Spații culturale nr. 31 (3)

Florin DOCHIA

Arta ca mod de filosofare
Înţelegerea logică şi certitudinea intuitivă

Moto: Nu putem exprima haosul
fără a-l pierde…

(Continuare dintr-un număr anterior)

2.5 „Adevărata artă merge, în general, pe calea opusă naturii, fără ca totuşi să o distrugă pe aceasta din urmă; tot astfel, adevărata artă se arată în posesiune, nu în cucerire, fiindcă posesiunea e o cucerire retroactivă.”

Cuvintele lui Søren Kierkegaard, din „Enten – Eller”, dau seamă de discursul paradoxal şi în răspăr al danezului, încărcat, s-ar spune, de un radicalism dogmatic în privinţa relaţiei om – Dumnezeu.
Kierkegaard s-a iniţiat în hegelianism prin Johan Ludvig Heiberg, fiind atras de conceptul de „cunoaştere totală” şi socotind că Hegel şi Goethe au dorit să restaureze clasicismul, înlocuind individul din totalitate, cultură şi stat. Gândirea-i se va schimba repede şi nu spre totalitatea gândită, ci spre individ şi viaţă din perspectiva creştină protestantă. Cristos nu învaţă, El acţionează, El este. Punctul de plecare al reflecţiei sale s-ar afla în ideea unui Dumnezeu care este individ şi nu divinitatea, a unui om care este individ şi nu umanitatea. Kierkegaard a opus (1835) teoriilor obiective nevoia aproprierii subiective a adevărului. „Paradis sau Infern, pot face abstracţie de orice, dar nu pot face abstracţie de mine.” (1836) „Pentru organizarea sistematică, disciplina hegeliană este superioară, dar pentru viaţă, este [superioară] intuiţia romantică.” Şi cum ar putea o gândire abstractă să fie completă? Monismul hegelian, care transformă imediatul în mediat, nu poate duce nicăieri. Cunoaşterea sistematică este, aşadar, imposibilă. „Cei mai mulţi dintre făcătorii de sisteme sunt asemenea unui om care ar construi un castel imens, dar care nu ar locui decât alături, într-o şură; ei înşişi nu trăiesc în acea imensă construcţie sistematică. Dar când e vorba de spirit, aceasta este întotdeauna o absenţă esenţială. Din punctul de vedere al spiritului, trebuie ca gândurile omului să fie casa în care locuieşte – de nu, cu atât mai rău pentru ele”. Opoziţia lui Kierkegaard faţă de Hegel vine din direcţia creştinismului protestant – conştiinţa păcatului este ceva incomunicabil -, însă şi dinspre romantism, pe calea non-identităţii dintre exterior şi interior, dintre universul privat şi universul public hegelian. Idolul subiectivului pur vine la putere. Hegel este combătut de către danez cu armele – conceptele – sale. În perioada de început, ambiguitatea persistă, e o relaţie ambivalentă, o „simpatie antipatică” (v. Jean Wahl*). Reproşurile pe care le face povestitorului Hans Christian Andersen – că nu are în scrierile sale o concepţie unică, generală asupra vieţii „care să fie o transsubstanţiere a experienţei, o asigurare de sine câştigată în luptă. Printr-o asemenea concepţie, indivizii se închid în ei înşişi şi, în acelaşi timp, se ordonează în tot” – vin dintr-o direcţie curat hegeliană. Dar Kierkegaard neagă capacitatea lui Hegel de a avea sentimentul plenitudinii fiinţei, însă se inspiră consistent din filosofia acestuia atunci când îşi prezintă dizertaţia asupra Conceptului de ironie în Magister Atrium, la Facultatea din Copenhaga. Hegel este pentru el o autoritate. Şi cu autoritatea se cuvine să se bată. Astfel că, finalmente, ironia apare, în disertaţia respectivă, ca un element ce nu poate fi integrat Sistemului hegelian. Pentru că Sistemul aparţine unui punct de vedere ideal, care nu există în viaţa reală, mult mai bogată decât poate fi cuprinsă de o cunoaştere care se vrea precisă, dar livrează explicaţii tautologice, speculaţii îndepărtate de existenţa individuală, fremătătoare şi ireductibilă la concepte fixe. Îndoiala şi ironia nu sunt în viaţa individuală ceea ce sunt cunoaşterea şi Sistemul. Sistemul nu este o realitate, poate fi considerat o „posibilitate”, dar devine repede o „imposibilitate”, pe măsură ce subiectivitatea câştigă în bogăţie şi în independenţă. Sistemul dispare. Valoarea nu este o proprietate inertă a realităţii, ea este ceva de cucerit pe calea subiectivităţii. Iar calea subiectivităţii conduce, în viziunea kierkegaardiană, printr-un scepticism mai profund decât cel al ironiei, spre o pozitivitate şi mai profundă, ce nu ţine de determinările umane, ci de determinările teantropice, acelea care nu se mulţumesc să facă din om un alt om, ci să facă din om un Om-Dumnezeu. Astfel că putem conchide, pe urmele teologului Emanuel Hirsch, că adevăratul triumf asupra lumii consistă nu în ironie, ci în credinţă. Sistemul se sprijină pe trecut, pe când realitatea este prezent. Absolutul nu este o gândire contemplativă şi care poate fi concepută de spiritul nostru, el este o libertate, o alegere, o dilemă, ne este propus: prin răspunsul la această dilemă ne creăm pe noi înşine. Esenţa gândirii lui Kierkegaard, expusă în forma sa specială de comunicare, indirectă, adesea ambiguă, se concentrează în ideea necesităţii dilemei, pe de o parte, şi menţinerii paradoxului celuilalt, pe de altă parte. Nu sufletul umanităţii trebuie salvat, căci nu există un suflet al umanităţii, ci un sufletul individual, acela care protestează, se împotriveşte Sistemului. (aparté: Să ne reamintim că Psihologia mulţimilor a lui Gustave Le Bon va apărea abia peste vreo jumătate de veac…) Opoziţia dintre Kierkegaard şi Hegel ar putea fi sintetizată în următoarele perechi de concepte: individ / „masă”; transcendent / imanent; religie / raţiune; existenţă / esenţă; concret /concept; adevăr subiectiv / adevăr ştiinţific; credinţă / panteism romantic; eternitate absolută / istoricism universal.

Un popas asupra timpului istoric scurs de la momentele „disputei” până azi ne-ar putea dezvălui câte ceva despre evoluţia adevărului viziunilor celor doi gânditori…
Discipolii lui Hegel vor fi: dinspre dreapta – A. E. Bierdermann, K. Fischer, G. F. Göschel, G. A. Gabler, C. H. Weisse… şi dinspre stânga „tinerii hegelieni” D. H. Strauss, frații Edgar şi Bruno Bauer, M. Stirner, L. Feuerbach, A. Ruge, K. Marx, Fr. Engels. Mai târziu, neohegelianii B. Croce, G. Gentile, J. H. Stirling…
După Kiekegaard se vor alinia, mai mult sau mai puţin manifest, Friedrich Nietzsche, Henrik Ibsen şi August Strindberg, existenţialiştii Jean-Paul Sarte & Simone de Beauvoir, Karl Jaspers, Gabriel Marcel, Albert Camus, Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein, „dialectica negativă” a lui Theodor Adorno; Dostoievski şi Kafka, Borges, Rilke, Herman Hesse şi David Lodge nu sunt străini de filosofia kierkegaardiană, iar influenţe considerabile vom găsi şi la românii Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian, Max Blecher, Nicolae Breban… Cei mai mari teologi protestanţi – Karl Barth, Rudolf Bultmann, Paul Tillich si Reinhold Niebuhr – îi datorează enorm lui Kierkegaard. Unii (Emmanuel Lévinas, Jacques Derrida, Richard Rorty, Paul Feyerabend) consideră că este precursor al postmodernismului…

Dar să revin la sugestia unei gândiri a lumii din perspectiva şi cu mijloacele artei. În viziunea sa, construită tot după model hegelian, existenţa este văzută ca experienţă umană concretă şi subiectivă, ca izbucnire ireductibilă la concepte, care trece prin trei etape, trei stadii esenţiale în devenirea sa: estetic, etic şi religios.
Primul este acela în care omul trăieşte în imediat, în care explorează şi fructifică momentul. Estetic, în accepţiunea lui Kierkegaard, înseamnă cunoaşterea prin simţuri, prin trăirea plăcerilor vieţii, la diferite niveluri de sofisticare. Individul nu deţine un control asupra sa ori asupra situaţiilor în care este surprins. E supus clipei trecătoare, se consumă în imediatul senzorial. Existenţa sa constă într-o sumă de posibilităţi de contemplaţie, nu într-o suită de proiecte de realizat. „Numesc estetic în om acel lucru prin care el este în mod ne-mediat ceea ce este.” Supus contingentului, trăieşte pasiv, la voia întâmplării, condus de „noroc”, „ghinion” ori, la un nivel superior, „destin”. Omul estetic are vocaţia de a trăi şi a cunoaşte în clipă şi pentru clipă. Importantă în acest enunţ este „vocaţia” – concepţia sa de viaţă constă întotdeauna în a face diferenţe: unii au talent/ alţii nu, dar caută doar satisfacerea talentului, a şti în sine şi pentru sine, lăsând la o parte dacă se ajunge sau nu la o realizare care să conteze la modul general. Reacţia este, însă, efectul automat al unei stimulări, iar expresia emoţională intelectuală, firesc, rezultatul unui efort creator. Reacţia aparţine prezentului, dar expresia vizează absentul, cum remarcă undeva Henri Wald. Este, într-o imagine accesibilă, de ciobanul din vârful muntelui, care cântă din fluier aşezat în iarbă, în preajma oilor sale.
Al doilea stadiu constituie necesara salvare, inevitabilă când, în faţa vieţii, omul estetic ajunge la exasperare. Este stadiul în care individul devine conştient de sinele-i unic. Astfel că se îndreaptă spre propria interioritate şi singularitate, spre deosebire de omul estetic, cel care rămâne interesat de manifestarea exteriorităţii. Se descoperă pe sine ca fiinţă cu pasiuni şi aptitudini, pe care le poate controla şi dezvolta. Esenţial este că îşi asumă în mod conştient responsabilitatea asupra propriei sale vieţi. Depăşeşte cunoaşterea empirică despre el însuşi prin ascensiunea la înţelegerea a ceea ce aspiră să devină, pune în operă proiecte. Se poate spune, cu termenii filosofiei clasice, pe urmele lui Kant, că omul etic exprimă universalul, prin voinţă şi mod de viaţă, se conformează imperativului categoric. Omul etic este conştient de faptul că poate exprima experienţa nu doar în timp ce o trăieşte, ci chiar anticipând-o. El descoperă că poate amâna expresia, iar această amânare este specifică psihologiei umane, este capabil, „prin generalizare şi abstractizare, să se distanţeze de prezent şi să obţină, prin creaţie, un supliment din ce în ce mai mare de viitor.” (H. Wald). Pe de altă parte, acest stadiu este intermediar, stabilitatea sa nu e asigurată de nimic. Omul subiectiv poate pierde în orice moment contactul cu individualitatea, sub imperiul obligaţiilor etice ce decurg din cerinţa/voinţa de a trăi prin şi pentru alţii. Imperativului categoric, care cere înrolarea în realizarea unei sarcini exprimând universalul, uniformizează, gregarizează. Ar fi, într-o imagine posibilă, ciobanul care renunţă la oile sale pentru a se dedica punerii pe picioare a unei formaţii muzicale care să cânte la nunţi, botezuri, înmormântări…
Pentru a nu (re-)deveni, într-un inevitabil moment de slăbiciune ori exasperare (sic!), om estetic, Kierkegaard socoteşte că omul etic trebuie să acceadă la stadiul următor, cel religios, în care nu mai trăieşte pentru sine, nici pentru ceilalţi, ci numai pentru Dumnezeu. Realizarea personală nu se mai produce prin cunoaştere sau prin acţiune, ci prin credinţă, care se întinde dincolo de gândirea etică şi este în afara unei explicaţii raţionale. Credinţa este cea mai elevată pasiune a omului. A ajunge la credinţă presupune a parcurge consistent, pasionat, experienţele trăirii estetice şi a asuma obligaţiile estetice, numai astfel pot fi recunoscute exigenţele misterioase ale credinţei. Dar eticul este suspendat, în sfera credinţei. Este, într-o expresie de încheiere a ciclului revelaţiei experienţiale, ciobanul care se întoarce în vârful muntelui, dar nu pentru oile sale, ci ca eremit, dedicat lui Dumnezeu.
Întrebarea ce s-ar putea naşte, după ce toate acestea au fost spuse, ar fi în ce măsură individul acesta dedicat exclusiv lui Dumnezeu, acest Om-Dumnezeu, mai poate fi recunoscut ca aparţinând speciei. Oamenii obişnuiţi, susţine Kierkegaard, trăiesc după categorii estetice sau, în cel mai bun caz, estetico-etice, devenind incapabili să atingă profunzimea trăirii religioase. Însă trăirea religioasă, desprinsă de imperativul etic şi de tentaţia cunoaşterii, îl poate păstra pe individ în sfera umanităţii? Luat de valul contestării antecesorilor şi contemporanilor, intrat cu totul, şi din pricina întâmplărilor dramatice din viaţa personală, pe calea credinţei nestrămutate într-un Dumnezeu alcătuit conform propriilor nevoi spirituale, Kierkegaard nu cată a ajunge la o asemenea dilemă şi a o rezolva în vreun fel. Nimic nu îl împiedică, însă, să aprecieze deschis stadiile în care adastă „oamenii obişnuiţi”. Este convins că „sub cerul senin al esteticii totul e uşor, frumos, trecător, dar când etica se amestecă, fie şi foarte puţin, totul devine tare, colţuros, agasant.” Însă „splendoarea, divinul esteticului constă tocmai în a nu te ataşa decât de ceea ce este frumos. Estetica nu trebuie să se ocupe decât de literatură şi de sexul frumos.” Kierkegaard, socotindu-se, poate, socratic, se foloseşte de ironie şi de paradox, dar nu stăruie în lăuntrul lor, se arată a fi, în fond, melancolic, trist, disperat, amintind de causticul romantic (cum observă Mircea Eliade). Este, orice s-ar spune, un om sub vremi, o lectură modernă poate amenda destule datări, dar, fundamental, viziunea sa este originală şi utilă. Astfel, dacă omul estetic neagă dihotomia din cauza distanţării faţă de ea, omul etic acceptă depăşirea dihotomiei în sfera gândirii şi o respinge în aceea a libertăţii. Originea ideatică kierkegaardiană se află în echilibrul dintre estetic şi etic în elaborarea personalităţii. Chiar dacă nu există prea multe posibilităţi în alegerea sarcinii vieţii, important este actul alegerii, însă contează nu atât alegerea corectă, cât, mai degrabă, energia, seriozitatea şi patosul cu care realizăm alegerea. Subjugat chiar de ideile celui pe care-l combate, Kierkegaard socoate că omul este excepţional în măsura în care poate realiza mai mult în viaţa lui din ceea ce este general-uman. Dacă „adevărata artă se arată în posesiune”, atunci luarea în posesiune a cunoaşterii de către domeniul artei nu mai pare deloc nepotrivită. Omul estetic ocupă teritoriul omului etic. Ştiinţele îşi arată în fiecare clipă utilitatea şi slăbiciunea, nici o aserţiune nefiind viabilă, metaforic vorbind, de la o zi la alta, Natura arătându-se neînduplecată în a fi mereu surprinzătoare prin noutate, intensitate şi imensitate. O cale regală de a pătrunde misterele lumii pare a fi revelaţia prin artă, la intersecţia celor trei stadii/sfere kierkegaardiene, niciodată exclusiv înăuntrul uneia dintre ele. La care se adaugă, desigur, o înţelegere superioară a conceptului de Divinitate. Ceea ce sugerează ocuparea de către omul estetic şi a teritoriului omului religios! Sigur, pare că suntem deja dincolo de intenţiile manifeste ale filosofului danez, dar dacă el nu a mers mai departe, nimic nu ne împiedică pe noi să o facem! Omul estetic se pierde treptat pe sine pe măsură ce devine om etic, dedicat celorlalţi, dar se recâştigă pe sine devenind om religios, pierzându-i pe ceilalţi în favoarea a unui Dumnezeu cu care se identifică. În ce măsură omul religios a pierdut câştigurile omului estetic şi pe cele ale omului estetic? Ori nu a pierdut nimic din esenţa lor? Poate că tocmai aici stă superioritatea Credinţei, în temeiurile estetice şi etice ale sale. Contemplarea omului estetic face parte din bagajul stărilor omului religios. La fel, asumarea conştientă a responsabilităţii asupra propriei sale vieţi, specifică omului etic. Iar conceptul de (Dumne)Zeu este o esenţă care, odată descoperită, cere cu necesitate existenţă. „Zeul nu este un nume, ci un concept, din care probabil că rezultă că a lui essentia involvit existentiam [esenţa implică existenţa]”- afirmă Kierkegaard pe urmele lui Spinoza. Contemplarea + responsabilitatea – id est reflecţia – adaos la ideea de creaţie (experiment, noutate, viitor etc.) conduce la gândirea lumii din perspectivă artistică, cunoaşterea prin revelaţia artistică, singura capabilă de totalitate, prin implicarea intuiţiei, şi, astfel, net superioară cunoaşterii empirice ori conceptuale a ştiinţelor, pe care, firesc, o înglobează fără efort. Desigur, există problema limbajelor, dar este o situaţie de aprofundat mai târziu…
……………………..
* Revue Philosophique de la France et de l’Étranger, T. 112, Juillet à Décembre 1931, pp. 321-380
(Va urma)

Florin Dochia cu Leo Butnaru şi Adrian Munteanu la Rm. Sărat

Adrian MUNTEANU

O suliţă înfig în pleoapa serii

O suliţă înfig în pleoapa serii
Sub care taina patimii e trează.
Mă lupt ca Horus când îl săgetează
Pe Seth prin bezne fremătând puzderii.

Mă-neacă pâcla care-nveşmântează
În umbre fără trup corăbierii.
Rup vălul mut, al poftei şi-al durerii,
Ce încă-n ceasul vlăguit vibrează.

Din orizonturi se prelinge sânge
Şi raze-nvinse au căzut perechi.
Tăcerea-n grota viciilor plânge,

Ţipăt rănit se-mplântă în urechi,
Iar îngerul ciclop etern răsfrânge
Adâncul pur al zărilor străvechi.

În umbra zilei

În umbra zilei aripa se-mplântă
Şi-acoperă uimirile cu pana.
Un strigăt stins îmi sfredeleşte rana
Iubirilor ce nu mă mai frământă.

Lumina stinsă-şi leapădă sutana
Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.
Talaz fugar pe mal se ia la trântă
Cu liniştea ce-mi pustieşte dana.

În iarbă-ngenunchez şi-mi cer iertare
Cărărilor ce le-am urcat pieptiş.
Un fir de iarbă-nfige în uitare

O sabie cu-nsângerat tăiş
Şi pasărea rămasă-n aşteptare
Îmi tăinuieşte-adâncul din frunziş.

Sonetul meu s-a ridicat pe schele

Sonetul meu s-a ridicat pe schele,
A ros din tihna anilor şi-a minţii,
Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,
Tânjind să smulgă lenea din prăsele.

Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii.
S-a copt în umbra vrerilor rebele;
A devenit fântână din castele,
Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii.

Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie
Decât un vârf de paloş înroşit
În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie

Cu slova smulsă trupului sleit.
Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie
Abia târziu un rost mi-a hărăzit.

Valul infinit

Nu văd o frunză, e-un ocean de lavă
Ce-a cotropit cu verde crud câmpia.
Nu trece-un sol, călcând împărăţia
Doar cu un gând de ură şi otravă,

Ca să înşface-n prapuri strâmbi domnia.
Nu cred că-n mers e-o putredă zăbavă
Şi-n orice colţ de stâncă o epavă
Va fi să-şi verse tihna şi vecia.

Un ţipăt lung e gata să aline,
Închide rana lama de cuţit
Şi semne oarbe-n patima de sine

Vor întări zidirea unui mit.
De sus, din bolţi, şi până jos, în mine
E-ntotdeauna valul infinit.

12 mai 2012

Trup lângă trup şi gură lângă gură

Trup lângă trup şi gură lângă gură,
Aud suflarea celui ce-aţipeşte.
Amorf convoi în dimineţi porneşte
Prin râpa clipei, prin deşert şi bură.

Primim comanda. Pasul prins în cleşte,
Sudoarea frunţii sunt şuvoi de zgură.
Strivim aceeaşi piatră rece, dură
Şi-un singur glas din pieptul lânced creşte.

Şovăitor, pe-un unic fir de aţă,
Ne vom supune-nfricoşaţi decât
Să căutăm doar calea noastră-n ceaţă.

M-am săturat de ordin până-n gât!
Unde-i simţirea? Doar a mea, pe viaţă?
Nu ştiu răspuns. Sunt doar soldat. Atât.

Printre grădini arzând

Printre grădini arzând îmi port povara,
Ferind-o de a iederei dogoare.
Săgeţi de foc se-mplântă în picioare
Din arc de greieri ce-au sfărmat vioara.

Zvârlit pe umeri, rugul de răcoare
Şi-a-nfipt în carnea tăbăcită gheara.
Îmi picură pe-un colţ de geană seara,
Când fructele au devenit amare.

Prin sângele de zmeură vegherea
Roteşte-n tâmplă timpul ca un fus.
Mi-au smuls din piept uimirile puterea

Şi m-au târât smintite-ntr-un apus.
Prelungi bejenii adâncesc durerea
Acelor vremuri ce-n etern s-au dus.

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!

„Shakespeare nu ar fi însemnat nimic pentru englezi, dacă nu-l traduceau nemţii”. (Lev Tolstoi)
Pentru că, vorba românului: „Nici-un dor nu vine greu/ca dorul din satul tău”.

„În ce lume trăim? Nu găseşti făină, totul e tărâţă”. (M.Unamuno)
Da, maestre! Suntem o lume de lături!
Întrebat ce părere are despre fericire, Cehov a replicat printr-o întrebare: „Nu ştiţi dacă la magazinul din colţ au marmeladă?”.
Chiar aşa! Oare vor mai aduce?
La şase luni după ce a luat Premiul Nobel pentru literatură, cărţile lui Samuel Beckett au fost date la topit.
-Cu tot cu cititori?
-Care cititori?
„Scrieţi, băieţi, ce vreţi, că mănânc eu rahat şi pentru voi!”. (M.R.Paraschivescu)
Numai că mulţi dintre ucenicii maestrului au ţinut să se înfrupte neapărat şi ei din amintita delicatesă.
Într-o schiţă de Kafka, medicul se băga în pat alături de bolnav.
Tot aşa procedează şi unii critici literari de astăzi, când e vorba de debutante.
„Sunt prea mulţi poeţi netalentaţi. Oare de ce mai scriu?”. (Laurenţiu Ulici)
Păi, decât să se apuce de furat…
„Numai vinul bun face poeţii mari”. (Avram Tudose)
Şi cum, aproape tot vinul e contrafăcut…
„Bă sunteţi deştepţi, dar vă mănâncă prostia!” (Marin Preda)
Şi asta până când, moncher?
„Să priveşti fascinantul spectacol al cerului din fotoliul de orchestră al unei căpiţe de fân!”. (Geo Bogza)
Superb, maestre! Dar noi nu mai vedem decât… nutreţul.
„Ai să mori pe rogojină!”. (Zaharia Stancu)
Să ştiţi că scriitorul român se apropie de acest prag al… prosperităţii.
Dialog academic:
Ion Călugăru: „Domnule Eftimiu, ca poet nu vă gust, dar ca om vă stimez”.
Victor Eftimiu: „Domnule, ca scriitor nu te cunosc, iar ca om, te bag în mă-ta”!
Astăzi „trimiterile” colegiale sunt mult mai insistente.
„Scriu cu timpul scos din priză”. (Ady Cusin)
Şi nu e prea întuneric?

Adrian BOTEZ

DIN LOCUL DE LECUIRE

RUGĂCIUNE

Doamne
îndură-Te de-nfriguraţii
prizonieri ai celulelor temniţei – şi
de-nsângeraţii martiri ai spitalelor
nopţii de febră

toţi i-au uitat
pe aceşti: de la ei nimeni n-aşteaptă veşti
de vinile lor – Tu
Doamne – să nu ştii Te-ai îmdurat

Maica Cea Sfântă le
plânge – în ochi şi în
sânge: de-acum – amin şi amină
cine calcă pe fluturii inimii lui – pe Tine
Te-a trezit în grădină

…libertate şi
lumină lor dă-le! –
ostoire a rănilor şi nădejde…
ştii bine: când înapoi pe pământ vei veni
preajmă-n delir ei Îţi vor fi

…în miez de noapte
slinoasa uşă-a celulei de temniţă
direct spre cer s-a deschis – la fel
fereastra cu îngeri a
casei durerilor – după Tine-a strigat
şi trimis…

CATRENUL AMINULUI-EMINESCU

Amin izbeşte struna simandrei de oţel
stârnind taifun de sunet în cerul de agheasmă
iar Sfântul Duh se miră cu holde şi mireasmă
se dumireşte astfel: pe-aici se plimbă El

ELEGIE

era toiul verii când am căzut
s-a făcut toamnă – de când bolesc – de
necrezut

frunzele se limpezesc în galben
înlăcrimat – cerul a obosit de
atâta chemat
mă bocesc – ca nişte boşorogi slabi de
înger – copacii de la fereastră

…a trecut – prin sălcii – pasăre măiastră…

îmi măsor timpul cu
radiestezia rugăciunilor: abil prestigitator
ascund flăcăruia de pe comori

numai mie mi-e dat să văd
curând – Marele Incendiu

ZADAR DE TOAMNĂ

frunze scrâșnesc pe-asfalt – bătându-și joc de soare
pe pielea-ntinsă-a aerului răni apar
nehotărâre – moarte și-exaltare
se trec-petrec pe-obrazul milenar

sunt vremi de-amurg și ceas de-ntunecare
de isterii pe muchii de cuțit
e de ajuns să-mpingi mai tare-o boare
cosmosu-ntreg în plâns a izbucnit

nu mai șoptiți: se-aude prea departe
pe Grădinar și păsări le trezești!
…dar crinii-n cântec cresc pe maluri sparte

îngerii mor și ning și-s preacuminți:
porțile zarea și-a pierdut – o voce
cade nisip – din ‘nalt zadaru-atroce

CUCERNICIE

cucernică toamnă – vânt de strigonidă
cuțitul sub rasă – ne-mplinită-omidă
vin din zări – măiastre – fâlfâind risipe
croncănind la lună – soarta s-o-nnisipe

vânt de strigoială – zodii pe tânjală
pițigăie sticlă sfinții fără barbă
eunucii îngeri la cântar ne-nșală
restul tre’ să-l cauți – zvârcolit prin iarbă

cucernici călăii își asmut surzirea
de orbit timpanul – smuls în vârf de țipăt:
cine-n noaptea asta își pitește firea
după briciul stelei – sleit într-un sclipăt?

cucernică toamnă – vânt de strigonidă
strepezește vremea printre colți de șarpe:
sufletu-mi în zdrențe își caută-o firidă
unde nasc în spasme corzile de harpe

sfântă isterie – dulce calomnie
răzgâind pe diavol cât o herghelie
noaptea nu mai trece – zeul e tot rece
în Regat – Șopârla e-n extaz cu Zece

CABOTINISM DE BOLTĂ

schelete sordide ies din firide
văzduhul e-n prag de sabat
violate silfide – idei invalide
se zvârcolesc delicat

târfă de zguri beată-n cianură
veghind și bocind preacurat
regină obscură – aiurând paceaură
se suie pe norul uscat

descântă și cântă – tremură sfântă
în dialog macerat:
cade – se-mplântă – binecuvântă

în mlaștini toți viermii-s la sfat
…cine suportă fără revoltă
cabotinismul de boltă?

CAVALERUL NEGRU

cavalerul negru tace la răscruce
șobolani și nimfe înhămai la cruce
bătrâne amurguri transpir subsuoară
că mor și mă satur n-ar fi prima oară

m-așteaptă m-așteaptă negru cavalerul
nu mai văd pământul – nu mai văd nici cerul
doar abis de mume adulmecă-mi viața
rid cu rid se șterge de pe zare fața

nord cu nord mă-nchipui în alegorie
ce a fost să fie e doar teorie:
s-asmut unul pe-altul dulăii fantastici

Hristosul și Iuda se sărut sarcastici:
…cavalerul negru spada și-o jupoaie
prin noapte se-ndeamnă și gem lungi convoaie

CALEA LAPTELUI

cred că mai e niște
lapte acru într-o sticlă – sub pat – hai
să-l beau tot
Calea Laptelui strălucește pe cer – și-mi arde
toate șansele de a mă întoarce pe
pământ – vreodată

mă voi face de râs – și voi rămâne – ca un crai de
operetă – călare pe umerii Ursei Mari
dresată de asurzitorii – inchizitorialii
îngeri

AICI

vuieşte simandra duhul de vecernii
văpăi de credinţă se aştern pe zare
Dumnezeu din schituri iscă sempiternii
lumina de jertfă se scaldă-n altare

mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce
sângerează crinii izvor de-nviere
iar pământu-acesta mă-mbracă-n odăjdii
când sărut fierbinte coasta de-njunghiere

aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire
aici vin strămoşii pentru miruire
aici e poporul sfinţilor voievozi!

în lături Satană – voi leproşi irozi!
aici doar martirii învie când mor:
veneticii însă n-au nici trai nici spor!

Cosmin PÂRGHIE

*
copilul orfan scoate cu unghiile vinete un cuvânt cadavru din peştera sufletului.
care să fie? moartea stă pe marginile lui îl priveşte
cu un ochi adânc şi îngheţat. el face un pas de frică pe treapta lichidă
face pa la realitate şi alunecă pe scara de fum care duce acolo.
trupul rămâne gol, ci-n ochi încă filmul rulează : durerea care crompoţeşte…
şi sufletul usturat care urlă în limba celor morţi şi… îmi zic
în curând câinii vagabonzi vor muşca din trup ca din oricare alt trup
clopotele îşi vor clăti gura în fiecare dimineaţă la amiaz şi seara
şi toţi mai puţin cel de sus îşi vor întreba cuvintele ce? cum? încă unul?
… îmi mai zic el poate că acum a găsit calea ce duce acolo el poate că acum e acolo
sau cine ştie acel acolo poate că nu-i decât o veşnică ridicare din umeri
şi sufletul – aburul care-şi ratează zborul şi se risipeşte în nimicul gros
care ne-nconjoară şi ne ameninţă –