Literadura nr. 25 (3)

Pe gaura cheii

Interviu cu Călin DENGEL

Scriitorul nu se ferește să petreacă timp cu fioroasa-i persoană

Călin Dengel (n. 1981) este medic, locuiește și profesează în Ploiești. A debutat cu versuri în Revista „Atitudini” a Casei de Cultură a Municipiului Ploiești, fiind membru al cenaclului literar Atitudini (2010-2014). A fost membru fondator și secretar al cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus” (2014-2015), dar și coorganizator al evenimentului literar „Zodia Poeziei”. Este pasionat de arta fotografică și muzică. A publicat volumele de poezie „Tellus”, Colecția „Poezia 9”, la Editura Grinta, 2012 și „Urbis”, Coecția Qpoem, la Editura Paralela 45, 2016, „Dea. Epicus brevis”, Editura Libris/Creator, 2020, „Nimbus sau ritul neîmpăcării”, Editura Neuma, 2022. A participat la cursurile de creative writing organizate de Florin Iaru și Marius Chivu.

1. Călin, de curând ai scos de sub tipar volumul de poezii Nimbus, Editura Neuma. Din câte știu, vei face lansare în aceasta toamna, la Cărturești, în Ploiești. Aș defini volumul tău ca fiind diferit de celelalte trei (Telus, Urbis, Dea. Epicus brevis). Ce poți spune, însă, despre manuscrisul de proză pe care l-ai pregătit?
C.D: Nimbus are o poveste aparte, este o experiență relativ nouă și mă bucur de materializarea acestui proiect literar, la care Editura Neuma a contribuit în mod deosebit. În schimb manuscrisul de proză are un istoric mai lung și mai încercat. În mare, el surprinde într-un stil contemporan destine, între două sau trei stații, spațiu în care, tocmai imperfecțiunea permite interferențe foarte probabile între realitate și supranatural.

2. Este vorba despre un roman? Un jurnal? Proză scurtă? Sau?
C.D: „makina motor” este un manuscris care a strâns în timp douăzeci și șapte de povestiri având ca temă centrală călătoria cu trenul, desfășurată în cotidian cu incursiuni în vis, hiperrealitate sau în lumea de dincolo. Ele explorează ecosistemul feroviar văzut și nevăzut, înțeles ca acea structură a lumii, care permite călătoria perpetuă(la care face aluzie și titlul latinizat, amintind de o mașinărie aflată în mișcare).

3. Care este secretul acestei apropieri de lumea feroviară?
C.D: Iubesc trenul încă din copilărie și am știut mereu că poate fi mai mult decât un hobby modelistic. Naveta pentru rezidențiat și călătoriile ulterioare m-au ajutat să pătrund și să interacționez în universul lui, mi-a dat posibilitatea să-i observ îndeaproape ecosistemul, dar și ce rezidă dincolo de el. Ce-i drept, Jung, prietenii mei psihologi și scriitori mi-au dat apă la moară. De aici a mai fost nevoie de ceva curaj să scriu despre vis, hiperrealitate și lumea de dincolo, despre care aminteam mai devreme. De fapt este vorba despre călătorie, despre evadare din constrângerile realității personale, despre înfruntarea inevitabilului și cunoaștere.

4. Va să zică manuscrisul de proze scurte are un stil contemporan, fiind o îmbinare de realism și ficțiune. Cu ce fel de personaje ne vom întâlni?
C.D: Scrise majoritar cu narator la persoana întâi, aceste povestiri sunt mărturii ale unor personaje, care, nu numai că împărtășesc rutina voiajului, sunt legați profesional sau afectiv de tren și gări sau le percep ca pe căi de scăpare sau de conectare, dar unele intră, de la un moment dat, în contact cu figuri providențiale, care fac parte din sistemul, deja învechit și ruinat. Acestea facilitează călătorii în locuri nebănuite, marchează evoluții personale, salvează. Ele nu au putere absolută, ci știință pe care o diseminează în nișele cu potențial, adică acelora care manifestă conștiință și, astfel, au șansă la identitate.

5. Manuscrisul tău deja incită curiozitatea. Poate, totuși, ne mai destăinui câte ceva despre el. Ne va surprinde?
C.D: Manuscrisul mai cuprinde și trei psalmi, concepuți în maniera davidiană, interludii care marchează pasajul treptat de la realitatea frapantă, la supranatural și oniric. Ei preamăresc trenul și călătoria ca principii de inspirație divină și reflectează asupra limitărilor și influențelor la care este supus spiritul în lumea materială. De altfel recursul la mit nu este întâmplător. Locomotivele care se află în circulație de mai bine de patruzeci de ani poartă sigla cu aripi mazdeene ca simbol al vitezei și progresului. Se mai pot întâlni, de asemenea, o vrăjitoare tânără, o ghicitoare în cafea, un satir, un drac, un atlas decăzut, un șarpe vrăjit, concepte zoroastriene etc., ca fenomene mitice indispensabile, reeditate în prezent. Sigur va surprinde.

6. Deja suntem în plină ficțiune, am putea spune că ai pornit de la Eliade, dar te-ai dus mult mai departe, spre postmodernism și dincolo de el.
C.D: Sper să fie așa. Povestirile propun o viziune inițiatică asupra călătoriei perpetue. Ea nu înseamnă nestatornicie. Ea este un drum cu sens, fiind posibilă numai prin recunoașterea semnelor, asumarea provocărilor, înfruntarea inevitabilului, evadarea din constrângerile realității personale și, în cele din urmă, înțelegerea că eliberarea vine prin cunoaștere. De aici, calea este deschisă pentru numeroase posibilități. Personajele își continuă călătoria, fără a fi vorba de o destinație finală. Abandonul, lipsa, moartea, simbolice sau faptice, proprii sau ale altora, reprezintă acceleratoare ale transformării lor.

7. Ce ai învățat în toți acești ani, de când scrii proză scurtă? Te-a ajutat cineva, ceva? Când vei publica acest volum, eu deja am devenit nerăbdătoare?
C.D: Mărturisesc, nu-mi este ușor să vorbesc despre aceste povești. Le-am incubat multă vreme, „incubat” fiind cuvântul cel mai potrivit, poate chiar prea multă vreme. În schimb m-au ajutat să mă descopăr, să supraviețuiesc momentelor dificile, să decuplez de la cotidian, m-au ajutat să trec peste pandemie. Sunt medic și pot spune că nu am repere personale prea multe în ultimii trei ani, dar știu că, revenind episodic asupra textelor, rumegându-le, îmbogățindu-le, transformându-le sau creând altele, mi-am salvat ființa de amar, singurătate și deznădejde. De altfel, în deschiderea manuscrisului făceam următoarele precizări: „Călătorul își încredințează trenului direcția și controlul existenței sale, își asumă un parcurs și o evoluție comune, se expune pluralității, care oferă interacțiuni sociale sau, din contră, singurătate. Cine nu se ferește a petrece timp cu fioroasa-i persoană, doarme sau se avântă în conversații mărunte sau se închide în nișa distractivă a vreunui dispozitiv sau se abandonează știrilor tipărite sau unei cărți, altfel, se gândește sau scrie.”
Sper să găsesc o editură „bună”, care să ajute la valorificarea acestor povestiri, care să le pună la dispoziția cititorului într-o manieră demnă de acest proiect.

8. Călin, cum ai scris? Când scris? Ești medic și timpul tău este limitat. Cum te-ai descurcat?
C.D: Am scris în lunga așteptare a trenului, am scris în tren printre oameni, am scris visând la tren, în acei patru-cinci ani de navetă, dar și după, pentru că am văzut trenul ca pe mijlocul de transport care poate rupe, cel mai mult, de sensurile banale și apropia de cele subtile ale călătoriei. Astfel, ceea ce a început
ca un banal jurnal de călătorie a crescut într-un sistem de povești.

Interviu realizat de Camelia Iuliana RADU

Ovidiu PECICAN

PICIOARE MAI LUNGI DECÂT VIAȚA

– Și, de fapt, ce s-a întâmplat? – vru să știe doctorul, îndată ce după mine se închise ușa.
– Ce vedeți – am încercat eu să îi spun, indicând demonstrativ, cu ambele mâini, scaunul cu rotile din care îi vorbeam.
Din mine rămăsese doar jumătatea superioară, eram un bust care se termina abrupt cu fesele și cu organele mele de reproducere. Din fericire, acestea rămăseseră intacte, mă și miram de unde atâta noroc.
– Ce văd e una… Iar ce vreau să aud de la dumneavoastră, e cu totul alta. Prin urmare?…
– Ce să vă spun? Sunt scriitor și…
– Asta știu. Mai departe.
Era un pic enervant sau, cel puțin, așa mi se părea mie că este.
– … și am fost invitat la un cenaclu.
– Așa…
– Da. Era un cenaclu ce funcționa pe lângă Grădina Zoologică din oraș.
– Așa…
– Da. Și discuțiile s-au prelungit, s-a făcut noapte… Iar gazdele m-au invitat să rămân până a doua zi.
– Perfect.
– Da. Și a doua zi m-am trezit în cușca jaguarului. Așa…
I-am arătat cioturile de unde, până nu chiar atât de demult, îmi răsăreau picioarele. Niște picioare robuste, stăteam destul de bine înșurubat în ele…
– Mda, observ – murmură doctorul.
De fapt, era mai mult un mârâit. Părea nemulțumit de ceva. Am așteptat însă fără să cer lămuriri rezultatul deliberărilor lui interioare.
– Dezbrăcați pantalonii, trebuie să văd… – a spus în cele din urmă, fără ca expresia figurii lui să se fi schimbat.
Mă simțeam destul de incomod și fără ca el să își încrunte sprâncenele și să își bosumfle buza de jos, dar la urma urmei asta era, nu venisem la bal…
Acum cioturile mele, dreptul mai lung decât stângul, dar nu cine știe ce, își etalau terminalele pline de cicatrice roșii, violente, scârboase. Știam cum arată, doar eu trebuise să mă obișnuiesc să trăiesc cu „asta”.
– Ce v-a trebuit să faceți așa o chestie? – m-a apostrofat el, atingând acum cu degetele strecurate într-o mănușă sanitară de cauciuc reliefurile accidentate ale rădăcinii picioarelor mele.
– Să dorm acolo? – am murmurat aproape neatent, preocupat mai ales de eventualitatea profund dezagreabilă că, fără să vrea – sau chiar vrând, mai știi?! – mi-ar fi putut atinge organele genitale abia protejate de privirile lui prin chilot.
– Nuuu… Să mergeți la cenaclul animalelor sălbatice.
Am dat din umeri cu tot regretul de care eram în stare. Ce să îi fi spus? Că, la urma urmei, vine o clipă când orice scriitor trebuie să își părăsească odăița protectivă și să se avânte în realitate? Cât tupeu ar fi trebuit să am ca să i-o pot arunca așa, în obraz, din scaunul meu de invalid?… Am preferat să tac…
În schimb, el a continuat.
– Nu trece lună fără să ne vină de acolo oameni accidentați grav. Ce copilărie! Ar trebui să fie clar că la zoo nu sunt animalele din ogradă, ci fiare din păduri și din junglă…
L-aș fi putut contrazice, cu gândul la găinile din cenaclu, la măgarul Vrăjmașu și la celelalte viețuitoare pașnice prezente în timpul ședinței la care citisem eu, dar m-am gândit că era mai prudent să tac. În fond, avea dreptate. Picioarele mele dispăruseră nu pentru că le-ar fi ciugulit niște păsări de curte…
– În martie – a continuat doctorul, piruetând înapoi spre birou, așezându-se și căutându-și ochelarii și instrumentul de scris (îl avea în buzunarul de la piept al halatului, dar, așa cum facem toți, tocmai acolo nu încerca să dea de el) – au scos de acolo trei vizitatori decapitați. Evident, nu li s-au găsit capetele, așa că înmormântarea a trebuit pregătită pentru toți trei cu sicriele închise.
Am tresărit fiindcă auzeam pentru prima oară despre întâmplarea aceea macabră. Nu era dintre cele pe care ziarele oficiale o popularizau.
– Vă numărați printre norocoși. Au mai trecut prin spitalul nostru și alte victime de la Grădina Zoologică, dar ele n-au avut tot atâta noroc.
– Dacă noroc putem numi asta – am zis, nemaiputând tăcea, cu privirea la cioturile mele dezgolite.
Îmi era cam frig și tremuram vag, dar – recunosc – nu aveam curajul să întreb, deocamdată, dacă mă puteam îmbrăca la loc.
Și-a dat o secundă jos ochelarii, privindu-mă la rădăcina nasului, aproape curios. Probabil că îi păream de-a dreptul căzut din lună. Poate și nerecunoscător.
– Păi judecați și singur, domnule Coriolan. Fosta Miss Univers de anul trecut a apelat la serviciile secției noastre de chirurgie plastică. La Zoo i s-a smuls, pur și simplu, fața care a trebuit reconstruită de la zero. Chiar că, în condițiile astea, nu aveți de ce să vă plângeți.
Avea dreptate, trebuia să o recunosc. Deși mă trăgea curentul în zona genitală, cel puțin rămăsesem cu ea întreagă. Nimic de zis!
– Lucrurile stau după cum urmează – a adăugat apoi, văzând că m-a înfrânt și că nu mai zic nimic. – Pe piață au apărut auxiliare prețioase, care vă pot îmbunătăți viața incredibil de mult. Toate costă însă de la foarte mult la inimaginabil. Să vă spun totuși câte ceva despre ele?
Am dat din cap imediat, fără să clipesc. Doar pentru asta venisem, să aflu ce soluții pot exista în lumea medicală pentru problema mea. Cu trauma nu-mi făceam gânduri, de ea trebuia să mă ocup pe cont propriu, cu alte mijloace.
– Cele mai simple se referă la cadre metalice cu rotile, ghidate automat, cu motorașe. Bârâie un pic, mai ales când bateria e pe cale să se golească, dar vă asigură o mobilitate mai mare decât cea de care dispuneți acum.
În ultimele luni învățasem pe propria piele diferența dintre excesiv de rău și foarte rău, ca și pe cea dintre foarte rău și nu chiar atât de rău. Cu un astfel de cadru mă plasam cam tot pe aici pe undeva, era clar…
–… Sunt și cârjele rabatabile, reglabile ca dimensiuni, cu senzori de stabilitate și cu input și output electronic. Le fabrică, evident, asiaticii, în serie mică, deocamdată, fiindcă sunt abia într-un stadiu experimental. Nu știu dacă v-ar conveni foarte mult, dar e inutil să vă spun că sunt mai performante decât cadrele metalice.
Trebuia să știu că nu sunt la o prezentare de produse expoziționale, totuși, așa că am întrebat:
– Țara noastră le importă?
– Nu sunt disponibile oficial și nu, nu le importăm. Dar dacă vă interesează cu adevărat, știu pe cineva care vi le-ar putea aduce în condiții de maximă discreție.
În sinea mea m-am mai înseninat. Rezulta că doctorul nu vorbește doar ca să se afle în treabă, ci că lucrurile despre care îmi povestea existau în realitate și, în anumite condiții, puteau deveni și ale mele.
– M-ar cam interesa, vă dați seama…
– Stați că nu am încheiat. Cercetătorii japonezi au pus la punct niște proteze. Sunt, și ele, programate electronic să reacționeze la stimulii musculari ai posesorului și beneficiază de o flexibilitate incredibilă. V-ar scuti de orice auxiliar, readucându-vă la o dinamică verticală aidoma celei dinainte de accident.
– Se poate așa ceva?! – am exclamat uluit.
Nu îmi venea să cred că apăruseră deja pe piață astfel de substitute.
– Cu puțin efort și cu foarte, foarte mulți bani, desigur – mi-a zâmbit doctorul.
Era prima oară când îmi zâmbea. Probabil era o chestiune de strategie de marketing. Dar asta nu conta, îmi venea să sar din scaun și să îl îmbrățișez. Nici nu sperasem în așa ceva…
– M-ați putea ajuta să le obțin?
– Cum v-am spus, totul depinde de abilitatea dumneavoastră de a procura sumele foarte ridicate pe care noile picioare le solicită în schimb.
*
Habar nu am cum de mi-am luat inima în dinți ca să vin până la șnapanul din fața mea. De fapt, să nu mă îmbăt cu apă rece: știu prea bine cum. Mi-am călcat pe ultimele resturi de demnitate, mi-am activat cu anticipație, preventiv, întreaga doză de umilință, m-am autoeviscerat moral și mi-am extras mental coloana vertebrală, aruncând-o cât colo… Iar acum stăteam în fața lui Franz, licheaua abjectă din liceu, scârbosul disprețuitor al tuturor valorilor în care eu crezusem și, în parte, mai credeam, zâmbindu-i lăcrămos, în pofida oricăror eforturi de a mă controla cât mai bine.
Venisem după el până în restaurantul ăsta de gușteri unde altminteri nu că n-aș fi intrat, dar nici nu s-ar fi pus problema să fiu primit. Aparțineam altei lumi, cea care calcă țărâna cu piciorul, nu o dată desculț. Și chiar dacă nu mai aveam cu ce apăsa pământul jilav de după ploaie sau pe cel prăfos din vremurile secetoase, continuam, de fapt, prin tot restul ființei mele, să aparțin aceleiași lumi.
Franz, în schimb, izbutise. Probabil nici nu-și mai amintea că împărțeam cu el, prin pauze, sandviciurile mele din pâine neagră sau cu cartofi, unse cu maioneză ori cu muștar – cu ketchup nu-mi plăceau, deși erau la modă – și cu câte o felie de parizer, de salam sau cu feliuțe de crenvurști presărate la mijloc. Mi le făcea bunica, cotrobăind prin borcane și în frigider, și țin minte că, o dată, când nu se putea altfel, mi-a strecurat între felii – spre surpriza mea rușinată – niște bucățele de slănină.
Pe vremea aceea Franz nu făcea mofturi. Era un băiat de treabă, lupta și el cu viața cum putea. Sau cel puțin așa mi se părea mie. Accepta orice i-ai fi dat și, câteodată, venea și el cu câte ceva. Procurase cu un prilej pentru băieții din clasa noastră o rădașcă adusă într-un borcan și asasinată apoi ritualic, pentru a i se putea recolta coarnele cheratinoase. Eram cu toții convinși că pisate atent, acestea dădeau o pulbere pe care adolescenții din cartierul nostru o numeau praf de forță. Era vorba de un afrodisiac mitizat, pe seama căruia se puneau minuni de vitejie. Nici despre cantarida dată vitelor nu vorbeam atâta pe atunci…
Acum Franz învârtea banii cu lopata… De fapt, nici nu îi învârtea, fiindcă între timp banii aproape că dispăruseră sau, oricum, căzuseră în dizgrația marilor cumpărători de orice fel. Conturi și carduri de plastic, criptomonede și altele de genul ăsta făcuseră ca ei, banii, să rămână la îndemâna săracilor și a înapoiaților incapabili să folosească noile instrumente financiare. Cu siguranță că Franz nu era unul dintre ei…
– Și ai idee cam ce preț ar avea picioarele alea meseriașe? – voia să știe fostul meu coleg, acum săltat printre inșii care își asigură fără probleme discreția.
Ca dovadă că mă primise și pe mine în separeul ăsta cu aer de Schönbrunn sau de Versailles. Eram amândoi într-un mediu aseptic și muzeal, puteai linge de pe jos orice, atât de curat era totul. Iar chelnerițele bombate aveau mișcări de felină bine instruită, cu siguranță că nu erau deloc inocente.
Mi se turnase și mie licoarea urinie după care se dădeau în vânt toți parveniții și toate japițele care îi anturau. Nu de băut îmi ardea însă mie. Întrebarea fusese directă și nu aveam de ce să-i ascund răspunsul. La urma urmei, nu pentru picioare venisem la el, renunțând pentru asta la mine însumi?
I-am spus suma pe care voia să o audă, atent la reacția care urma. Dar Franz era prea relaxat pentru a avea vreo reacție direct.
– Ceva de gustat nu vrei? – m-a îmbiat, poate pentru a câștiga un pic de timp. Sau poate nu de aia.
– Acum știi bine ce vreau – i-am răspuns, zâmbind oportun.
– Ai naibii de mulți bani!… – remarcă în treacăt. – Le fac numai pentru bogați?
– După mine, nu. Le fac doar pentru foarte, foarte bogați.
A râs scurt, probabil recunoștea în replica mea stilul nostru de odinioară, când umblam prin vestiarul fetelor, după ora de sport, făcându-le să dea după noi cu ce apucau la mână.
– Probabil!
Își drese un pic vocea, intrându-și în rol, apoi mă întrebă:
– Și?… Pe când le vrei?
– Nici ieri n-ar fi prea rău – i-am explicat succint, dar pe înțeles.
Râse din nou. Am luat-o ca pe o promisiune.
– Tu nu bei nimic? – a privit el la paharul din fața mea, în care bulele continuau să se îndrepte spre suprafață. Nu toate. Unele rămâneau lipite de pereții oblici ai cupei.
– Acuma, da – am zis eu.
Și am închinat.
Nasul lui ciupit de vărsat îmi displăcea la fel de tare, în pofida faptului că mă străduiam din răsputeri, în acea clipă, să uit cine mă cred și să îl… iubesc.
*
Trecuseră câteva luni bune, nici nu mai știu câte – încetasem să le mai număr după ce se scursese și a șasea… De la faimosul Franz Norwest, cum își spunea de când devenise cineva, nu îmi venea nicio veste, așa că preferasem să mi-l scot din cap. Lumea nu știe, dar speranța fără urmări este, pe termen lung, la fel de corozivă ca disperarea. Te macină pe dinăuntru, iar eu nu eram în situația în care să îmi permit asta…
Continuam să tai ziarele și revistele pe care mi le puneau trecătorii în brațe cu foarfeca mea ascuțită, în fâșii lungi, în scaunul cu rotile care îmi devenise un soi de prelungire firească, de parcă mi s-ar fi sudat carnea și oasele pe pielea și pe metalele care mă susțineau deasupra roților cauciucate. Nu-mi mai lipsea decât un scripete ca să mă înalț până la ceruri și să scap de toată mascarada asta care îmi producea un rău interior de departe mai intens decât durerile fizice de care corpul meu se plângea clipă de clipă fără să îl audă nimeni. Acolo, la ieșirea-intrare de la Zoo, de care mă legase întâmplarea pe care imprudenții o numesc Destin, și de care nu mai voiam acum eu să mă dezleg, dădeam zi de zi un spectacol calm și monoton, nu lipsit de public. Tăiam concentrat lungi fâșii verticale din paginile tipăriturilor cotidiene, azvârlindu-le apoi în lădița de carton de alături. Se mai oprea câte cineva, încercând să îmi ofere un bănuț de ocazie, în semn de solidaritate sau pentru a-și spăla cugetul plin de temeri; ori, pur și simplu, din bucuria că nu se afla în locul meu. Dar în asemenea ocazii protestam vehement, folosind cât mai multe neologisme, spre a marca într-un mod cât mai subliniat că obiectul acțiunilor mele de asanare nu era obținerea de câștiguri. Singurul dar pe care îl visasem cu imprudență îmi apărea acum ca fiind imposibil. Câteva monede de metal, mediocre și ca valoare, și ca înfățișare, nu mă puteau salva de mine însumi. Nu aveau cum.
Falsul meu prieten, aș fi putut spune, de nu m-aș fi temut de inexactitate, mă părăsise. Îmi era însă cât se poate de clar că nu poți fi părăsit decât de prieteni sau de dușmani adevărați. Cei „pseudo”, sosiile lipsite de autenticitatea cea mai mică, nu au cum îți aduce prejudicii și, de vreme ce nu îți fuseseră în niciun fel aproape, nu te puteau și nu te pot părăsi. Sufeream deci, dacă înțeleg bine, și mai tare decât dacă între mine și Franz ar fi preexistat o prietenie adevărată, pentru că raportul simulat dintre noi, deloc înrădăcinat în vreo formă de autenticitate sau de stabilitate, mă degrada și mă înjosea și mai mult. Mă și întrebam, cu un alt glas imaginar, cum naiba de mai încăpeam în jilțul meu pe roate de atâta orgoliu rănit, de atâta demnitate străpunsă, de rușinea de a fi eu însumi, redus la condiția de neajutorat.
… Așa că tăiam pe mai departe în fâșii toată vorbăria fără rost și toate pozele frumos colorate cu irealități imediate… Să se ducă, să nu le mai văd.
Când lădița mi se umplea, de peste zid Agache își întindea trompa liniștit și, apucând cutia de un capăt, o sălta de lângă mine, ducând-o dincolo, într-un loc știut de el, nu și de mine, probabil nimic altceva decât un tomberon.
– Ești un domn, bătrâne!… Mii de mulțumiri – mormăiam când aveam chef de asta.
Nu întotdeauna. Erau zile când gura mea refuza să se descleșteze. Oricum, mi se părea mereu că din ea emană un damf insuportabil, așa că preferam să o țin închisă. Cu cine să fi trăncănit, de altfel?
Mai trecea uneori gardul, coborând dintre crengi fără zgomot, Olivia. Era singura maimuță discretă pe care o cunoșteam și, prin asta, părea o contradicție a naturii. Se număra, tocmai de aceea, printre puținii amici pe care îi mai suportam prin apropiere. Când credea că nu observ, mai lăsa în preajma mea câte o nucă de cocos gata pregătită să-i pot soarbe lichidul acela hrănitor. Numai că eu eram un ins dificil, mie zeama respectivă îmi părea grețoasă și mă prefăceam că nu o observ. Ca să nu o supăr, acceptam uneori însă bananele sau alunele pe care mi le aducea.
– Ești bine? – mă întreba stereotip și inutil.
Ce, nu se vedea cum sunt? Îmbrăcămintea mea, oricât de îngrijită ar fi fost – și zău că mă preocupam de ea cu o pedanterie de filfizon, spre a evita confuzia dintre mine și un ins zdrențăros, cu mâna întinsă –, nu avea cum ascunde infirmitatea oribilă care mă țintuia. Așa că dădeam din mână vag, ca să nici nu vorbesc, dar nici să nu tac. Nu voiam să o rănesc pe Olivia, la ce mi-ar fi folosit?…
În ziua lăptoasă care începuse acum, mă apucasem destul de devreme de tăiat frunzele mele de hârtie la câinii bipezi din proximitatea potențială. Era încă o zi aidoma celorlalte din ultima vreme, o miercuri continuă, insipidă și cenușie, oricâte culori ar fi trecut prin fața mea. Și asta pentru că mă aflam, în aparență, definitiv cantonat în miercurea vieții mele.
De astă dată Olivia a apărut, cu totul neașteptat, pe poarta larg deschisă a Grădinii Zoologice. Recunosc, mi se părea cu totul neobișnuit.
– Bei o chestie răcoritoare? – a vrut să știe după ce a privit în același ritm cu mine, când de-a lungul, când de-a latul bulevardului de după șirul de ulmi din fața trotuarului. Trafic sufocant, mașini silențioase, când și când câte un urlet muzical din interiorul unui autovehicul strident, dat la maximum de conducătorul auto imatur și fanatic.
– Mulțumesc – i-am zis, strecurând pe gât conținutul brun al sticlei înșurubate pe care mi-a pus-o în mână.
Era bună, cu un gust mai aparte și proaspăt scoasă de la gheață.
– Să nu-ți faci probleme, e o băutură ușor euforizantă – s-a scuzat maimuțica asta blândă și decentă, pe care, în fundul sufletului, ajunsesem să o îndrăgesc.
Într-adevăr, privirea mea începu aproape imediat să se curbeze și să se aburească, astfel încât nu mai știam cât din ceața dimineții îmi intrase în ochi și cât din aburul ochilor mei avea să inunde strada…
Apoi am mai apucat să simt trompa lui Agache încolăcindu-se treptat și delicat în jurul mijlocului meu și ridicându-mă din scaunul ambulant. Sau numai mi se părea că mă înălțam? Ce mai puteam să înțeleg?…
Ultima imagine pe care mi-o amintesc era cea a acoperișurilor caselor mai scunde. Până atunci parcă nici nu băgasem de seamă că unele erau cu ardezie.
*
Când m-am trezit, tropăiam nerăbdător și cam buimac pe un pat de paie, într-un grajd, parcă. Erau lângă mine o mulțime de figuri dintre cele bine știute. Pe unele nu le mai văzusem demult: Vrăjmașu, măgarul savant, apoi găinușa Flory, Agache și Olivia… Era și directorul de la Zoo, domnul Sandache…
– Felicitări, domnule Coriolan! – mi-a spus chiar el, pe un ton oficial. – Vă mirați de darul pe care vi-l facem? A fost dorința expresă a lui Doru, masculul minunat al echipei noastre de zebre. Prețuia foarte mult prozele dumneavoastră scurte, iar ideea de a vă ceda partea inferioară a trupului propriu la săvârșirea lui din viață i-a aparținut în întregime. Sper să vă bucurați de noua dumneavoastră libertate de mișcare și să simțiți în picioare întreaga vigoare a prietenului nostru dispărut. Iată că acum, în loc de două picioare, aveți patru; de cea mai bună calitate africană.
Cei care puteau, aplaudau acum. Ceilalți – după caz: fâlfâiau din aripi și cotcodăceau, înălțau trompa folosind-o ca pe un tulnic, răgeau spre cer emoționați sau tropăiau de zor. Eu aveam lacrimi în ochi: câștigasem niște picioare, dar pierdusem poate pe cel mai fidel cititor…

Distribuie: