Spații culturale nr. 31 (2)

Grigore VIERU
(1935-2009)

Gardez la demeure paternelle

Ecoutez, mes frères et mes soeurs
Qui sans cesse vous vous disputez
Pour vendre plus vite la demeure
Paternelle qui nous est restée.

Gardez la demeure paternelle,
Gardez tout ce qui est saint encore.
Les enfants y chantent des noëls
Même si les deux hôtes sont morts.

Gardez la demeure paternelle,
Gardez même le petit verrou.
Tous les souvenirs nous y appellent,
Les yeux de la mère sont partout.

On a besoin, c’est vrai, d’argent
Dans ces temps lorsque la vie est dure
Et chacun de nous a des enfants,
Mais aussi sa propre enfance pure.

Si nous la vendons, le nouveau maître
Va changer d’abord le cadenas
Et puis va monter d’autres fenêtres
Pour que rien ne soit comme autrefois.

Nous allons partir de cette vie
Chez les nôtres qui dans le haut ciel
Vont vouloir savoir qui se soucie
De notre demeure paternelle.

Rallumez la lampe
à huile

Dans vos maisonnettes rallumez,
Près du basilic tout éternel,
La lampe à huile puisque chez
Lui revient Seigneur transi de gel.

O, Seigneur du ciel de notre foi,
Quels sont, s’ils existent, tes péchés
Pour lesquels t’a t-on envoyé là,
Dans les Sibéries illimitées?

Mais tu vas leurs pardonner, Seigneur,
Puisque ta bonté est infinie,
A ceux qui t’ont déporté ailleurs
Par le froid de tant de Sibéries.

Il pleut le soupir et le vent pleure;
Mon âme est aussi pleine de froid
Puisqu’on a beucoup souffert, Seigneur,
Loin de ton conseil et ton éclat.

De nouveau pénètre donc chez moi;
Oublions ensemble les congères
Et, dans la chaleur de notre joie,
Restons embrassés comme deux frères!

Versions françaises par Ion Roşioru

Biblioteca de rouă

Frate,
am văzut ţări bogate
în care-aş fi rămas
la fel de sărac.
Frate,
e plină lumea de punţi
pe care trebuie să le treci
înfrăţindu-te cu dracul.
Frate,
eu pot muri oricând,
dar nu şi oriunde.
Eu nu pot muri
decât cu chipul răsfrânt
„în acest geniu al ierbii
care e roua“.

Simion DIMA

[PENTRU CĂ EŞTI]

Fără tine
moarte-au fost
clipele.
Fără tine
retina mea
nimic n-a-nregistrat.
Urechile surde
mi-au fost
fără tine
şi paşii rătăcitori
m-au dus prin gropi
adânci,
prin mărăcinişuri,
picioarele mi-au
sângerat prin spinii
singurătăţii
şi încă mai jos,
unde e noapte,
umed şi
rece.

Când ard şi când
trăiesc
e pentru că
eşti.

(24/25 XII 1965)

[AŞTEPTARE]

Aştept,
prea des aştept,
dar gândul nu se-ncheagă
şi versul e durut.
Aştept, mă iscodesc,
mă-ntorn şi cred că
dospesc în mine
simţuri adormite.
Poate că sunt
simple
sclipiri risipite,
poate funigei,
poate fulgi de nea,
în noiembrie,
poate fir de colilie
răzbind peste stânci…

(21 august 1964 ora 24)

PRESIMŢIRE

E încă iulie
pe la mijloc,
soarele dogoare
năpraznic
până târziu
seara,
piatra arde
şi incandescentul astru
parcă uită
să apună,
a trecut demult
solstiţiul,
dar razele încă
pârjolesc,
măcar că în curând
ziua nu va mai avea
putere,
minut cu minut
i se retează firul,
nu mai e mult
şi vine echinocţiul,
atunci lumea se-acoperă
încet de întuneric
şi după echinocţiu
încă mai vine
o noapte şi mai lungă –
o noapte a nopţilor.

(3 august 1987)

CAPCANĂ

Mor toate impulsurile –
până a nu deveni fapt.
Trudnic înot în apa rece-a
singurătăţii
şi caut ţărmul.
Ţărmul iată-l:
stânci umede şi
ascuţite,
lucioase pietre,
unghiile alunecă,
iar colţurile
îţi zdrelesc mâinile.

Scufundă-te în apa rece
din care nu e scăpare.

(24 I 1963)

SOARE CU DINŢI

Soare cu dinţi.
Părelnic.
Lumina nu luminează,
căldura nu încălzeşte,
nădejdi nu răzbat,
cuvântul nu-mbărbătează.
De nicăieri
vreo mişcare.
Tăcere deplină,
încremenită.
Vântul numai
nu încetează.
Şi acest soare
al gerului,
crispat
şi nemişcat
deasupră-mi.

(Aprilie 1986)

[MORTUL VIU]

Faţa încremenită.
Nu vede, nu-aude.
Trece un om care
nu mai ştie să râdă.
L-au bătut toţi
şi l-au scuipat şi
l-au hăituit câineşte,
şi i-au crestat creierul,
cu otravă i-au împuns inima,
apoi i-au ucis candoarea.
Şi omul a uitat
să râdă
nimic nu-l mişcă azi,
el trece uniform
somnambulic,
împins de resorturi,
trece-n amurg
amurgind trist,
vede copii ori
ascultă cântece,
dar nici vede
nici aude,
omul acesta e
mort, cu toate că…

(17 VIII 1962)

[SE-ASCUNDE]

N-am nicio surpriză,
pământul meu e sterp,
sămânţa nu rodeşte.
În gară nu vin trenuri,
adică vin,
Toate minus
cel aşteptat,
acela deraiat-a undeva
în sud, undeva la vest
de speranţă,
soarele se-ascunde după ceaţă,
lenea cască, adânc,
cască, până în suflet
şi dincolo,
să se vadă anii,
să se adune, stive,
neputinţa.

(1962)

COZIA

Un bob de flacără
cât o virgulă aurie,
deasupra mormântului.
Oltul, sub stâncă,
bătând malurile
şi zugrăvelile
înnegrite, ce ascund
chipuri voievodale.
Printre TIR-uri
sub care trepidează
lespezi de piatră,
temelii şi turnuri,
o mână
apasă nesigur
pe declanşator,
vizând chenarele
sculptate ale bisericii
unde mai arde încă
sfios
boaba incandescentă
a trecutului;
atât ne-a rămas.

(18 iulie 1987)

LAICĂ RUGĂ

Cărările se-nvolbură
drumurile nu mai duc nicăieri.
Toate luminile sunt stinse.
A pâlpâit ultima flăcăruie
de lumânare plăpândă,
de-acum barca
pluteşte în derivă,
moale, inertă,
până la ţărmul
de unde nu mai e
întoarcere.

(iunie 1962)

Poezii îngrijite de
SIMONA-GRAZIA DIMA

Doina CERNICA

O zi din viaţa limbii române la Cernăuţi

Cu răsărit şi apus, cu un bătrân care pleacă şi o fetiţă de-o şchioapă care îţi recită ,,Noi suntem cu toţii buni /Nu facem niciun rău /Că de-acolo sus, din cer, /Ne vede bunul Dumnezeu”, o zi din viaţa limbii române la Cernăuţi nu e la fel ca în România. Cu atât mai mult, Ziua Limbii Române.
Gândită în urmă cu cinci ani ca preludiu la ,,Limba noastră cea Română” şi numită în spiritul lui Nichita Stănescu ,,Respirări”, o manifestare generată de o iniţiativă particulară şi întreţinută de sentimente care se încăpăţânează să supravieţuiască aduce în pragul celei mai mari sărbători a românilor din nordul Bucovinei carte şi oameni de carte, îndeosebi din sudul acesteia. Îndeosebi, pentru că pe cheltuiala lor, într-un soi de exemplar voluntariat al inimii, au urcat în aceşti ani la Cernăuţi şi Micaela Ghiţescu, redactor-şef al publicaţiei ,,Memoria, revista gândirii arestate”, din Bucureşti, şi, cu o expoziţie, artista plastică, Dany-Madlen Zărnescu din Bacău, şi Elena Condrei, directoarea Editurii Geea Botoşani, şi prozatorul Radu Mareş, din Cluj, autorul primului roman al Bucovinei întregi din ultima jumătate de secol. O prezenţă constantă au rămas de la început monahiile Elena Simionovici şi dr. Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneţ şi stareţa acesteia, stavrofora Irina Pântescu, fiind principalul sprijin al ,,Respirărilor”, care dincolo de graniţă au în Societatea pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuţi”, cu ziaristul Vasile Bâcu preşedinte, un partener de calitate.
Anunţată în acest an din timp, special de Ziua Limbii Române, manifestarea a avut parte de un public mai restrâns ca de obicei, deoarece la aceeaşi oră era condus pe ultimul drum românul Ilie Ioneţ, membru de frunte al Societăţii. Aşa că mesajul consulului general al Consulatului General al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, citit de viceconsulul Denisa Gabor (care a coborât înviorător media de vârstă a participanţilor), a fost precedat de un moment de reculegere. Şi urmat de înmânarea darului tradiţional al realizatorilor fiecărei ediţii a ,,Respirărilor”: un tricolor. Pentru că uneori vremurile şi întotdeauna vremea, neprietenoase cu mătasea lui aflată în bătaia sorţii şi a vântului, îi impun înnoirea, cu atât mai mult cu cât sediul Societăţii se află la vedere, lângă Primăria Municipiului Cernăuţi şi lângă Muzeul Regional de Artă, în piaţa dispărutului Monument al Unirii, la parterul clădirii care a fost cândva Palatul Naţional al Românilor şi în care a concertat Ciprian Porumbescu.
Cu o disertaţie despre ,,Fascinaţia cuvântului rostit în limba maternă”, marcată de competenţa sfertului de veac de slujire a limbii române la catedră şi de un patos care a ridicat temperatura momentului la înţelesul sărbătoresc al Zilei, monahia Elena Simionovici, nu doar autoarea celor mai frumoase cărţi dedicate Voroneţului, ci şi prozatoare, membră în conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a pus în lumină singurul bun care ne rămâne când vreri străine sau timpuri potrivnice ne lipsesc de tot ce am avut. Referindu-se la ,,Sfinţii Părinţi şi Înţelepţii antici în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneţ”, monahia Gabriela Platon, doctor în Teologie Patristică, tot de la cuvântul în limba maternă a plecat, evocând perioada în care, cu slujba ţinută în slavonă, această pictură l-a substituit.

Secvenţa lansării de carte a adus acum în atenţie o lucrare masivă (1200 pagini, format academic) de Mircea Irimescu, din Rădăuţi, inginer, publicist, fost parlamentar, semnatar la acel ceas al proiectului de lege care, adoptat în februarie, a instituit ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române şi, mai ales, promotor eficient şi înflăcărat al renaşterii uneia din cele mai vechi societăţi culturale de la noi (a doua, în această privinţă, după ASTRA din Sibiu) şi două decenii preşedinte al acesteia. Operă a generaţiei paşoptiste în frunte cu fraţii Hurmuzachi şi a junimii cernăuţene educate la şcoala lui Pumnul, amintea istoricul literar Ştefan Hostiuc, prezentatorul autorului şi al lucrării, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (S.C.L.R.B.) şi-a aflat în Mircea Irimescu şi mult necesarul ,,cronicar”, cartea despre care vorbim intitulându-se grăitor ,,Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862-2012). La 150 de ani”, ,,Istorie şi realizări”, vol. I, şi ,,Voluntariat bucovinean”, vol. II, amândouă apărute la Editura Septentrion Rădăuţi, primul anul trecut, al doilea, anul acesta. Concepută la fondare ca o formă comunitară de autoapărare din perspectiva limbii, ideii de neam, de civilizaţie, de demnitate naţională, arăta autorul, astăzi S.C.L.R.B. îşi are raţiunea existenţei în ajutorarea comunităţii româneşti din Regiunea Cernăuţi. În ceea ce priveşte documentul acesteia, cartea, pe lângă utilitatea dorită de Mircea Irimescu, de informaţii pentru cercetătorul, istoricul cultural, să o menţionăm şi pe cea sperată de cernăuţeanul Octavian Voronca, de sursă, de sugestii pentru ,,forme şi metode de lucru” în activitatea Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, confruntată major azi cu aceleaşi probleme ca S.C.L.R.B. până în 1918.
Intervenţia lui Octavian Voronca a declanşat recitirea cu glas tare a unei lungi liste de dureri privind situaţia limbii române în Regiunea Cernăuţi. Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române, a arătat că absenţa unor cursuri de pregătire, de punere la curent cu terminologia specifică diverselor discipline din învăţământul preuniversitar face ca, de pildă, profesorul de matematică din şcoala românească să apeleze tot la ucraineană. Vitalie Zâgrea s-a întrebat din nou de ce pentru patru şcoli româneşti în Cernăuţi nu există şi o grădiniţă românească, ci doar o grupă reunind copii de vârste diferite. Şi de ce, după moartea lui Gheorghe Jernovei, a devenit şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică a Universităţii Naţionale ,,Iurii Fedkovyci” din Cernăuţi un nevorbitor, un necunoscător al limbii române. Se impune, a afirmat Nicolae Şapcă, existenţa unui curs de teoria traducerii, dar şi alcătuirea unor dicţionare româno-ucrainene şi ucrainene române în pas cu timpul, cel din redacţiile ziarelor care mai există în limba română fiind învechit, incapabil să ajute ,,la vorbirea unei limbi române pe bune” la Cernăuţi: ,,Rămânem în urmă cu neologismele!”. Şi şi-a exprimat din nou ,,utopia”, gândul că după aceleaşi manuale ar trebui să se înveţe şi în şcolile din România, şi în şcolile româneşti din Republica Moldova şi din Ucraina. Nu a fost ocolită nici marea amărăciune a orientării copiilor de către părinţi români spre clase ucrainene în perspectiva unui învăţământului universitar exclusiv în limba ucraineană, dar şi în general, pentru un viitor mai bun în Ucraina, şi nu a fost ocolit nici ceea ce derivă din vechea aserţiune a omului care sfinţeşte locul. ,,De ce am renunţat la practica Societăţii din anii 90-94, când mergând din poartă în poartă am deschis şapte clase româneşti?” (Alexandrina Cernov) ,,Dispoziţia vine în limba ucraineană propunere, noi o traducem dispoziţie: «Să trăiţi! Facem!» La Liceul «Mihai Eminescu» din Carapciu, ordinul se scrie în limba română şi nu l-a spânzurat nimeni pe director!” (Prof. univ. dr. Ilie Luceac). Nu a fost uitată nici importanţa sprijinului mai mic sau mai mare: ,,De ce la şcoala evreiască merg şi ucraineni şi români? Şi pentru profesorii de înaltă competenţă!” (Alexandrina Cernov) ,,Şi pentru masa caldă gratuită!” (Voci din sală). Şi pentru că avem condeiul în mână nu doar ca să consemnăm, să întrebăm şi noi de ce Institutul Cultural Român nu a mai finanţat în acest an ,,Glasul Bucovinei”, revista trimestrială de istorie şi cultură, singura publicaţie ştiinţifică în limba română din Regiunea Cernăuţi.

O zi din viaţa limbii române la Cernăuţi trebuie să aibă şi ceasul său într-o casă de români. Aşa că am trecut pragul porţii deschise la gospodăria familiei lui Lazăr Fialcovschi din Molodia. Sat din marginea Codrilor Cosminului, care odinioară se chema Plaiul Cosminului, denumire păstrată, ni se spune, şi pe crucea bunicului lui Lazăr, mort în refugiul său fără întoarcere la Poplaca Sibiului. Cum oaspeţii înseamnă bucate pentru gospodină şi poezii pentru copii, Nuţa Fialcovschi nu ştie ce să mai pună (ca să încapă) pe masă, iar nepoţica, Anastasia Ana Jar, de patru anişori ne recită cuminte: ,,Eu sunt fetiţă mică, /Ascultaţi-mă o clipă: /Noi suntem cu toţii buni, /Nu facem nici un rău, /Că de-acolo, sus, din cer, /Ne vede bunul Dumnezeu”. Înduioşată, cât de fetiţă, cât de amintirea fetiţei care a fost, mama gospodinei, Robceanu Domnica a lui Ilie, la 89 de ani, ne recită la rându-i poezii de Bolintineanu şi Alecsandri şi ne povesteşte că, silitoare la şcoală, a făcut parte din grupul de copii care a participat la primirea regelui Mihai, şi el copilandru atunci. ,,De ce a venit aici în sat?” ,,Cum de ce? A venit în România lui!”
Finalul Zilei Limbii Române s-a scris sub semnul lui Eminescu şi al unui timp schimbat (sau poate nu) cu un drum la Hotin şi la Nistru. Un vânt puternic se zbătea peste apa neclintită şi peste cetate, reverberând glasurile străine ale vizitatorilor. Dar şi vocea unei amintiri nu prea vechi, cu un ghid care îmi spusese că, venind de pretutindeni, predomină totuşi turiştii polonezi. ,,Românii?” ,,Ajung rar!” Da, avem nu numai ceea ce avem, ci şi ceea ce iubim… Am mai privit o dată către Nistru, apoi am plecat spre sudul Bucovinei ducând cu noi singurul lucru pe care îl puteam lua: numele apei, al cetăţii, cuvintele românilor din Cernăuţi.