Literadura nr. 25 (1)

Camelia Iuliana RADU

Prâslea cel Voinic și sânii de aur

Criză. Război. Sărăcie. Mass-media, cu rare excepții, adjudecată, fără opinie. Manipulare pe pâine, în fiecare zi. Internauții, manipulați și ei. Armate de troli bântuie pe Internet și bagă bățul prin gard cu propagandă grosieră. Oameni de stat care în numele păcii invadează țări vecine. Granițe fragile, centrale nucleare amenință cu radiații mortale. Se face reclamă la uneltele războiului, la arme. Ura se cască într-un șpagat internațional, cuprinzând planeta. Oamenii sar cu gura unii la alții. Se ceartă, se împușcă, din nimic. Totul este cu susul în jos. Declarațiile curg și contrazic evidența. Principiile, morala, etica, bunul simț stau cuminți în manuale desuete. În viața de zi cu zi sunt haine ridicole, din epoci vetuste. Fiecare vrea să profite să urle. Dreptatea este la revendicată la fiecare colț de stradă. Cinci minute. Cine vrea, lovește și se crede îndreptățit. Legea este contorsionată până devine un șarpe cu două capete: pentru ei unul, pentru tine celălalt. Umanitatea a făcut explozie, toate s-au răsturnat, s-au amestecat, într-un carnaval tragic, strident, multicolor. În tot vacarmul, unul își face nuntă de aur, cu peste zece mii de invitați, amintind de vremurile legionare, dar, of course, cu cele mai bune intenții. Presa titrează zilnic despre „eveniment”. Nicu Covaci participă. Oamenii cască gura. Le place. Sclipește, e pentru toată lumea, e de aur. O nouă epocă de aur, cu iluzii de aur și oameni de aur, le face cu mâna. Mulți nostalgici comunistoizi tresaltă, prind viață.
În focul de artificii care scaldă haosul nopții planetare, o voce abia auzită întreabă: Și poezia? Poezia? Poezia este o voce tot mai mică. Șoptește la ureche ceva frumos, fără să se audă în vacarmul general. De înțeles, nici atât. Pentru o carte, cititorul se scotocește în buzunare, poate mai are bani. Are. Pentru pâine și rechizite școlare. Sau pentru un concert imens, strigăt la cer, pentru cei tineri, unde să îți poți uita identitatea. Poeții, intimidați, lasă manuscrisele în sertar.
Bine, atunci, proza? Aceeași soartă. Editurile nu au bani, așa că promovează doar nume cunoscute, de pe alte meleaguri, să fie sigure de câștig. Sau, varianta unui autor local, dar care scrie ce e „în trend”. Spectaculos, țipător, strident. Să se audă, să se vadă. Altfel, răspunsul – planul editorial este complet – a devenit clișeu. Promovarea autorilor este un gest indigest.
Urbanul promovează absurdul, săritura din normalitate direct în nebunie. Bășcălie groasă. Mizerie și fațade mâzgălite. La țară, unde ar fi liniște pentru lectură, nu se citește. Se ascultă manele. Tare. Cât mai tare. Majoritatea bibliotecilor sătești sunt închise. De altfel, vine toamna, se pun murături pe raft, în cămară, nu cărți. E criză, e criză, trebuie să supraviețuim, nu să citim – spune refrenul la modă. Ce sunt mofturile astea? Vrem să trăim clipa. Mototolită, strâmbă, cum o fi. Vedete milionare promovează cumpătarea, din vile de lux. Fără cărți, doar botox, operații estetice și celebritate online. VIP-urile au podcasturi cu sfaturi despre cum să mai bem berea și lumea se amuza, hăhăie și vrea să uite. O vară dogoritoare seacă Dunărea.
Zeitatea sclipitoare care dansează peste capetele înfierbântate de caniculă separă oamenii de scopurile lor, le terciuiește existența într-o masă de țipete scăpărătoare. Maioneza s-a tăiat, apa abia mai curge la robinet, planeta a obosit să ne mai suporte. Dar toată zbânțuiala isterică a acestei veri a lăsat impresia, fiecăruia, că este un Prâslea cel Voinic, gata să rezolve orice problemă. Orice dilemă. Fiecare crede că este pregătit pentru orice încercare. Fiecare, însă, este cu ochii țintiți primar spre himera unei bucurii de moment. Cititul face parte din altă categorie. Scrisul a devenit brusc un lux.
După filmul acestui carnaval grotesc, privit din depărtare, mi-a venit în minte un gând. Cel care, în hărmălaia generalizată a minciunii generalizate ca o molimă, va auzi tăcerea, va fi, peste 365 de zile, scriitorul anului.

Liviu Ofileanu

S-a născut în 6 septembrie 1972, la Hunedoara.
Publică primele texte în 1994.
A colaborat la revistele de top cu poeme și comentarii critice.
A susținut activități de cenaclu și emisiuni culturale la Radio Hunedoara.
A obținut numeroase premii literare, a fost inclus în antologii din Franța și Elveția, iar poezia sa a fost remarcată de critici de prestigiu.
A publicat cărțile: corigent la fericire, Editura Emia, Deva, 2003;
instincte canibalice, Editura A.T.U., Sibiu, 2010;
Atlantic, Editura InfoArt Media, Sibiu, 2011;
cinderella & alte marșuri funebre, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011; Moor-Ditch, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013; plăcuța Ouija, Editura Brumar, Timișoara, 2015;
manualul inginerului de drumuri și poduri, Editura PIM, Iași, 2019.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, din 2012.

iluzia perspectivei

presupun că broasca țestoasă
habar n-are de claustrofobie sau criză de timp.
ziua începe cu sfârșitul, timpul trece și când stă.
când stă înseamnă că-i atât de frig încât te ghemuiești în tine
îmbrățișându-se singur.
trăiesc într-un paradis al hienelor.
al sexului analfabet în doggy-style.
ne bușim automobilele și ne cărăm pumni.
facem afaceri de meleoane
și parcă ieri ne ajungea zeama din sufertaș.
îmi scot inima din pantofi și o dau peste umăr,
o tigroaică adevărată va transpira din creier,
doar vocea asta va lua o mică pauză.
închid geamurile, decuplez soneria și opresc telefonul.
scriu un bilet cu litere înflorate iubi, unde ești?
îl fixez pe dinafară în tocul ușii
și o clipă mă întreb pe unde naiba sunt.
nu am nicio masă de scris, pot să dorm oriunde,
așa că mă întind pe covor
și scot de sub pat valiza cu fotografii
din armată, poze alb negru, pătate și îndoite de văzut.
aici eram tuns zero, trei zile de arest,
am mutat singur cu lopata, dintr-o groapă în ala,
trecutu-n viitor, câteva tone de rahat,
aici sunt cu Ea, înainte să iau trenul,
de aceeași statură și trași amândoi la față.
și doar îmi zicea unguruꞌ korcsi: bă nebunule,
acuma fă-o balon, altfel ajungi ca mine,
fără casă, fără masă, fără un copil să te-njure…

Dorina Brândușa LANDÉN

noimă

în noaptea asta
aud cum se prăbușesc stelele cerului în țărână
aud cum inima lor nemărginită
plesnește de singurătate într-un amestec nebulos
de înțelesuri adevărate ale tăcerii ale întunericului

în prelungirea brațelor mele întinse simplu și curat
în adâncul unei insule nelocuite
crește înțelesul că trăirile de azi
nu sunt
decât fotografii neretușate ale existenței

în noaptea asta sunt mai tristă decât o iguană
crucificată pe un perete alb alb

nu

nu mai puteam să intru în casă
fereastra aburită de respirația ploii
să-mi pătrundă în ochi printr-o mare pată neagră
reflectând asemenea catifelei picăturile de apă
ori senzația de plâns al universului

în golul imens ce se întindea în mireasma mălinilor
părea că mai smulgeam morții o noapte de insomnie
așternuturile albe întinse ca la ceremonia unei execuții
erau maculate de un vârtej de pene roșii
din chivăra unei amintiri neclare

stăteam în fata nopții și nu puteam să intru în casă
acolo în mijlocul întunericului am înțeles că sunt oarbă
de undeva de departe dintre crengile negre și aripi cernite
peste lume își picura armonia cântecului o pasăre
era doar o pasăre mică și nu cunoscuse oamenii

respir și schimb pasul

aș vrea să transform în semne
visele și obsesiile
în ceva real și solid
nu iluzia

dar nu am timp
pentru că vreau să ajung acasă
să mă bag în pat
și să dorm un poem

MIHAI PĂCURARU

DUPĂ CE SUFLETUL PLEACĂ ÎN CERURI LA JOACĂ

Când copiii râd se deschide cerul, jucăușe baloane
de sus în jos și de jos în sus, privitorul din mine
întinde mâinile știind că nu va apuca nimic;
pomii din rai și-au scuturat floarea, unii vor rodi,
alții se vor usca, așa cum se usucă pomii și oamenii, câteodată,
iar norii trec lovind aerul care ne-a încălzit dimineața
de stea, și a încălzit-o pe mama, când se pregătea să mă dea
pe fereastra lumii, poate cu un schimb, poate cu un preț,
poate cu o moarte…

Nu am ales nimic din ce mi s-a oferit, fructul incert
este începutul declinului, apropiat pierderii definitive;
floarea de rapiță îmi este aici candelă de floarea-soarelui,
printre ele zăresc, cum am zărit, din ștergarul țipător
de culori, lacrimile fosforescente ale îngerilor, care, la lumina
lor, părăsesc pentru o clipă copiii, revenind apoi pe vârfuri
cu toate imaginile știute și neștiute, întrebându-se
ce vor face ei după ce sufletul pleacă în ceruri la joacă…

CREDEAM FASCINAT CĂ CERUL SE PUSTIEȘTE

Când eram copil, vedeam, împreună cu tata, cum
sare pământul, cum pietrele devin obuze în aer,
vulcan provocat, mirarea mea lega fitilul de dinamita
și astralita, pe care tata le ducea într-un sac, ca șerpi adormiți,
apoi le plasa în foraje verzi, primite, nu știu, nu înțelegeam
când pușcătura speria păsările, șoarecii, oamenii, iarba,
credeam fascinat că cerul se pustiește pentru o clipă.

Am privit acest joc de-a umple cu exploziv, ucenici în carbid
ce eram, și apoi fuga cu ,,arde” mă distra, când toți ca pe străzi,
alergau, sub avioane, iar eu eram puternic sub adăpost de stâncă.

Când aud în cer bubuituri, cred că tata pe acolo strânge capse,
și caut un adăpost, greu îl găsesc, sub ploaia de pietre, de iarbă,
de pământ, de păsări, de oameni, ridic privirea și plâng,
căutând conturul unui sac cărat în spate, cu șerpi îmblânziți.

Maria DOBRESCU

1. o să-ți strecor în vene
un strugure
în artere îți va pulsa dulce
un chin
vei implora sângele meu
să curgă
în al tău
vom umple un gol

voi fi crudă

2. mi-am pierdut obiceiul
de a mă uita în oglindă

pipăi
din când în când
cusătura dintre corp și suflet

azi
simt o denivelare
în dreptul coastelor
o rană veștedă
înflorește cheaguri

va fi o recoltă bogată

3. nu ești aici
ești o întâmplare încăpățânată
ești o viperă verde
cu ochii cusuți
cu limba încolăcită
în gândurile mele

pe sâni mi-au crescut solzi
nu mă părăsi
cumplită e foamea de pâine
cumplit e frigul din sânge

lungiți pe pământ
vom pune distanța pe lanț

4. e doar lumină
îți simt atingerea
pe carnea mea
flacără
pe ochii mei
căpșuni fără rod

un singur an
ar trebui să aștept
înflorirea

sunt un trandafir bolnav

din degete ți se scurge
zeamă de piersici
vii

nu știu spre cine înalț glasul
numele tău
fig
îmi răsună ecou

5.unde trăiesc eu
nu a mai trăit nimeni
nimeni nu a murit

o zi și două jumătăți

nu-i vom spune nimic păstorului
vei sacrifica oaia
gargara cu sânge
ne va apropia
mult

ssst!
te voi împușca
așa cum mi-ai cerut
un mormânt
în mijlocul oilor

nimeni nu mă știe

dacă îmi va tremura mâna
să mă ierți

6. nimic nu mai e
la locul lui
doar pata
lăsată de un păianjen
pe albul din baie
îmi amintește
de un ritual
cu multe cărți
într-o sacoșă roșie
de la Kaufland
lipsa apropie frigul
camere goale

nopți goale
o lumină goală
pun palmele la ochi
mă ascund
de absența ta

7. realitatea e un vaccin
cu efecte adverse
avem
o pisică roșie
doar noi știm asta
vecinii o văd
alb-negru

8. când dorm
în patul tău
îmi deșurubez sânii
îi așez
pe tava de inox
de la vechituri
un cadou inedit

cheia de șaișpe nu era acolo
unde
mi-ai spus

fără sâni
par o frescă
bizantină