Spații culturale nr. 31 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
Scrieţi, băieţi, nu(mai) scrieţi…
Românii scriu, au talent, s-au născut poeţi, sunt geniali, numai soarta vitregă şi împrejurările istorice aşijderea au făcut ca ei să rămână aproape necunoscuţi dincolo de hotarele patriei, fără traduceri en gros, fără premii – o, da, fără Nobelul pentru care s-au vărsat, se varsă şi se vor vărsa râuri de cerneală, de lacrimi, de sânge…
De ce scriem? Răspunsurile la această întrebare sunt dintre cele mai frumoase, mai nobile, mai interesante. Nu există publicaţie literară care să nu facă anchete pe această temă şi, citind „justificările” intervievaţilor, ai impresia că scriitorul român contemporan e vrăjitor, înger sau, de ce nu, Dumnezeu adevărat, creator de universuri pe care le stăpâneşte cu puterea minţii şi a talentului său.
De ce scriem? Probabil fiindcă altfel nu putem trăi, cum nu putem trăi fără aer, fără apă, fără hrană… Cam aceasta este ideea pe care toţi o îmbrăcăm cât putem de bine, de sincer, mai sofisticat sau mai simpluţ de tot, în hăinuţe de duminică totuşi, când o scoatem „în lume” să fie văzută, citită, apreciată etc.
Scriem pentru că aşa ne-am născut, creativi. Capabili să producem ceva nou din prelucrarea bagajului cognitiv-afectiv cu care ne-am ales în urma traseului existenţial parcurs. Capabili să combinăm şi să recombinăm experienţele personale în tipare originale, să descoperim legături neaşteptate între lucruri. Capabili, aşadar, nu numai să creăm ceva nou, ci şi, neapărat, de valoare.
Îl admirăm pe Arghezi şi pentru că avea talentul de a transforma în metaforă tot ce atingea. Cu alte cuvinte, îi admirăm (invidiem) creativitatea expresivă, adică spontaneitatea şi libertatea de expresie. Cu aceste două calităţi a fost, de altfel, binecuvântat şi Nichita Stănescu, cel mai spontan dintre poeţi, unul dintre puţinii capabili să scrie versuri la orice oră din zi sau din noapte, în stare bahică ori de trezie luminoasă, singur ori înconjurat de fani, muze şi ciraci şi pe orice fel de hârtie, de la colile obişnuite la şerveţelele de masă din restaurante şi bodegi de periferie. După modelul lui, au apărut sute de scamatori capabili să improvizeze, să arunce în ochii şi în urechile iubitului cetitor/ascultător liste de cuvinte alăturate fără noimă, dar numite pompos „poezie”, în numele „talentului spontan” de a scrie despre nimic, dar cu credinţa că întotdeauna vor apărea cronicari de serviciu care să admire ceea ce este de neînţeles pentru omul de rând.
Creativitatea expresivă vine întotdeauna la pachet cu creativitatea productivă: nu scriem din când în când, ci mereu şi mult: dacă o carte nu stă singură în picioare (în traducere liberă: dacă n-are câteva sute de pagini) n-o bagă nimeni în seamă; dacă un autor nu a publicat de la zece volume în sus (uneori două-trei-patru volume într-un an!) nu este trecut nici pe lista celebrităţilor locale, nici pe lista premianţilor de la Filiale, nici pe lista domnului Manolescu. Creativitatea noastră productivă nu se mai rezumă la un singur produs finit, prin restrângerea şi controlarea „jocului liber” ori prin dezvoltarea unor tehnici originale, ci devine un fel de productivitate de uzină, de unde ies, pe bandă rulantă, produse „stas”.
Nu există creator de frumos care să nu fie convins că nimeni nu scrie ca el, că este un înnoitor, un deschizător de drumuri, capabil de modificarea semnificativă a fundamentelor şi a principiilor care stau la baza artei şi care necesită remarcabile aptitudini de conceptualizare abstractă. Nu contează că avem în urmă sute de scriitori valoroşi, făuritori de limbă şi cultură. Se recunosc ei în „Levantul”, cartea de căpătâi a însuşi preşedintelui nostru de ţară? Sigur că nu, fiindcă, prin inovaţie şi creaţie, totul a fost transformat în altceva. (Ca şi în tagma scriitoricească, în modă există croitori /designeri vestimentari! – care-ţi fac o haină „trendy” dintr-una veche, chit că aceasta, dacă eşti onest, nu-ţi creează câtuşi de puţin senzaţia că ai avea ceva nou pe tine!).
Că scriem – nu este un lucru rău. Ar fi de neimaginat o lume fără poeţi, fără prozatori şi dramaturgi (nu-i exclud pe criticii literari, dar încă mai cred că literatura poate cumva să existe şi fără ei). Ne-am întoarce la comuna primitivă, am fi aidoma strămoşilor trăitori în acele vremi, cu menţiunea că până şi ei aveau puseuri creativ-productive (o demonstrează pereţii peşterilor).
Întrebarea pe care mi-o pun este alta: de ce publicăm? Chiar, de ce publicăm atâta, în condiţiile în care cititul a încetat să mai fie obicei cotidian, practicat la scară naţională? Pentru cine publicăm? Mai cumpără românul cărţi? 40.000 de „vizitatori” (nu cumpărători) pe zi la ditamai Târgul Internaţional de Carte reprezintă o cifră meschină. Pardon de expresie, un eşec.
Un confrate mi-a dat un răspuns care m-a făcut să râd două zile: scriu şi public pentru cei din viitor. Rezon!
ANIVERSĂRI
PROFETUL
(Almustafa, cel mult iubit, imaginat şi desenat de GIBRAN)
Kahlil GIBRAN
S-au împlinit, nu de mult (la 6 decembrie, în ziua Sfântului ierarh Nicolae), 130 de ani de la nașterea lui Kahlil Gibran. Cel mai important și mai cunoscut scriitor al Libanului (și al lumii arabe) s-a ivit luminii în 1883, la Bishari, nu departe de vestiții cedri, emblema acestei țări.
Poet, prozator, dar și pictor de anvergură, Gibran este și va rămâne în memoria umanității autorul celebrului poem-eseu lirico-filosofic ,,Profetul”, carte tradusă în peste patruzeci de limbi ale Terei, însumând mai mult de două milioane de exemplare.
Carte de înțelepciune prin puterea Iubirii, ,,Profetul” se înscrie între operele fundamentale ale umanității care pun într-o lumină netrecătoare statura interioară a Omului, în care pământescul se împletește până la sublim cu Divinul, rezultând acea ființă superioară în stare a comunica în esențial cu Ziditorul.
La recentul ,,Gaudeamus”, Editura Bibliotheca din Târgoviște a oferit iubitorilor de trainice frumuseți ediția a IV-a a acestei cărți fără-de-moarte.
(Prezentare de Radu Cârneci)
Despre iubire
Atunci Almitra zise: „Vorbeşte-ne despre Iubire”.
Iar El îşi înălţă capul privind mulţimea, şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:
„Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte
grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să
vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi ea trebuie să vă şi reteze
uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în
lumina soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
„… Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră,
Vă treieră pentru a vă descoji,
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă,
Vă macină până la înălbirea făinii,
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său, şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin…”
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii, şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi
plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să
ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la
sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită, fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi «Creatorul e în inima mea», ci mai degrabă «eu sunt în inima
Creatorului»,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea
însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se
împlini,
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele
acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi
cântă;
Să cunoşti durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeti la
extazul iubirii;
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului
Şi, apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”
(Paginile 28-30)
Despre bine şi despre rău
CI, unul dintre bătrânii cetăţii spuse: „Vorbeşte-ne
despre Bine şi despre Rău”.
Şi El răspunse:
„Despre binele care sălăşluieşte în voi aş putea vorbi, dar nu şi despre rău.
Fiindcă răul ce-i, oare, dacă nu binele chinuit de propria-i foame şi de propria-i sete?
Într-adevăr, când binele este hămesit, el îşi caută hrana chiar în cele mai întunecate hrube, iar cine este însetat se adapă chiar din apă moartă.
Sunteţi buni când sunteţi una cu voi înşivă;
Totuşi, când nu sunteţi numai cu voi înşivă nu
sunteţi răi,
Pentru că o casă învrăjbită nu-i un cuib de hoţi; ea nu este decât o casă învrăjbită;
Iar o corabie fără cârmaci poate rătăci fără scop printre stânci, fără să se scufunde.
Sunteţi buni când încercaţi să dăruiţi din voi înşivă,
Totuşi nu sunteţi răi când căutaţi să câştigaţi pentru
voi înşivă,
Fiindcă atunci când căutaţi un câştig, nu sunteţi decât o rădăcină care, prinzându-se de pământ, se
hrăneşte din sânul acestuia.
Desigur, fructul nu poate spune rădăcinii: «Fii asemenea mie, plină şi rumenă, dăruind fără oprire din
abundenţa ta,
Fiindcă pentru un fruct a dărui este o nevoie, aşa cum pentru rădăcină a primi este o nevoie.
Sunteţi buni când sunteţi deplin treji în discursurile
voastre,
Totuşi nu sunteţi răi când picotiţi, când limba vi se
clatină ameţită,
Şi chiar un discurs cu poticneli poate fortifica o
limbă slabă.
Sunteţi buni când, cu pas ferm, întreprinzători,
mergeţi către scopul propus,
Totuşi nu sunteţi răi când vă îndreptaţi într-acolo şchiopătând, pentru că, chiar cei ce şchioapătă nu rămân
în urmă,
Insă cei care sunteţi puternici şi iuţi, feriţi-vă să şchiopătaţi în faţa celor schilozi, cu gândul că le face
plăcere.
Sunteţi buni în nenumărate feluri şi nu sunteţi numaidecât răi când nu sunteţi buni,
Nu faceţi decât să hoinăriţi şi să leneviţi.
Ce păcat că nicicând cerbii nu vor putea învăţa broaştele ţestoase să fugă precum vântul!
În dorul după eul vostru uriaş vă stă bunătatea, iar această năzuinţă trăieşte în voi toţi.
La unii, însă, bunătatea e ca un torent ce se prăvale furtunos spre mare, ducând cu el tainele colinelor şi
cântecelor pădurilor,
Iar la alţii, asemenea-i un biet pârâiaş, care se pierde în meandre, ocolind şi întârziind înainte de-a atinge
ţărmul mării;
Dar cel cu năzuinţa arzătoare să nu zică, cumva, celui a cărui dorinţă e domoală: «Pentru că eşti încet şi
leneş”»,
Fiindcă cei buni nu-l întreabă pe cel gol «Unde ţi-s hainele?», nici pe cel fără de acoperiş, «Ce s-a întâmplat
cu casa ta?»”.
(Paginile 75-77)
Traducere de Radu CÂRNECI
Ion CRISTOFOR
Nicholas Catanoy la 88 de ani
Medicul Nicholas Catanoy (pseudonimul lui Nicolae Cătănoiu), poetul, prozatorul şi traducătorul, afirmat la noi mai ales după 1990, rămâne în literatura română un caz insolit, unic în felul său. Scriitorul, retras în anii din urmă la Bad Wildungen, în Germania, s-a născut acum 88 de ani, la 10 noiembrie 1925, la Braşov, ca fiu al lui Nicolae Cătănoiu, un comerciant destul de prosper. Mama sa, Anna, născută Priester, săsoaică, era originară din Hălchiu, fiind de religie protestantă. Copilul acestei familii mixte, atât de des întâlnită în mediul transilvan, e dat la o grădiniţă unde va deprinde limbile germană şi maghiară. Şcoala elementară, efectuată între 1932-1936, şi studiile liceale (1936-1944) le face în limba română, tatăl scriitorului fiind român de confesiune ortodoxă. Acum, în perioada tinereţii, intră sub aripa ocrotitoare a unui spirit tutelar pentru care încearcă o admiraţie fără limite, scriitorul Radu D. Rosetti, ceea ce avea să-i imprime lui Nicholas Catanoy o structură cosmopolită, de scriitor planetar.
După studii la Facultatea de Medicină din Cluj şi alte tribulaţii ale unui destin plin de meandre şi de dramatism (condamnare la moarte, închisoare, participare la războiul din Coreea – unde e rănit), a lucrat ca medic la Predeal, Tohan şi Bucureşti până în 1952. Se stabileşte în Canada în perioada 1962-1970, din motive pe care poetul le-a explicat în câteva din interviurile şi textele sale. Va deveni medic-pilot între 1971-1972, lucrând în Nigeria, unde se prăbuşeşte cu avionul în junglă. Pleacă în misiunea de medic-pilot în Venezuela. La întoarcere, scapă miraculos dintr-un cumplit accident de avion petrecut pe aeroportul din Lima. Pentru o scurtă perioadă a fost lector la Editura Seuil din Paris. În 1973 se stabileşte în Germania. A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor Correspondances (director Ion Caraion) şi Don Quijotte, editate în R.F.G. Scriitorul a străbătut toate continentele planetei, realizând interviuri cu personalităţi precum J.L.Borges, Kobo Abe, Octavio Paz, Ernst Junger, Dino Buzzati ş.a. În 1980, cu ocazia unei călătorii în Nepal se converteşte, simbolic, la budism. Numeroasele sale volume de poezii, de proză, de aforisme şi jurnale apar în limbile engleză, spaniolă, franceză, germană şi română la edituri din S.U.A., Canada, India, Franţa, România şi Germania. Scriitorul poliglot a colaborat la reviste din ţară, din Canada (Wascana Review, Canadian Forum, Prism International, Canadian Literature), Statele Unite (Poetry, World Literature Today), Franţa (Jalons, Jointures, Froissart, Cahiers de Poésie), Belgia (Marginales),Germania (Argo, Don Quijotte, Galateea), Luxemburg (New Europe), Elveţia (2 Plus 2), Grecia (Kastalis), India (Poetry), Noua Zeelandă (Mentalities) etc. E imposibil să prezinţi în doar câteva rânduri pe Nicholas Catanoy, autorul unei impresionante opere literare, puţin cunoscută la noi, operă dublată de o biografie fascinantă, de “peregrin planetar” cum l-a numit criticul Dumitru Micu.
O schimbare radicală a destinului său se petrece în 1962, anul în care emigrează în Canada. După mărturisirile cuprinse într-un interviu acordat în 1994 revistei Tribuna, rezultă că scriitorul-medic a întâmpinat numeroase dificultăţi pentru a se adapta la realităţile noii patrii, fiind surprins „de superficialitatea omului de rând, de puritanismul bigot şi de surâsul artificial, ascunzând multe complexe şi sentimente de nesiguranţă legate de sistemul social bazat pe lupta atroce a concurenţei şi supravieţuirii”. Pe tărâmul Lumii Noi, numele său cu rezonanţe de soldat în fosta armată chezaro-crăiască prezintă dificultăţi de pronunţie persoanelor cu care intră în contact. Peste noapte, Nicolae Cătănoiu devine Nicholas Catanoy, nume cu care caută să-şi facă loc în noua societate şi în literatură. Şocul adaptării nu e deloc uşor. Pilonii edificiului interior se clatină în contact cu o cultură care-l obligă să-şi părăsească automatismele vieţii de acasă. Certificatul de studii pe care-l posedă, de medicină şi filozofie, se dovedeşte o hârtie fără preţ în Canada. Medicul este silit să susţină, timp de cinci ani, câteva zeci de examene pentru a i se recunoaşte diploma de acasă. Examenul final e încununat de succes, dar eforturile depuse îi provoacă un infarct de miocard. Problemele de adaptare, un nou divorţ, urmat de câteva crize depresive îl aduc în preajma suicidului. Cum vizitele la psihiatru se dovedesc ineficiente şi extrem de costisitoare, îşi caută remediul în poezie şi în refugiile, de la sfârşitul săptămânii, între zidurile ocrotitoare ale mănăstirii Saint Benoit, situată în preajma Montréalului, aşezământ în care călugării îi fac cu adevărat o primire fraternă.
Debutează în curând cu un volum de poezie, apărut la editura Exposition Press din New York în 1968. Volumul Hic et nunc conţine poeme în patru limbi (franceză, engleză, spaniolă, română) şi e prevăzut cu o prefaţă a lui Vintilă Horia, intitulată Algues, poussière et mains. Dacă inserţia profesională se va face cu dificultate, succesele sale pe plan literar îi vor asigura simpatia a doi scriitori, Irving Layton, originar din România, şi Alden Nowlan, ambii poeţi canadieni de mare prestigiu. Irving Layton, considerat cel mai mare poet al momentului, îl va onora cu o caldă prietenie, textele noului venit fiind savurate de acesta. Poetul evreo-canadian întâmpină aforismele şi poemele lui Nicholas Catanoy cu multă plăcere („a rare, rare pleasure”). Reputatul scriitor canadian îi va prefaţa antologia Modern Romanian Poetry, publicată la Mosaic Press / Valley Editions, Oakville, Ottawa (Canada), în 1977. Urmează cursuri de literatură anglo-americană, frecventând asiduu cercurile literare din Montréal. Debutează în revistele de literatură din Canada şi din Statele Unite, afiliindu-se mai târziu, după un scurt sejur la New York, grupului de poeţi avangardişti L=A=N=G=U=A=G=E. Este invitat de Universitatea Sir George Williams din Montréal să ţină cursuri de poezie contemporană în calitate de Visiting Professor. Descoperă poezia şi folclorul indienilor din America de Nord, culege el însuşi proverbe şi zicători ale unor indieni din rezervaţiile Canadei.
Nicholas Catanoy a publicat numeroase articole critice, eseuri, recenzii în prestigioase reviste internaţionale, care i-au creat o anume autoritate. Prezenţa sa în reviste precum New Europe (Luxembourg), World Literature Today (SUA), Prism International, Macedonian Studies (India), Matrix, Crosscurrent (Noua Zeelandă), Canadian Literature (Canada), Romanian Convergences (Anglia), Correspondances, Don Quichotte (Germania) şi altele e una destul de frecventă. Poliglot, braşoveanul utilizează cu predilecţie engleza căci aceasta, după cum mărturiseşte într-un interviu, „se pretează excelent limbajului cotidian, concret”, „fără întortocheri labirintice”. Utilizează frecvent şi limba lui Arthur Rimbaud. În engleză, poetul şi-a editat volumul intitulat Romanian Literature. Book Reviews (2010) la renumita editură clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă, cuprinzând o parte din articolele publicate în reviste din SUA şi Canada, dedicate scriitorilor români.
Recent, poetul şi prozatorul Nicholas Catanoy a publicat la editura clujeană Napoca Star un elegant volum intitulat Oglinzile lui Narcis (2012), o carte ce ilustrează pasiunea sa pentru eseu. Cele mai multe dintre aceste eseuri sunt dedicate unor scriitori de notorietate universală, începând cu anticul Homer şi terminând cu John Updike, prozator american pe care Nicholas Catanoy l-a cunoscut pe viu. Alţi scriitori comentaţi sunt: Emil Cioran, Adonis, Dino Buzzati, J.L. Borges, Octavio Paz, Ernst Jünger, Herta Müller, Günter Grass, Peter Handke, Kobo Abe, Jose Saramago, Vladimir Nabokov, Umberto Eco, Norman T. Simms şi alţii. Cele mai multe dintre aceste eseuri sunt dedicate unor scriitori pe care poetul Nicholas Catanoy i-a cunoscut direct, în călătoriile sale pe diverse continente. Eseistul are obiceiul de a descrie cu lux de amănunte mediul în care se întâlneşte cu scriitorul studiat. Vladimir Nabokov şi Ernst Jünger sunt surprinşi în locuinţa lor, alţii în spaţiul unei biblioteci (J.L.Borges), într-un parc parizian (Emil Cioran), la o conferinţă publică (Umberto Eco), la un târg de carte (indianca Mahasweta Devi) sau într-un restaurant de la Tokio, cum este Kobo Abe. Dino Buzzati, autorul celebrului roman Il deserto dei Tartari, e descris în locuinţa sa situată pe Viale Vittorio Veneto, din Milano.
Nicholas Catanoy le dedică acestor faimoşi autori eseuri remarcabile prin fineţea observaţiei, prin eleganţa expresiei. Autorul e mereu atent la meandrele destinului personal al acestor genii ale literaturii universale. E fascinant, de pildă, eseul dedicat lui Ernst Jünger, ce evocă aventura înrolării scriitorului german în Legiunea Străină şi participarea ca voluntar în primul război mondial. De obicei, eseistul îşi urmăreşte eroii în oglinzile paralele ale operei şi în cele ale biografiei. Oglinzile lui Narcis (2012) este o carte în care cititorul poate descoperi nu numai autori celebri, ci şi ceva din spiritul ieşit din comun al eruditului poet, prozator şi eseist, medicul Nicholas Catanoy. Nu putem încheia aceste rânduri fără a-i ura poetului, prozatorului şi eseistului Nicholas Catanoy, la cei 88 de ani recent împliniţi, viaţă lungă, cu sănătate, cât mai multe cărţi noi.
