curajos, dar şi retractil câteodată, presimţind în permanenţă limitele: ,,Neîndurătoare vremea/ ne curge tinereţea în fântâni/ şi mult mai departe, în păsări,/ în aripi, în nori…/ Cel mai greu e primăvara/ când toamna trosneşte în oglinzi.” (Neîndurătoare vremea). Riscul zborului este asumat indiferent de consecinţe, el este ca o magie a cărei fervoare umple golurile existenţiale şi recompune armonia divină a sufletului: ,,Am intrat smerită şi am rugat liniştea/ să-mi fie regină şi să-mi dea porunci,/ iar regina mi-a spus că Dumnezeu/ va da viaţă oraşului pustiu, pentru mine./ Aşeză-te şi crede, mi-a spus!/ Din ruga ta se va întâmpla o lume/ pe care Dumnezeu o ştie demult…”(Geneza).
Pentru Silvia Petre – Grigore poezia devine astfel un modus vivendi, un jurnal intim reevaluator în care poeta inserează evaziunile, trăirile efervescente sau pe cele furtive, senzaţiile certe şi sentimentele deja sedimentate. Centrul de greutate al vieţii (şi, implicit, al poeziei) este dragostea şi (re)întregirea prin cuplu, conceput structural, etern şi (a)temporal: „Suntem goi în faţa păcatului/ care ne învăluie cu mângâieri mătăsoase/ şi dulceaţa aceleiaşi îmbrăţişări./ Spuma mării ne poartă suspinul/ până la gelosul zeu auriu/ care ne prinde în braţe, ne dă cu fruntea de stele/ şi ne trimite în exil printre îngeri.” (În exil printre îngeri). Autoarea întreţine un sentiment de sacralizare miraculoasă a profanului prin intermediul reculegerii, iar lumea din jur pare să se purifice (doar) prin eros: ,,Eşti singura vină a sufletului/ zvârcolit printre nori/ în căutarea perechii eterne./ Mă rog de fiecare adiere/ să-ţi dea de veste că floarea cea albă/ am prins-o în părul unui înger cuminte.” (Tu).
Însă zborurile sufletului sunt nenumărate, tainice şi pline de revelaţii – toate devenind expresive şi deconspirând valenţele disponibilităţii meditative: zborul prin căldura verii, printr-o salcie pletoasă, în acordurile unui pian, în vacarmul cetăţii, într-o aducere aminte,în linia din palmă, într-un trifoi cu patru foi, în zâmbetul curcubeului, într-o poveste, în cenuşa unor trandafiri, la o întâlnire a cuvintelor, pe piciorul unui munte, în roua de pe frunzele măslinilor, pe străzi, în grădina cu îngeri, în ecoul dumbravei, în tresărirea unei duminici, în lacătul de la poarta visului, în dansul dintr-o noapte pustie, într-o premoniţie, în gustul de nectar şi eucalipt, în supliciul sublim al păcatului, în tinetreţea cursă-n fântână, într-o îmbrăţişare, de-a lungul lamei unui cuţit, într-o piatră etc. Zborul este continuu, abstract şi capătă multiple nuanţe: este accelerat, întrerupt, entuziast, obosit, singur, invizibil, însoţit, întârziat, cu ţintă declinată sau fără. Autoarea evită cu prudenţă zonele periculoase ale certitudinilor, tocmai pentru a-i lăsa sufletului senzaţia inimitabilă a zborului continuu, a libertăţii şi a rezistenţei lui în faţa obstacolelor de orice fel, în faţa eşecurilor, a regretelor şi a limitelor.
Cartea Silviei Petre – Grigore dovedeşte existenţa unui proces de formare a identităţii scriitoriceşti, corpusul liric respirând efervescent şi autentic, dezvăluind un suflet energic, nuanţat, distins, care se mistuie căutând adevăratele sensuri dintre pământ şi cer, dintre om şi aproapele lui. Intenţia demersului auctorial este aceea de redimensionare a existenţei prin poezia aptă să desluşească/să recupereze mesaje aprofundate, venite din combinarea detaliilor, din confesiune, din alteritate, din dăruire şi din explozia de migraţii ale subiectivităţii. Limbajul poetic abordat nu conţine stridenţe textuale, nici arborescenţe semantice, nu propune o simbolistică ermetică, încifrată. Discursul nu trebuie deconstruit, autoarea optează pentru o expunere accesibilă şi pentru atmosfera de confesiune în jurul căreia (se) construieşte firesc poemul. Răspândirea acestui gen de poezie este tot mai accentuată, ea este generată de sedimentarea experienţei de viaţă şi de prea plinul inimii care se regenerează prin forţa cuvântului. Un grup extins de poeţi au în prezent ca sursă poetică fundamentală întâmplarea cotidiană esenţializată, distilarea biografică. Ei identifică poezia propriilor vieţi, poezie subtilă risipită în colbul înfăţişărilor contextuale în care se află, de fapt, toată poezia lumii.
Sufletul Silviei Petre – Grigore, exilat în singurătatea zborului, se împlineşte prin vis şi prin clipă. Poeta îşi construieşte cu convingere aripile cunoaşterii, atrasă irezistibil de dinamica zborului, ca o întruchipare curajoasă, modernă şi etern-mitică a unui surprinzător Icar feminin.