Literadura nr. 25 (2)

Dumitru BĂLUȚĂ

***
Mă dau pe lângă pietrele dezaripate
ca să le înțeleg tăcerea –
atât de grele, doborâte fiind
tocmai când învățase
să zboare.

De plouă sau viscolește,
de se surpă cerul, pietrele
se retrag la adăpost
în interiorul său.

Spectacol cu pescăruș

În primul act, pe fundal,
cineva atârnă o armă.
Spectatorii, cu respirația tăiată,
urmăresc ce va urma…

În ultimul act, în culise răsună
Împușcătura.
Intră în scenă actorul cu pasărea albă
care nu mai e decât un trofeu
la cingătoare.

Câtă speranță s-a risipit,
ca și strigătul
diluat în iureșul străzii
pline de cauciucuri încinse.

Cu înserarea pe umeri

La tinerețe, când abia învăța
să iubească, voinic fiind,
tata muta dintr-un loc în altul,
ca pe un bolovan de foc, soarele
și însămânța cu el ogorul
ca să crească roade de aur.

Peste timpuri, precum un zeu,
încărunțit și îndatorat lui însuși,
aducea de la câmp
înserarea pe umeri
ca pe o coasă eternă și ea…

Cavalerul de Plumb

Plictisit de slujba la zeița Pax,
Cavalerul de Plumb mai scăpăta-n capricii.
Sedus de Bachus, se dădea cu slova
ca de-a tumba în arenă. Ba chiar,
pe post de eminentă țintă, exersa cu glonțul.

De aici pân’ la război nu rămânea
mai mult de-un singur pas, însă rolul lui
se dovedi a fi scris altfel decât
pățaniile bravului soldat Svejk…

Alte vânturi, iată, bat.
Plumbul gri profilul ce-i alcătuiește
nu-l mai identifică cu cavalerii
păzitori de umbre și speranțe,
retrași la vatră-n alte cărți pe rafturi retro,
iar Zeița Pax, eterna enigmă fără de străjer,
năframa albă flutură la intersecții.

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XX)
Amintirile copilăriei (III)

Nici în copilărie și nici mai târziu nu mi-a plăcut să fac publice dorințele neîmplinite și nemulțumirile mele, de orice fel ar fi fost ele.
Dar iată că acum, după amar și amar de ani care s-au tot scurs de atunci nu mai pot ascunde una din supărările mele din primii ani de școală: N-aveam de unde să iau cărțile pe care mi-aș fi dorit să le citesc.
Abecedarul, apoi celelalte cărți din clasele primare nu-mi mai ajungeau, iar biblioteca, mica bibliotecă pe care o avusese școala din Lera Chiojdului dispăruse în incendiul care mistuise clădirea unde învățaseră copiii din promoțiile anterioare. De o bibliotecă sătească nici nu putea fi vorba, pe oamenii de acolo interesându-i mai puțin ori deloc cartea. Existența lor era centrată pe asigurarea traiului de zi cu zi, eventual să-și creeze, lor și copiilor, o oarecare stare materială.
Din clasa întâia și până într-a treia mi-a fost dat să-mi tocesc coatele pe niște bănci vechi (doar atât mai putuse fi salvat din amintitul incendiu) într-una din camerele vecinului nostru Ionel Gheșca unde s-a „mutat” școala, chipurile provizoriu (dar provizoratul ăsta avea să dureze ani buni, peste zece, până când s-a construit un nou local).
Așadar, la mine ajungea absolut întâmplător câte o carte, procurată la fel de întâmplător de tata de la te miri cine. El nu iubea literatura, dar atunci când i se ivea prilejul mai citea și el câte ceva.
Odată, într-o seară, venind de la o ședință de la raionul Cislău (fiind tehnician veterinar era și el chemat acolo pentru cine știe ce instructaje) mi-a adus, decupată dintr-o carte, poezia Mărul de lângă drum, de Mihai Beniuc, fiind entuziasmat foarte de ea…
Când am ajuns ceva mai mărișor și mă bucuram de prietenia lui „Nenea Ionică Negulescu”, vânzător la cooperativa din sat, mai primeam și de la el câte o carte ajunsă acolo o dată cu marfa (petrol lampant, ulei, sticle de lampă – eram încă departe de electrificarea satului).
O altă cale de a face rost de cărți, tot de la o cooperativă, era când mergeam în satul vecin, la Corbu sau chiar mai departe, la Cătina. În acest din urmă loc m-am dus, în vacanța de după clasa a IV, pedalând pe bicicleta tatălui preț de aproape zece kilometri dus și întors. Dar nu mai contau nici oboseala, nici efortul și nici căldura suportabilă pe drum (era prin iulie, sau poate august) de vreme ce mă întorceam de acolo cu câteva cărți despre care auzisem la radio și pe care mi-am dorit să le am și eu…
Când nu mergeam cu vaca la păscut ceva mai departe de sat și mă duceam cu ea în livada de pruni din apropierea casei, aveam musai cu mine o carte.
Și-n vreme ce în urechi îmi răsunau sunetele înfundate ale ierbii păscute de vacă, citeam tolănit la umbră imaginându-mi cam ce și cum aș fi făcut eu la bordul submarinului căpitanului Nemo dacă într-o zi în locul măruntei gârle a Bâscii Chiojdului ar fi apărut din senin un ocean și la suprafața lui aș fi distins coama celebrului submarin cu care personajul lui Jules Verne colinda nesfârșitele întinderi de apă ale pământului. Sau pe unde m-ar fi putut purta balonul cu care aș fi plecat să înconjur lumea…
Să fi fost, fără voia mea, un cosmopolit pentru că citeam cărți de autori străini? Nici vorbă.
Tot după o cursă făcută cu bicicleta până la Cătina m-am întors acasă cu Desfășurarea lui Marin Preda. Să spun că am citit nuvela pe nerăsuflate aș minți. Am citit-o, cum ar zice turcul, iavaș-iavaș, fiindcă am început să-mi imaginez că mă întâlnesc într-o dimineață cu Ilie Barbu, că stau de vorbă cu el, ori îl ascult povestindu-mi cum devine cazul cu trecerea la colectiv a țăranilor din satul lui, că la noi erau unii care se cam împotriveau…
N-a fost așa, dar peste ani mi-a fost dat să ajung de mai multe ori în Siliștea-Gumești, satul natal al scriitorului, să-i parcurg biografia mai de aproape și chiar să fac parte dintr-un juriu unui concurs care-i poartă numele.
De unde se poate trage concluzia că în viață nimic nu este întâmplător…
Cu marii autori ai literaturii noastre și cu cărțile lor mi-a fost dat să mă întâlnesc abia când am ajuns elev la Școala pedagogică din Buzău.

Olga ȘTEFAN

Un est domestic

în ținuturile tot mai estice din poezia Sanjei, mașinile transportă
femei gravide. le mai putem numi fără rușine
cutii chinezești?

știi destinația? o periferie despre care vorbești
doar în șoaptă, o boală proaspăt diagnosticată
despre care afli ceva nou
în fiecare zi.

Sanja afirmă frumusețea liniștii. știi. ca-n vilele istorice de pe
Șipotul Fântânilor, ca șerpii imposibil de dresat
și șotronul peste care noaptea toarnă un sarcofag. soarele vrea un sacrificiu și-l
cere.

un nou est domestic: în aroganța ultracentrală a blocului de garsoniere te vânam cu binecuvântare de la arhiereu.

pentru că iubirea e mare și sfidează
vigilența oglinzilor retrovizoare, n-aș vrea să fiu eu

cea care se ridică din pat, își scoate din salteaua cu burete
„sufletul dărăpănat” și o coastă,

să fie din nou subțire, infertilă & frumoasă,

luându-și a doua slujbă, să-ți cântărească
roșiile stropite,
recolta viermănoasă,
rodul pântecelui tău – înainte de toate –

dincolo de ușile pe care le zgâriam, vocile purtau burți bombate,
cruci din aur la gât și trofee din piele de crocodil tatuate pe piept.

când îmi vorbeau, îmi spuneau să te-aștept,
risipind ceața beată a zilelor noastre vânătă-pusă-la-copt…

iubirea e mare, dar nu circulă cu autobuzul de opt,
nu prin orașul-smochină-stricată în chiar mâna falsului profet,

am observat ce efect
are asupra cerului absența ta: chiar și atunci când e plină, luna pare de fapt
să descrească.

și din toate viile am cules aguridă
când altceva așteptam
să-mi rodească.

Gabriela ILIE (PETRE)

Poetă nedebutată, semnează cu prenumele tatălui din motive identitar-afective și pentru că Petre este o ingineră care nu a lucrat niciodată ca ingineră.
A lucrat în presă colaborând pe secțiuni tehnice de agricultură în presa de specialitate și la secțiunea opinie politică la „Jurnalul Național” o scurtă vreme. Preferă presa independentă în care se mai implică și o susține în proiecte. A mai publicat texte pe platformele online „O mie de semne”, „Noise Poetry”, „Revista Zugzwang” și „Poezia de duminică”.

Gîndul
că te revăd
mă întinde pe spate
în lumină & pofta
îmi descoase coastele
mâinile sapă fântâni mici

Trăiesc într-o vară care se termină brusc. E frumoasă plaja cu puțini oameni. În afară de fiică-mea nu văd alte dovezi de viitor al țării, doar un castel de nisip și câteva urme ale altor copii. Sau poate sunt ale mele din verile trecute. Muzica ambientală e spartă de vocea găleții cu porumb fiert. Fetele cu silicon poartă costume elegante, întregi. Însoțitorii poartă tatuaje imense. Toată lumea e acoperită, decentă cumva. Mai puțin briza și privirile. Mă îmbrac într-un struț ascuns între pălărie, copertă și nisip. Reușesc des să fiu singura topless, brainless & alte less. Întreb un prieten pe mess: oare există plajă de nudism unde se merge cu pieptul gol și inima vidată.

(what the living do)

în fiecare zi încerc să fac
ce fac oamenii vii

ața dentară trage scurt
de memoria măselelor de minte

mă uit cu încântare la pat
strig la mine fără să zic nimic

te-am trăit aici
și nu știu ce am