Spații culturale nr. 32 (12)
Isabela VASILIU-SCRABA
Wikipedia.ro citită printre rânduri
Motto: ,,Manipularea prin uniformizarea gândirii şi tendinţa de reprimare a libertăţii de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (Filozofi români, SUA, 2011, p.60)*.
Lucian Blaga nutrea convingerea că după individualismul secolelor XIX si XX ar urma o convergență a eforturilor cunoașterii omenești, ceva de tipul sinergiei „transumanismului” (apud. Titus Filipaş, „Transhumanismul ca o nouă sinergie?”, 29 aprilie 2013, vezi blogideologic.wordpress.com/tag/ideologia-scolilor-centrale/ ), dar fără acea latură ultra-utilitară tipică vremurilor noastre. Multă vreme nu i-am înțeles această idee a cărei necesitate Blaga o dedusese din presupoziții de filozofia culturii. Doar după ce am colaborat la Wikipedia.ro mi-am dat seama că un asemenea proiect, în latura sa cea mai generoasă, ar putea fi privit ca sinergie, ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul inițial al Wikipediei, dacă ne gândim că firma Google vroia să transforme însuși motorul ei de căutare într-un soi de „inteligență artificială” (ibid.,Titus Filipaș, 30 aprilie 2013). Apoi am citit cu surprindere că “Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată de aşa-zișii “intelectuali” cu intenţii ascunse.
Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi, informaţi instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc. Ascunşi după pseudonime, pe care le mai schimbă din timp în timp spre a nu fi recunoscuţi, ei sunt atenţi ca în Wikipedia.ro să nu dispară atitudinea partizană (şi nu neutră cum ar trebui) perpetuată odată cu păstrarea surselor de inoculare a ruşinii de a fi român. Ei veghează (de pildă) păstrarea variantei post-comuniste a rasismului anti-românesc datând de la 1848, din vremea lui Lajos Kossuth pentru care românii ar fi fost „o hoardă mai josnică decât vita”.
Administratorii Wikipediei.ro au grijă să nu dispară insultele lui H.-R. Patapievici (perpetuând rasismul lui Kossuth) prin formulări de genul “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă” (Politice). Or, tocmai acestă frază au găsit cu cale s-o traducă si niște nostalgici ai rasismului german (“Die Rumaenen koennen kein Volk sein, weil sie nicht mehr wert sind als eine Herde”) într-un articol închinat Hertei Muller.
Pentru asemenea cugetări descalificante pentru autorul lor şi pentru altele de acelaşi soi (1) preluate de Wikipedia.ro din volumul lui Patapievici scos prima dată în 1996 de Editura Humanitas (fosta Editură „Politică”), şi reeditat din belşug ulterior, nişte universitari clujeni făcuseră petiţie la Ministerul de Interne cerând să i se retragă lui H.R. Patapievici cetăţenia (2). Rezultatul cererii clujenilor a fost, cum bine se ştie, promovarea în postul de director al Institutului Cultural Roman a acestui fiu de securist cetățean sovietic (ajuns în România cu armata sovietică de ocupație) – care se dăduse în Franța la începutul anilor nouăzeci drept fiu al unui fost deținut politic (3).
Reproducerea mizeriilor antiromânești scornite de fostul fizician este motivată în Wikipedia.ro printr-un penibil cerc vicios: fragmentele citate în scop de atac spre a produce iritare, irită ducând la atac. La fişa “Horia Roman Patapievici” se spune ca frazele cu pricina “au produs iritare” şi că scoase din context (aici înţelegându-se probabil că n-a fost citat întregul volum) au fost “folosite de adversari pentru a-l ataca”.
Dacă astfel de gunoaie sînt ferite de ştergere într-o enciclopedie care ar trebui să fie în permanentă schimbare, administratorii au grijă în schimb să şteargă informaţiile în legătură cu procesul lui G. Liiceanu cu I. Spânu care a crezut că neputinţa lui „discipolului lui H. Wald” (apud. Noica, vezi Noica si Securitatea, Ed. Muzeului Național al Literaturii Române, Bucuresti, 2009, p.154) de a-l povesti pe Heidegger cu alte cuvinte decât cele ale traducerii ar semăna cu un plagiat, mai ales că Liiceanu fusese încă din anii şaptezeci acuzat că l-a plagiat pe filozoful Constantin Noica în lucrarea sa de doctorat. Atunci Institutul de Filozofie dăduse unei comisii să cerceteze teza despre tragic condusă de Ion Ianoşi, având un capitol întreg „împrumutat” de la Noica (Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului, 32p.) pe care Editura Humanitas nu l-a mai reprodus după ediţia comunistă care punea pe piaţă controversatul doctorat al lui Gabriel Liiceanu (4). În acest loc din Wikipedia.ro care aminteşte de “plagierea” lui Heidegger, utilizatorul Medenagan (cel care a plasat pe Wikipedia.ro si poza lui Z. Ornea) propunea ştergerea informaţiei pe motiv că instanţa judecătorească nu i-ar fi dat câştig jurnalistului I. Spânu, argument fals (5), se pare.
Referitor la Wikipedia, în general se vântură ideea că mulţimea celor care participă la scrierea ei este răspunzătoare de informaţiile pe care această enciclopedie le vehiculează. Prin asemenea aserţiune, doar în parte adevărată, sînt atraşi utilizatorii de rând care dau consistenţă acestui proiect prin contribuţiile lor. În mod esenţial însă, aspectul Wikipediei.ro este fasonat de “elita conducătoare” formată din câţiva utilizatori ridicaţi la rangul de administratori. Ei pot şterge intervenţiile utilizatorilor de rând fixând câte unui articol aspectul dorit de ei.
Postarea informaţiilor cu citarea corectă a surselor (spre a putea oferi verificabilitatea care este condiţia de baza a funcţionării oricăror wikipedii) este îngrădită de administratori după bunul lor plac (6), lucru care a făcut un utilizator să scrie într-un comentariu la un articol al meu MyComp si moștenirea comunismului în Wikipedia.ro publicat on-line de revista clujană „Noi, nu!” că Wikipedia română ar fi devenit „o cocină a unor indivizi de toate culorile, de la așa-zișii intelectuali dezinteresați dar care fac jocul unor mastodonți din umbră, până la /…/ impostori care-și permit diverse abuzuri” (7).
Spre a se înţelege mai bine cum funcţionează Wikipedia.ro, voi recurge la experienţa nemijlocită pe care am dobândit-o în încercarea mea nereuşită de a mai corecta informaţiile false despre viaţa Părintelui Arsenie Boca (8), precum şi în tentativa de a înlătura informaţiile false şi răuvoitoare la adresa lui Mircea Eliade «cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX» propagate după 1990 în toate mijloacele de mass-media de foştii profitori ai regimului comunist angajaţi în domeniul terorismului ideologic. Istoricul Ion Varlam observase dificultatea societăţii româneşti post-decembriste de a se debarasa de moştenirea comunistă atâta vreme cât protagoniştii scenei politice şi culturale sînt persoane din fosta nomenclatură comunistă, cu rubedeniile şi clientela aferentă, active înainte de 1989 în domeniul ideologic. Pentru I. Varlam, care a făcut fără nici o vină detenție politică, însuşi termenul de “colaborator al poliţiei politice” ar fi un eufemism mascând împărţirea societăţii înainte de 1989 între victime şi profitorii regimului de “ocupaţie comunistă” (Vasile Băncilă), eufemism folosit în scopul de a se eluda punerea în discuţie a rolului avut de ideologii comunişti în consolidarea sistemului totalitar prin suprimarea libertăţii de gândire şi de expresie (9).
Pe 7 aprilie 2007 curăţasem prezentarea lui Mircea Eliade în Wikipedia.ro de toate murdăriile perspectivei politice a ideologilor comunişti care în timpul vieţii marelui istoric al religiilor îi cenzuraseră publicarea scrierilor ştiinţifice şi refuzaseră alcătuirea la Biblioteca Academiei a unui Fond “Mircea Eliade” din cărţile donate de acesta (si apoi arse în decembrie 1989 când a fost incendiată Biblioteca Centrală Universitară din piaţa Palatului). În plus mă străduisem să-i completez bio-bibliografia care era la fel de lacunară în ce priveşte onorurile academice ca si cea de pe volumele lui Eliade scoase de fosta Editură „Politică” a P.C.R. (Ca o mică paranteză, trebuie spus că nici uneia dintre editurile de după 1990 nu i se face o reclamă atât de susținută în Wikipedia românească cum i se face Editurii Humanitas, ceea ce în cazul operei lui Eliade mai are dezavantajul că pe această cale se face reclamă unor cărţi mult mai scumpe decât cărţile lui Eliade scoase de alte edituri). Ei bine, ca şi în cazul completărilor bio-bibliografiei Părintelui Arsenie Boca, viaţa articolului Mircea Eliade aranjat de mine a fost extrem de scurtă: Înlăturasem fără să ştiu moştenirea comunistă ce se voia păstrată în cazul lui Mircea Eliade, iar la Părintele Arsenie Boca, probabil alta era imaginea pe care vroiau să o fixeze wikipediştii de rang înalt în capetele celor lipsiţi de discernământ. Coordonatorii din umbră a acestui website (catalogat ca anti-românesc din cauza informaţiilor dubioase pe care le colportează cu privire la personalităţile de seamă ale culturii noastre şi, mai ales, la istoria românilor) nu numai că l-au murdărit din nou pe Mircea Eliade cu acuzaţiile lor politice nicicând demonstrate, dar au şi făcut dispărut istoricul paginii, spre a nu se mai putea vreodată vedea articolul curăţat de mine, şi să nu cumva să se afle care dintre administratorii Wikipediei.ro s-a îndeletnicit cu această trebuşoară. O clară dovadă a manipulării si cenzurării din umbră se vede aşadar la istoricul modificărilor din 2007, unde varianta din 2 aprilie 2007 este urmată de o variantă din 13 aprilie 2007 care adaugă la bibliografia despre Eliade mediocrele contribuţii ale unui fost ideolog comunist, nepot de frate a lui Leonte Răutu. Nicăieri nu apar variantele din 7 aprilie 2007 completate de mine sub semnătura „isabelavs” cenzurată la fel de inexplicabil din lista de autori ai articolului „Mircea Eliade”.
Cum pe Wikipedia identificarea personală nu este cerută, rolurile în administraţia Wikipediei.ro apar distribuite la adăpostul anonimatului oferit de ascunderea după pseudonim şi după clone sau dubluri ale pseudonimelor. Astfel se creează “eşalonul conducător”. Dar şi o dihotomie păguboasă: de-o parte entuziasmul utilizatorilor de rând şi de altă parte despotismul “eşalonului conducător” săltat deasupra celorlalţi.
Principiul de bază pe care s-au clădit în alte părţi wikipedii ceva mai credibile, este aici o vorbă în vânt: Principiul pluralităţii opiniilor comunităţii de utilizatori autentificaţi si anonimi nu are cum să fie aplicat, de vreme ce postul de administrator oferă posibilitatea de a şterge modificări după bunul plac încălcând neutralitatea (adică prezumţia de bună credinţă, cum am văzut în cazul fişei lui Mircea Eliade). În plus “elita conducătorilor” poate ascunde istoricul sau descrierea unor modificări, poate bloca utilizatorii de rând şi, la modul cel mai samavolnic, îl poate bloca pe utilizatorul cu care este în dispută. Aşadar, înainte de toate, administratorii îşi pot impune părerea, modificând şi îngheţând paginile modificate de ei. Cu alte cuvinte, ei pot reinstaura dictatorial vremea “muţeniei obligatorii” (10) de dinainte de 1990.
Toate aceste manevre le-am putut constata aducându-mi contribuţia la câteva articole, dar şi urmărind repetata vandalizare a articolului “Isabela Vasiliu-Scraba” după apariţia în România a unui volum ce prelua (la pp. 363-366) informaţii din Wikipedia.ro despre Isabela Vasiliu-Scraba (11) şi în SUA (la Memphis, 2011) a trei volume din Wiki Series conținând fișa “Isabela Vasiliu-Scraba” (12). Uitând că “verificabilitatea contează, nu adevărul”, administratorul MyComp şterge întâi legăturile spre forma electronică a articolelor scrise de mine prin diverse reviste, dând curs indispoziţiei pe care i-o provoacă libertatea de expresie din articolele mele introduse în Wikipedia.ro de un utilizator de rând. Apoi le îndepărtează cu totul. Pe urmă, mai şterge si bibliografia trecută în articolul “Isabela Vasiliu-Scraba” ştampilând că articolului i-ar lipsi bibliografia. Drept dovadă că a citit cu obidă articolele, adaugă şi eticheta ce n-are legătură cu fişa informativă din Wikipedia.ro: “afirmaţiile negative şi cele calomnioase fără bibliografie sau cu bibliografie insuficientă trebuie înlăturate de loc” (My Comp, 19 nov. 2011).
Mai este o frază trecută de utilizatorul care se ocupă de articolul “Isabela Vasiliu – Scraba” (frază care îl deranjează pe „oficialul” MyComp) privitoare la “oficialii culturii auto-declaraţi victime după cosmetizarea propriilor biografii”. Pe aceasta o trece la rubrica “Discuţii” ca să ilustreze “tonul nepotrivit” (MyComp, 16 ian 2012), fiindcă tonul potrivit Wikipediei.ro este vizibil la articolul “H.R. Patapievici”.
“Criteriul distinctiv pentru vandalism este intenţia de a strica” găsim notat în Wikipedia.ro. Vandalul MyComp întâi observă că la unele articole lipseşte pagina revistei culturale în care fuseseră publicate, ceea ce ar îngreuna, vezi Doamne, verificabilitatea (MyComp, 19 nov.2011). Fără să aştepte remedierea, MyComp şterge în modul cel mai abuziv selecţia din articolele mele, blocând reintroducerea lor. Fiindcă, în opinia acestui administrator (13) care-mi distruge sistematic articolul din Wikipedia.ro, opera unui scriitor nu s-ar compune din volume şi din articole sau studii publicate prin reviste si nestrânse încă în volume, ci articolele ar reprezenta o “categorie supra-adăugată” (desigur, doar la fișa „Isabelei Vasiliu-Scraba”, nu şi la alte fișe, de ex. la „Adrian Niță”, fost bursier pe filiera grupului Plesu-Liiceanu-Patapievici). E drept că motivaţia pe care o invocă cu cel mai mult sârg MyComp se referă la aşa-zisele “surse auto-publicate” (14).
Ca să se înţeleagă această problemă spinoasă a “surselor auto-publicate”, o voi ilustra cu articolul în care este descrisă bio-bibliografia lui Sorin Lavric, autorul textului Nevoia de martiri (în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3; în „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei „Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București, iar la p. 4 al aceleiaşi reviste îi este publicat textul „Privilegiul suferinței” închinat lui Mircea Nicolau.). La fișa din Wikipedia.ro, spre a nu se crede că avem de-a face cu un caz memorabil de “auto-promovare”, fiindcă informaţiile fişei “Sorin Lavric” provin chiar de la Sorin Lavric, bio-bibliografia sa apare ca fiind citată din revista on-line “Rev.Psychologies.ro” în care tot Sorin Lavric o plasase. Dar expertul numărul unu în “sursele-auto publicate” rămâne Gabriel Liiceanu cu volumele proprii apărute la propria editură. Aici MyComp şi toţi ceilalți administratori uită să aplice “politica Wikipediei” ştergându-le şi blocând reintroducerea lor. Oare de ce?
*Datorită acestei fraze, preluată din fișa “Isabela Vasiliu-Scraba”, MyComp mi-a vandalizat articolul pe 5 noiembrie 2011 şi pe 16 ian.2012 punând apoi ştampila: “ton nepotrivit pentru o enciclopedie” (vezi MyComp,16 ian.2012).
1.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul român? În rev. ,,Origini.Romanian Roots”, Vol.VII, 5-6/2003, p14, sau in vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, pp.51-54 ; http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului).
2.vezi interviul lui H.-R. Patapievici din ,,Gazeta de Maramureş” (Sighetul Marmatiei), 27 dec.2004 –9 ian. 2005, p.10.
3. Iată descrierea lui H.-R. Patapievici din Jurnalul Monicăi Lovinescu : „un tânăr de 35 de ani /…/ simplu și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare şi nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut” (Monica Lovinescu, Jurnal. 1990-1993, p. 291)
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. Acolada (Satu Mare), anul VI, nr.7-8/2012, p.19 ; sau http://melidonium.com/2012/08/07/isabela-vasiliu-scraba-despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ precum si Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu.
5. «Am citit intr-un text al dvs. ca as fi pierdut procesul cu Gabriel Liiceanu! Nu este adevarat. Stiu că au difuzat știrea dupa prima instanță, însă, la apel, când Liiceanu a pierdut, au tăcut » (I. Spanu, e-mail, 14 ian. 2013).
6. La articolul Isabela Vasiliu-Scraba, MyComp şi moștenirea comunismului în Wikipedia.ro (vezi http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1163 ),- publicat on-line pe 12 febr. 2012 de revista „Noi, nu !” (redactor coordonator Ciprian Cherhat) -, a fost postat următorul comentariu pe 4 mai 2012: „I am impressed. You are truly well informed and very intelligent. You wrote something that people could understand and made the subject intriguing for everyone. I’am saving this for future use” (Books and manuals, 4/o5/2012). Nu știu dacă din cauza acestui comentariu, sau a comentariilor similare, precum: „Thanks for putting an effort to publish this information and for sharing this with us” (Cindy), „Revista Noi, nu!” care îmi publicase în cinci ani 26 de articole (2008-2012) având cam 17000 de vizionări (până pe 22 mai 2012) a dispărut de pe net o lună mai târziu (în iunie 2012). Stiu doar că ultimele două articole postate în revista clujană „Noi, nu!” pe 8 aprilie 2012 au fost Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o invenție a lui Liiceanu întrucât oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari (215 views), publicat și în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.3/2012, p.19, care se poate citi on-line în rev. „Asymetria” (Paris) http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1187 si Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.2/2012, p.19, http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/.
7. Comentariu (la art. Isabela Vasiliu-Scraba, MyComp si mostenirea comunismului in Wikipedia.ro) postat pe 23 aprilie 2012 la acest text al meu (publicat on-line de revista clujană „Noi, nu!”) care a avut 630 de cititori între 12 febr.2012 si 12 martie 2013.
8. Despre Părintele Arsenie Boca am publicat mai multe articole în revistele „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013 („Noaptea de Sanziene” despre martirii inchisorilor), în „Oglinda literară” (Focșani), „Acolada” (Satu Mare), „Argeș” (Pitești), „Curtea de la Argeș” (Curtea de Argeș) si „Constelații diamantine” (Craiova): (a) Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca – un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu, rev. ,,Argeş”, Anul X, nr.10/2010, p.24, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3274:polemice&catid=311:revista-arges-octombrie-2010&Itemid=112; (b) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu si o profeție a Părintelui Arsenie Boca, http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/(c) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh si viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca si Nae Ionescu, http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/; (d) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu si Părintele Arsenie Boca, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx; (e) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca5.htm
9. vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucuresti, 2004.
10. vezi „timpurile muțeniei obligatorii” în micro-eseul despre imagine ca „formă primitivă, naivă, surogată, a imaginației” în vol. I.D. Sârbu, Adio Europa, vol.I., Editura Cartea Românească, București, 1992, p.260-261.
11. Pe 1 martie 2009 Stefan Fay scria de la Nisa lui I. Rad ca a avut „o perioadă bună de lectură – patru volume recitite, ale unei filozoafe – Isabela Vasiliu-Scraba – eseuri si comentarii platonice si socratice asupra cuprinsului Dialogurilor, cu o gandire bine strunită, senină şi fără emfază, pe linia M. Vulcănescu şi Noica”, subsolul paginii oferind informatii (încă necenzurate) despre Isabela V.-S. din Wikipedia.ro (vezi Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Stefan Fay.1988-2009, Prefata de Irina Petraş, Ed. Accent, Cluj-Napoca 2009, p. 363-366).
12. vezi prezentarea „Isabelei Vasiliu-Scraba” în volumele următoare apărute in SUA: vol. Filozofi români:Nicolae C. Ionescu, Titu Maiorescu, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba, C. Schifirneţ, Al Surdu, Xenopol, Lucian Blaga, etc. (Wiki Series, ISBN 9781232183488, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-62) ; vol. Eseiști români:E. Munteanu, M. Gherasim, A. Cioroianu, I. Pachia-Tatomirescu, Nicolae Breban, Isabela Vasiliu-Scraba, I. Grigorescu, L. Butnaru, M. Radu-Paraschivescu, Alexandru Ciorănescu, George Călinescu, Cicerone Poghirc, etc. (Wiki Series, ISBN 9781233386215, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 145-148) ; vol. Autori români : M. Sebastian, Nicolae C. Ionescu, G. Naum, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Herta Mueller, Nicolae Breban, Ghe. Zamfir, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba,etc. (Wiki Series, ISBN 9781233384242, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 141-143), precum și în vol.: Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Stefan Fay.1988-2009, Prefata de Irina Petras, Ed. Accent, Cluj-Napoca 2009, ISBN 978-973-8915787, p. 363-366.
13. My Comp este probabil o clonă a unui birocrat dispunând de mai multe „măști”. El pare ascuns și după pseudonimul Alexander Tendler, distrugător prompt al modificărilor făcute la fișa Părintelui Arsenie Boca pe 21 aprilie 2010. Fiindcă „ambii” suferă de insomnii în același timp. Pe 23 oct. 2012, MyComp s-a ocupat de fișa mea între orele 00 : 58 si puțin înainte de ora 4 dimineața (03 :58), iar „Alexander Tendler” în aceeași noapte vandalizează același articol Isabela Vasiliu-Scraba între 01 :15 si 04 :15. La ora 03:58 insomniacul MyComp, după ce a ras un sfert din conținutul informativ (si verificabil) al fișei, s-a gândit să mai șteargă în mod abuziv ceva din OPERA publicată la rubrica VOLUME eliminând următoarele patru cărți filozofice publicate de Isabela Vasiliu-Scraba : (a) Despre Existență, Ființă și Esență, Ed. Mirisa, 1996, http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82; (b) Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998, http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate ; (c) O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile platonice, Ed. Fundației „I. Perlea”, Slobozia, 1995, http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill; (d) Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în „Miorița”/ The opening of the skies in a Platonic myth and in „Mioritza” ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, volum bilingv care se află și în biblioteci europene nu numai în marile biblioteci românești.
14. Articolul din Wikipedia.ro (tradus si in alte Wikipedii) despre inventata „Scoală” (condusă, vezi Doamne, de Noica la Păltiniș) este cel mai tipic exemplu de auto-promovare prin surse auto-publicate: „După mai mult de un deceniu de când filozoful de la Păltiniș catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse ce promovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de I.P. Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş apărut în numeroase ediții la fosta editura a PCR, şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de Humanitas, fosta Editura „Politică”. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta si ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20discipolatului%20de%20la%20Paltinis%20de%20IVS.htm, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.
Camelia Manuela SAVA
Legendele trebuie să rămână legende
În ultima perioadă, nu pot să nu remarc și să apreciez apariția unor nume valoroase în critica literară, generația tânără nedezmințindu-și aplecarea minuțioasă asupra literaturii, lucru învățat de la profesorii sau mentorii lor, așa că și „douămiiștii” își au reprezentanții lor de frunte prin Daniel Cristea Enache, Paul Cernat, Ion Manolescu, Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș sau chiar Carmen Silvia Mușat, Bianca Burța – Cernat, Anca Ursa etc.
Recunosc că întotdeauna m-am apropiat cu sfială de un text critic, nu din neștiință, ci dintr-o oarecare temere că orizontul meu de așteptare ar fi dat peste cap din pricina faptului că acestea se împart în două categorii, zic eu, distincte: un val aparține criticii literare pretențioase, elevate, apelând la teorii, ideologii, străine sau neaoșe, care mai de care mai sofisticate, întrebuințând un limbaj neologico-abaracadabrant, și adresându-se astfel unei societăți și, implicit, unui public elevat, pretențios, dar fără a fi ridicol, fiindcă se operează cu aceste noțiuni în cunoștință de cauză, iar cel de-al doilea val, pe care eu îl consider ideal, fiindcă este mai relaxat din punctul de vedere al plonjării în mareea de neologisme scrântitoare de limbă, fiind caracterizat de un stil curgător, proaspăt, limpede, bine dispunând cititorul și făcând mai ușor de înțeles mesajul, este cel care te face să te bucuri de șuvoiul ideilor cursive.
Din această a doua categorie face parte și lucrarea lui Mirel Anghel, Viața lui Tudor Arghezi, apărut la ProUniversitaria în 2012, un minunat și interesant studiu dedicat marelui poet interbelic. Deși cercetarea îl arată preocupat de sursele multiple pentru o documentare exactă și serioasă, autorul acestei scrieri monografice se remarcă de la început prin calități scriitoricești, aducând subiectul delicat și inedit al vieții marelui poet modernist, din zona științifică în zona literară, scriind, de fapt, un roman al vieții lui Tudor Arghezi.
Cartea lui Mirel Anghel pornește pe un alt drum decât pe cel deja bătătorit, atât de binecunoscut, care ar fi trebuit să înceapă monoton și plictisitor: „Tudor Arghezi s-a născut….și a murit în anul…”. Ineditul formulei de incipit constă, de fapt, într-un mini comentariu al unui tablou-portret, pictat de Camil Ressu, realizat în 1958, în care poetul Tudor Arghezi apare într-o ipostază pe care nu i-am fi ghicit-o niciodată: sfios și reținut, ca și cum ar fi refuzat să se lase dezvăluit în adevărat sa fire, chiar și pe pânză: „Pictorul a surprins ceea ce mii de alte cuvinte s-ar chinui să descrie: privirea sfioasă, rezervată și reticentă a lui Tudor Arghezi în fața celor care vor să-l cunoască. În tablou, poetul are în față o foaie de hârtie neatinsă de gândul lui. Sfiala și reținerea sunt ale chinului de a scrie, chin pe care Tudor Arghezi a recunoscut întotdeauna că îl încearcă atunci când începe o nouă pagină. În acest portret, foaia de hârtie a rămas albă, foaia pe care niciodată nu a scris nimic. Poetul nu ține în mână un creion. Are mâinile goale, așezate pe pagina albă, fără să aibă măcar intenția de a așterne ceva pe ea. Aceasta este viața lui Tudor Arghezi, o pagină albă, o existență puțin cunoscută.” (Mirel Anghel, op. cit., p.11)
Noi toți avem impresia sau am avut, generații la rând, impresia că îl cunoaștem pe Arghezi, că știm totul despre el, fiindcă poetul prezent în manuale de literatură prin versurile sale, în cursuri, articole, comentarii, simpozioane, monografii. Nimic mai eronat. Avem doar o vagă impresie, pentru că pornim din punctul opus, cel al poeziei, al publicisticii sau al prozei argheziene, pe când omul Arghezi e lunecos, ne scapă printre degete, devenind o legendă care trebuie luată ca atare.
Ei bine, tocmai asta face Mirel Anghel în lucrarea sa, dând la iveală unele aspecte din viața ca o legendă a poetului interbelic: el scormonește, dând la iveală unele fațete ale vieții poetului de la Mărțișor, conștient că poetului nu i-ar fi plăcut acest lucru: „Arghezi ne îndeamnă să îl căutăm în opera lui, acolo unde se recompune, așa cum el se vrea, departe de aspra realitate, pe care o refuză și care nu l-a primit ca pe un om, ci ca pe un cobai pe care soarta și-a încercat toate capriciile. Mai subiectivi decât el și mai îndepărtați de viața sa, cerem iertare celui care ne-ar spurca (subl. aut.) dacă ar ști că îi încercăm viața cu condeiul!”(op. cit., p.54).
Aflăm amănunte noi despre cine a fost cu adevărat Tudor Arghezi, pe numele său din actul nașterii Ion Theodorescu. Detronând toate interpretările care dădeau explicații numeroase și complicate numelui de Arghezi, varianta lui Mirel Anghel se apropie de crudul adevăr: numele este al mamei poetului, Rozalia Arghezi, amanta tatălui său, Nae Theodorescu, comerciant. Primul capitol al cărții elucidează misterul ce plana asupra primilor ani de viață ai poetului care a refuzat cu obstinație toată viața să își scrie biografia sau să vorbească despre copilăria sa, fiind de părere că „tema copilăriei nu merită să fie abordată în literatură” (op. cit., p.14), deși îi recunoștea lui Ion Creangă meritul de mare povestitor.
Așa cum mărturisea Tudor Arghezi într-unul dintre articolele sale – pe care Mirel Anghel îl folosește ca sursă primară în cercetarea sa – „Dintr-un foișor” (în „Revista Fundațiilor Regale”, VIII, nr. 12, dec. 1941, pag.504), provocat de D. Caracostea prin Prolegomena argheziană, 1937, el a fost întotdeauna împotriva scrierilor confesive. Astfel, cercetătorul Mirel Anghel scoate în evidență acest fapt, remarcând că „repulsia autorului față de genul biografic are două motivații principale: prima este complexul copilăriei nefericite, ceea ce l-a dus la negarea propriului trecut și la construirea unui trecut familial fals.(…) Cea de-a doua ține de sfera literaturii, zonă în care nu dorea spionajul literar. Împotrivirea față de genul biografic venea și din teama că omul Ion Theodorescu ar fi putut să sape la temelia soclului pe care se afla poetul Tudor Arghezi…”(pp.22-23).
În demersul său, Mirel Anghel subliniază nu numai complexul copilăriei nefericite care l-a împiedicat să-și scrie biografia, ci și complexul anonimului, dar mai ales orgoliul nobleței sale scriitoricești, având o individualitate puternică, manifestată încă din adolescență, împinsă până la maturitate sub forma unei dorințe acerbe de a nu fi inclus în vreun curent literar sau într-o tagmă scriitoricească anume.
Stabilind, așadar, originile și restabilind adevărul despre părinții săi și copilăria sa nefericită, de care poetul s-a temut să o aducă la lumină pe de-a-ntregul, dar fiind un tată exemplar pentru copiii proprii, Mitzura și Baruțu, neevitând nici alte aspecte din viața lui Arghezi ca pseudonimele literare, studiile, călugăria, episodul elvețian, prietenii și detractorii, boala, Mirel Anghel redă o fațetă nouă, inedită, proaspătă a unui om care a fost în totalitate de poetul Arghezi.
Perioada comunismului cu anii grei ai izolării, ca și îmblânzirea spiritului refractar, belicos, considerat potrivnic regimului politic instalat după 1948, moartea soției ce aduce ultimul volum de versuri( Noaptea, 1967) și presimțirea sfârșitului sunt tot atâtea elemente care întregesc portretul poetului, care a înmagazinat 71 de ani de creație.
Nu putem trece cu vederea simțul critic echilibrat al cercetătorului Mirel Anghel, dorința de a fi bine documentat, ca și un talent unic ce îi dă o oarecare ușurință în expresie, mânuind în fraze bine temperate, deși încărcate de amănunte amețitoare, apelând la arhive, scrierile poetului, la tot ce a apărut anterior despre viața lui Tudor Arghezi – de la documente sau fonduri documentare, articole, amintiri, jurnale ale terților sau închinate poetului de la Mărțișor, numere omagiale ale unor periodice ș.a.
Așadar povestea se încheie simetric, trimițându-ne la începutul scrierii acestui studiu monografic, când era comentat portretul pe pânză al poetului, dar adăugând noi elemente ce ne fac să ne gândim, dacă deja nu am făcut-o – oare am știut cine a fost cu adevărat Tudor Arghezi – fiindcă în noi a rămas urma poeziei sale: „Condeiul arghezian se îndepărtează veșnic de foaia albă, văduvită pe vecie de văpaia geniului plecat în noapte, pe poteca grădinii de la Mărțișor. Viața lui Tudor Arghezi ni se înfățișează ca într-un cântec popular auzit demult, adunat din mai multe zări. Totul este pus aici pentru a scrie o poveste despre un titan al literaturii române. Poveste pe care o transmitem mai departe, scrisă din cele auzite și citite și permanentizată în memoria celor care iubesc poezia nemuritoare a lui Tudor Arghezi.” (op. cit., p.350).
