Spații culturale nr. 32 (9)

Virgil DIACONU

CANONUL LITERAR OCCIDENTAL BLOOMIAN *

Volumul Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor (1), al criticului şi profesorului universitar american Harold Bloom, editat în anul 1994 şi tradus la noi în 1998, nu este dedicat în mod special postmodernismului literar, ci literaturii occidentale în general, aşadar literaturii clasice, moderne şi postmoderne. Acest triplu obiect literar, subînţeles în cartea lui Bloom, ne permite să desprindem câteva judecăţi ale criticului cu privire la ultimele două literaturi şi, mai cu seamă, la literatura postmodernă de care ne ocupăm.
Înainte de a ne dedica discursului critic al universitarului american, ar trebui să ne reamintim că în domeniul literaturii noţiunea de canon are trei sensuri: 1). sensul de set de reguli estetice, aşadar de concept estetic constitutiv sau creator de opere literare estetice; 2). sensul de listă sau canon de opere literare fundamentale sau estetice; 3). sensul de canon evaluator sau critic, prin care judecăm şi departajăm operele literare estetice de operele literare pseudoestetice şi de cele extraestetice şi întocmim, în fond, lista operelor literare estetice, fundamentale sau canonice ale literaturii.
Canonul literar despre care vorbim exprimă numai fiinţa operelor literare estetice sau de valoare şi de aceea el ar fi să poarte numele de canon estetic. În mod curent, i se spune totuşi canon, înţelegându-se că este vorba de canonul estetic… Canonul estetic constitutiv se distinge de canonul pseudoestetic constitutiv al operelor literare pseudoestetice şi, fireşte, de canoanele constitutive ale operelor extraliterare, deci ale operelor care sunt de altă natură decât literară.
În continuare, voi căuta să aflu ce înseamnă pentru Bloom literatura occidentală. Cum înţelege criticul american fiinţa acestei literaturi, aşadar conceptul sau canonul literar occidental?

1.0. Stranietatea şi anxietatea – principiile estetice ale canonului literar occidental bloomian

Atât din cele două minisecţiuni teoretice de la începutul cărţii Canonul occidental cât şi din ampla secţiune dedicată analizei operelor a 26 de scriitori canonici ne dăm seama că Bloom discută literatura – literatura de la începuturi şi până astăzi – în funcţie de două principii estetice: stranietatea şi anxietatea.
Stranietatea şi anxietatea sunt, aşadar, principiile estetice sau canonice din care se constituie canonul literar occidental în temeiul căruia scriitorul îşi construieşte opera literară. Criticul de la Yale se pronunţă pentru cercetarea şi judecarea operelor literare chiar în temeiul principiilor estetice generative, acuzând „îndepărtarea de estetic”, „fuga de estetic sau reprimarea lui” de către „Şcoala Resentimentului”, şcoală făcută de critica şi mediile universitare americane. Bloom apără principiile estetice faţă de toţi aceia care canonizează operele literare în temeiul unor criterii exterioare literaturii – politice, etnice, sexuale, geografice, sociologice, istorice, filozofice, ideologice, etice, religioase, psihanalitice etc. –, care procedând astfel falsifică modul autentic de evaluare al operelor literare. În temeiul evaluării estetice se şi întocmeşte, de altfel, lista operelor literare estetice sau canonul de opere literare.

1.1. Stranietatea

Primul principiu al operei literare este stranietatea. Fiecare operă de valoare, indiferent de epoca în care a fost scrisă, spune Bloom, are „noutatea şi stranietatea ei”, iar atunci când o citeşti
„ai senzaţia întâlnirii cu ceva străin, mai curând o uimire nefirească decât o împlinire a aşteptărilor.” (ib., p. 6).

Stranietatea este definită de Bloom ca fiind
„un fel de originalitate, care ori nu poate fi asimilată, ori ne asimilează ea pe noi în aşa măsură încât nu ne mai apare ca stranie.” (ib., p. 6).

Trecând peste faptul ilogic ce ne spune că în receptare stranietatea operelor „nu mai este stranie”, ne vom întreba totuşi la ce se referă stranietatea? La idei, expresie, referinţă, viziune, lexic, frazare, muzicalitate, personaje? Pentru că Bloom nu face precizări în acest sens, apreciez că ceea ce ne apare drept straniu, aşadar inedit, imprevizibil, neobişnuit, miraculos în opera literară este ceea ce se întâmplă la nivel ideatic. Stranii sunt ideile literaturii, care se constituie ca viziune asupra realităţii, a existenţei.
Bloom vede în stranietate nu doar un element esenţial, canonic al operei literare, ci şi un criteriu al canonizării operelor:
„Stranietatea, după cum continui să descopăr, este o primă cerinţă pentru intrarea în canon.” (ib., p. 231),

aşadar pentru intrarea în canonul (lista) de opere fundamentale. Postura de criteriu al canonizării pe care o are stranietatea în calitatea ei de principiu estetic este cât se poate de legitimă, pentru că principiile estetice (canonice) de întemeiere a operelor literare sunt totodată şi principii critic-estetice de evaluare şi canonizare a lor.

1.2. Anxietatea

În viziunea lui Bloom, cel de-al doilea principiu estetic al operei literare este anxietatea. Ca principiu estetic (canonic) făuritor de operă literară, anxietatea are pentru criticul american, mai întâi, înţelesul de nelinişte, tulburare afectivă sau tensiune afectivă. Înţeleasă astfel, anxietatea este proprie tuturor operelor literare:
„o poezie, un roman sau o piesă de teatru adună în ele toate tulburările omenirii, printre ele şi teama de moarte (…).” (ib., p. 18, s.n.).

Prin piesele lui Shakespeare, de exemplu, „sute de milioane de oameni (…) se confruntă cu propriile lor spaime, fantasme (…).” (ib., p. 35, s.n.).
După cum se vede, anxietatea proprie operei literare (literaturii) este un nume nou pentru lucruri vechi, pentru că estetica literară a vorbit în repetate rânduri, din Antichitate şi până astăzi, despre sentimentele, lirismul sau emoţiile pe care opera literară le comunică şi trezeşte în noi. Literatura pune în pagină mişcări sufleteşti-spirituale şi prin aceasta ea dă atenţie în mod special sufletului nostru. Anxietăţile, tulburările, spaimele şi fantasmele despre care vorbeşte Bloom sunt astfel de mişcări sufleteşti.
Importanţa anxietăţii – înţeleasă ca nelinişte, tulburare afectivă, lirism – ca principiu al operei literare estetice este recunoscută în mod clar de Bloom:
„operele literare de succes sunt aducătoare de anxietate, nu un antidot pentru ea.” (ib., p. 34).

2.0. Poetica „anxietatea influenţelor”

Bloom subordonează cele două principii estetice abia prezentate teoriei sale centrale numită „anxietatea influenţelor” – „anxietatea influenţelor literare” –, care se referă la modul în care scriitorul îşi construieşte opera. Anxietatea influenţelor literare este, aşadar, o poetică. Tocmai despre această poetică vom discuta în continuare.
Criticului american crede că atunci când îşi creează opera, scriitorul se lasă influenţat cu bună ştiinţă de operele literare ale marilor scriitori predecesori:
„O operă canonică puternică nu poate exista în afara procesului influenţelor literare.” (ib., p. 10).

Şi, de vreme ce opera canonică puternică „nu poate exista în afara procesului influenţelor literare”, influenţele literare constituie chiar regula, chiar norma de construire, de creare a operei literare. Şi Bloom continuă în aceeaşi idee:
„Poezii, nuvele, romane şi piese de teatru apar ca răspuns la alte poezii, nuvele, romane şi piese de teatru anterioare (…).” (ib., p. 11).

Opera literară se constituie, aşadar, ca răspuns, ca replică la operele scriitorilor predecesori de care scriitorul se lasă influenţat.
Criticul mai precizează că „influenţarea (…) înseamnă întotdeauna interpretare.” (ib., p. 23, s. n.). Bloom chiar insistă în câteva rânduri asupra faptului că noile opere literare sunt interpretări ale operelor literare aparţinând unor scriitori predecesori:
„Orice operă literară importantă este o lectură creativ-greşită şi o interpretare greşită (s. n.) a unui text precursor (sau a mai multora).” (ib., p. 11).

„Interpretarea greşită” a operelor scriitorilor predecesori este, cumva, chiar originalitatea noului scriitor. Iar noul scriitor trebuie musai să fie original în interpretarea operelor precursoare, dacă vrea să fie socotit un „scriitor puternic”, adică un scriitor de valoare. Scopul unui „scriitor puternic” este, aşadar, (şi) acela de a înlătura
„greutatea apăsătoare a vechilor realizări literare, astfel ca originalitatea (s. n.) să nu fie înăbuşită înainte de a se manifesta. Marea scriere este întotdeauna o rescriere sau un revizionism şi se bazează pe o lectură ce face loc sinelui (…).” (ib., p. 13, s. n.),

deci originalităţii, care este „interpretarea greşită” a operelor de care scriitorul este influenţat.
Legând lucrurile, pot să obţin, în fine, poetica anxietăţii influenţelor sau poetica lui Bloom. Astfel, înţeleg că noua operă literară – opera modernă/postmodernă – se naşte prin interpretarea greşită a operelor literare ale scriitorilor predecesori, de care mă las influenţat. Eu îmi creez opera prin interpretarea greşită sau originalizarea (fie-mi îngăduit acest termen!) operelor marilor scriitori predecesori, prin originalizarea unei substanţe literare străine, de împrumut. Interpretarea greşită, revizionismul sau „rescrierea” operelor literare predecesoare de care scriitorul se lasă influenţat constituie poetica (poietica) anxietăţii influenţelor literare sau poetica lui Bloom.
De ce poartă această poetică numele de „anxietatea influenţelor” şi nu „interpretarea influenţelor”, cum ar fi mai clar şi totodată în sensul dezvoltărilor lui Bloom? Pentru că scriitorul suferă de un complex, crede Bloom, şi anume de complexul „anxietăţii influenţelor”: deşi scriitorul este cucerit, sedus de influenţele literare, aşadar de operele predecesorilor, seducţia exercitată de aceste opere se transformă în resentiment, în anxietate, într-o tulburare care îl determină pe noul scriitor să interpreteze greşit operele model, deci să se abată de la ele; să se abată, însă fără a le părăsi şi nega. Centrată pe influenţele literare, poetica lui Bloom este, de fapt, o poetică textualistă motivată psihologic.
Dacă vom încerca, acum, să corelăm cele două principii estetice ale operei literare găsite puţin mai înainte de Bloom – stranietatea şi anxietatea/lirismul – cu poetica interpretării greşite a influenţelor literare, atunci nu putem decât să acceptăm că influenţele pe care le interpretează greşit noul scriitor modern/postmodern în crearea operei sale sunt în primul rând tocmai stranietatea şi lirismul care generează operele predecesoare luate drept model. Stranietatea şi lirismul noii opere nu sunt create de noul scriitor, ci sunt rezultatul interpretării greşite, a rescrierii şi revizuirii stanietăţii şi lirismului operelor create de scriitorii predecesori…
Tot ceea ce înseamnă literatură de valoare sau estetică – „operă canonică puternică” – este rezultatul poeticii numite „anxietatea influenţelor literare”, crede teoreticianul american.

2.1. Anxietatea influenţelor literare şi continuitatea tradiţiei

Ce înţelege Bloom, mai exact, prin „operele scriitorilor predecesori”, prin „vechile realizări literare” sau „textele precursoare”? Cât de vechi sunt, de fapt, textele pe care le interpretează noul scriitor pentru a-şi crea opera?
„Milton, ca şi Chaucer, Spenser şi Shakespeare înaintea lui, sau ca Wordsworth după el, a depăşit pur şi simplu tradiţia, subsumând-o. Acesta este cel mai puternic test al canonicităţii.” (ib., p. 26, s. n.).

Cel mai puternic test al canonicităţii, aşadar al modului estetic în care se creează noua operă literară, deci opera modernă/ postmodernă, constă în faptul că aceasta depăşeşte tradiţia prin subsumarea tradiţiei.
„(…) originalitatea (noii opere, p. n.) trebuie să se îmbine cu moştenirea (tradiţia, p. n.) şi cu anxietatea influenţei.” (ib., p. 14) –

spune în aceeaşi idee Bloom, iar asta înseamnă că pe de o parte noua operă – modernă/ postmodernă – se face din substanţa operelor tradiţionale, iar pe de altă parte că această facere presupune interpretarea greşit-originală a operelor tradiţionale, deci a operelor clasice sau de factură clasică luate drept model.
Trebuie să remarc totuşi că termenul de tradiţie, care în mod curent este înţeles ca fiind „literatura clasică”, semnifică pentru Bloom atât „literatura clasică”, tradiţională propriu-zisă, cât şi literatura modernă timpurie, de vreme ce din interpretarea greşită a operei „tradiţionaliştilor” Alfred Tennyson (1809-1892) şi Walt Whitman (1819-1892) s-a născut, după cum spune criticul american, opera poetică modernă a lui T.S. Eliot.
Cu această precizare, în care tradiţia este înţeleasă atât ca tradiţie propriu-zisă cât şi ca modernitate timpurie, poetica anxietăţii influenţelor îşi precizează mai bine obiectul-model pe care scriitorul modern/postmodern îl interpretează greşit în vederea producerii operei sale, aşa încât putem spune că în viziunea criticului american literatura modernă/postmodernă este interpretarea greşit-originală a literaturii clasice/tradiţionale. Poezia nouă (modernă/postmodernă) interpretează greşit poezia tradiţională, dimpreună cu toate formele poeziei tradiţionale, dar şi poezia modernă timpurie. Pentru Bloom, mari scriitori moderni/postmoderni sunt doar aceia care
„(…) fac legătura dintre marii înaintaşi şi marii urmaşi.” (ib., p. 407, s. n.),

deci doar aceia care „perpetuează canonul” (Bloom) literaturii tradiţionale. Literatura tradiţională se continuă astfel în literatura modernă propriu-zisă şi în literatura postmodernă. Marii scriitori moderni/ postmoderni, cei care instituie opera modernă/ postmodernă şi canonul literar modern/ postmodern, perpetuează greşit-original literatura tradiţională… Şi tot ei, marii scriitori moderni/ postmoderni, transmit, prin interpretare greşit-originală, canonul tradiţional literaturii viitoare.
Se vede astfel că poetica „anxietăţii influenţelor literare” urmăreşte, de fapt, să perpetueze, fie şi greşit-original, literatura de tip tradiţional (în dublul ei înţeles) şi aproape să facă din cele trei literaturi (clasică, modernă şi postmodernă) una singură. Scopul lui Bloom este acela de a salva şi perpetua în modernitate/ postmodernitate tipologia literaturii tradiţionale, el urmăreşte continuitatea literaturii şi nu recunoaşte nici ruptura dintre spiritul clasic şi cel modern, nici relativa ruptură dintre spiritul modern şi cel postmodern.
În concluzie, conform poeticii anxietatea influenţelor elaborată de Bloom, înţeleg că opera literară modernă/postmodernă este creată prin interpretarea greşită, originală a marilor opere literare care constituie tradiţia literară şi că operele create în acest fel manifestă două mari trăsături estetice: stranietatea şi anxietatea (lirismul). Şi, după cum pune Boloom problema, stranietatea şi anxietatea (lirismul) noii opere provin din interpretarea greşită, din reciclarea stranietăţii şi lirismului operelor tradiţionale. Noul scriitor modern/ postmodern nu produce, aşadar, el însuşi stranietate şi lirism, ci straniezează stranietatea clasică/ tradiţională şi liricizează lirismul clasic/ tradiţional al operelor predecesoare… Noua literatură se face din vechea literatură, cartea nouă din cărţile vechi.
Ideile lui Bloom cu privire la crearea/ fabricarea operei literare sunt foarte apropiate de cele ale poetului şi criticului T.S. Eliot, care mărturiseşte în eseul A-l critica pe critic, scris la maturitate (1961), că el s-a format ca poet în urma influenţelor venite pe de o parte din partea unor poeţi-dramaturgi „contemporani lui Shakespeare”, deci „tradiţionali”, iar pe de altă parte a influenţelor venite din partea unor poeţi moderni precum Jules Laforgue şi a poeţilor dramatici Marlowe, Webster, Tourneur, Middleton şi Ford, pe care criticul îi recunoaşte drept „mentori”! Iată de pildă ce spune Eliot în acest eseu cu privire la poeţii-dramaturgi „contemporani lui Shakespeare” ce l-au influenţat:
„De la aceşti dramaturgi minori învăţasem eu ceva, formându-mă ca poet; de ei (…) îmi fusese stimulată imaginaţia; de ei îmi fusese educat simţul ritmului; din ei îmi hrănisem emoţiile.” (revista Tribuna nr. 238, august 2012, traducere de Virgil Stanciu).

Poetul englez distinge între influenţe şi imitaţie, opinând că „influenţa poate fecunda, în timp ce imitaţia – în special imitaţia involuntară – nu poate decât steriliza.” (ib.).
Totodată, Eliot face din experienţa personală o teorie care susţine că în general operele literare se creează prin influenţele exercitate de Tradiţie, pe care uneori o mai numeşte şi „gândire europeană” – vezi în aceste sens eseul Tradiţia şi talentul individual (1963).
În ceea ce îl priveşte pe Bloom, acesta preia ideea influenţelor exercitate de tradiţie şi face din ea „anxietatea influenţelor” literare.

3. Critica poeticii anxietatea influenţelor

Poetica „anxietatea influenţelor”, aşadar interpretarea greşită, originală a operelor literare ale marilor scriitori predecesori, tehnică prin care scriitorul modern/postmodern îşi face opera, constituie teoria centrală a lui Bloom, pentru că ea vorbeşte despre modul concret în care este produsă opera literară, literatura. Lansată de critic încă din anul 1973 sub numele de The Anxiety of Influence (Oxford, University Press, New York), această teorie este preluată în Canonul occidental, unde joacă rolul esenţial.
Cum înţelegem totuşi influenţele tradiţionale lărgite din care, în concepţia lui Bloom, se construieşte literatura moderă/postmodernă? Să fie vorba despre acea influenţă pe care o exercită spiritul comun al operelor tradiţionale, fiinţa estetico-literară a acestora, deci canonul lor, sau este vorba despre influenţa exercitată de operele tradiţionale concrete?
„Poezii, nuvele, romane şi piese de teatru apar ca răspuns la alte poezii, nuvele, romane şi piese de teatru anterioare (…).” (1, p. 11),

spune Bloom. Noile opere sunt influenţate, aşadar, de opere literare predecesoare concrete. Romanul modern Ulise al lui Joyce şi piesa postmodernă Sfârşit de partidă a lui Beckett evocă, în mod diferit, Hamletul lui Shakespeare, crede Bloom. „Petrarca, Boccacio, Chaucer, Shelley, Rossetti, Yeats, Joyce, Pound, Eliot, Borges, Stevens, Beckett (…) îl au pe Dante în comun, dar e un Dante în douăsprezece versiuni, în viaţa sa poetică de apoi.” (ib., p. 67). Paradisul pierdut al lui Milton, „cel mai mare poet de limbă engleză”, a fost puternic influenţat de piesele lui Shakespeare Othello şi Macbeth, dar şi de Vergiliu şi de spiritul profetic al Bibliei. „T.S. Eliot, un critic minor în comparaţie cu Johnson, a devenit un poet mare revizuindu-i pe Tennyson şi Whitman în Ţara pustie” (ib., p. 157), iar în partea a doua a poemului dramatic Faust, Goethe „îi parodiază pe Homer şi pe tragicii atenieni” (ib., p. 186). Şi aşa mai departe… Nu spiritul comun al operelor literare, deci nu conceptul/ canonul clasic-clasicist lărgit al acestora influenţează opera modernă sau postmodernă, ci operele clasice şi moderne timpurii concrete, spiritul lor particular. Noua operă literară interpretează greşit-original opere literare predecesoare concrete, iar asta înseamnă că replica, reciclarea, pastişa şi plagiatul sunt chiar modalităţile, practicile concrete ale poeticii propuse de Bloom.
După cum gândeşte criticul-estetician american, înţelegem că scriitorul modern şi cel postmodern nu se raportează la marea realitate sau la existenţa sa şi a celorlalţi, ci la literatura predecesoare. Opera literară modernă/postmodernă nu se construieşte pornind de la lume, de la realitatea umană şi experienţele de viaţă ale autorului modern/ postmodern sau ale omului în general, ci pornind de la operele literare ale scriitorilor predecesori. Substanţa operei moderne/postmoderne nu este extrasă din realitate, viaţă, existenţă, ci din literatura predecesoare. Substanţa ideatică a operei literare este livrescă; opera literară modernă/ postmodernă se hrăneşte din operele literare tradiţionale, din rafturile bibliotecilor. Literatura modernă/postmodernă se face din literatura tradiţională.
Aşa crede şi încearcă să ne convingă Bloom. Dar eu, ca scriitor autentic, nu am nevoie să împrumut şi să interpretez greşit textele şi, mai departe, ideile, tulburările şi viziunile altor scriitori, pentru că eu am propriile idei, tulburări şi viziuni; pentru că eu deja mustesc de obsesiile, dramele, angoasele şi viziunile mele. Ideile-sentimente, sentimentul dragostei, al singurătăţii, al înstrăinării, al bucuriei, teama, suferinţele morale, frica de moarte, catastrofele, visurile, toate acestea există, puternic, în mine! Ce motivaţie aş avea să le caut în opere străine, când freamătul şi presiunea propriilor trăiri sunt în mine atât de puternice?
Opera literară este creaţia trăirilor şi imaginaţiei mele, a daimonului meu, care prelucrează estetic (canonic) prin limbaj atât o substanţă afectiv-intelectuală proprie cât şi existenţa, realitatea, iar nu o colecţie de idei ce nu-mi aparţin, de idei şi trăiri extrase din textele scriitorilor predecesori, texte pe care le „interpretez greşit”. Scriitorul autentic nu interpretează, nu reciclează operele literare ale predecesorilor. Deşi se bucură de mirajul marilor opere, scriitorul autentic nu este nicidecum o fabrică de reciclat literatura – el creează literatura; şi o creează chiar din substanţa sa gânditoare, care se raportează în general la realitatea în care trăieşte şi la marea realitate. Dacă eu însumi nu am ceva de spus, ce sens are să-mi fac un scop din prelucrarea textelor predecesoare, din dramele şi bucuriile comunicate de operele altor scriitori?
Deşi Bloom ne asigură că poetica anxietăţii influenţelor literare este practicată de „scriitorii puternici” sau de valoare, ea nu este urmată nicidecum de aceştia, ci de autorii lipsiţi de forţă creatoare, autori care tocmai pentru că sunt lipsiţi de forţă creatoare caută salvarea creaţiei lor în imitarea modelelor literare predecesoare. Poetica anxietăţii influenţelor literare este destinată salvării neputinţelor creatoare, scriitorilor minori.
Poetica lui Bloom apare ca fiind artificială, falsă, pentru că pe de o parte ea (1) creează opera literară modernă şi postmodernă din operele scriitorilor predecesori, înlocuind astfel substanţa autentică a operei – referentul ontologic (realitatea, existenţa, lumea, propriile trăiri) – cu operele scriitorilor predecesori, iar pe de altă parte pentru că (2) înlocuieşte viziunea artistică asupra referentului ontologic cu interpretarea greşită (originalizarea) unor texte, a unor opere literare predecesoare, tradiţionale. Literatura creată în modernitate/ postmodernitate despre care vorbeşte Bloom ar fi să fie o variantă a literaturii tradiţionale, ba chiar o literatură „textualistă”.
Poetica anxietatea influenţelor este o derivată a poeticii imitaţiei, care este poetica tradiţională, clasică, ce îşi produce operele prin imitarea operelor scriitorilor recunoscuţi şi recomandaţi de tradiţia literară. Pentru poetica tradiţională sau clasică „«literatură» = produs al culturii literare” (Adrian Marino, 2, p. 342). Despre poetica lui Bloom se poate spune, în esenţă, acelaşi lucru.
Poetica influenţelor clasiciste (tradiţionale) pe care o propune şi apără Bloom se aseamănă cu un program social, pentru că fiecare scriitor modern-postmodern sărac, lipsit de nerv şi imaginaţie, este îndreptăţit să primească o felie din averea literară a umanităţii şi să facă din ea, prin interpretare greşită şi reciclaj, „propria literatură”. Cartea de versuri postmoderne Levantul a românului Mircea Cărtărescu, a cărei normă de construcţie constă în interpretarea, imitarea, parodierea sau pastişarea poeziei câtorva poeţi români şi străini predecesori, poate să ilustreze exemplar poetica influenţelor literare propusă de Bloom. O ilustrare, desigur, fără niciun câştig pentru literatură.
Având drept obiectiv revigorarea în opera modernă şi postmodernă a literaturii tradiţionale lărgite, ne putem întreba dacă nu cumva Bloom apără o cauză deja pierdută, pentru că marele efort al scriitorilor moderni, începând cu romanticii, a fost tocmai acela al ruperii de literatura clasică şi de poetica clasică, ce le cerea în mod imperativ scriitorilor să imite operele „celor vechi” (clasice) canonizate şi recomandate de tradiţie. În timp ce scriitorul modern are drept obiective îndepărtarea/ ruperea de operele clasice şi de canonul lor, deci refuzul influenţelor tradiţionale, pe de o parte, şi exprimarea valorilor şi principiilor creatoare ale modernităţii, pe de altă parte, Bloom se întoarce prin poetica anxietatea influenţelor la operele tradiţionale şi la poetica tradiţională ce a osificat prin imitare (mimesis) literatura.
Influenţele literare tradiţionale despre care vorbeşte Bloom şi din care scriitorul modern/ postmodern îşi face opera sunt atât de puternice încât ele „evoluează” până la pastişă şi plagiat. Shakespeare însuşi „înţelesese că literatura şi plagiatul sunt greu de separat” (1, p. 62), crede criticul. Pentru Bloom, Shakespeare era un plagiator. Un plagiator care, dacă este socotit de critic „cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor”, nu poate decât să fie şi cel mai mare plagiator al tuturor timpurilor. Shakespeare ne oferă chiar modelul plagiatorului în literatură, iar de aici noi înţelegem că nu poţi fi un mare scriitor dacă nu eşti un mare plagiator.
Marea vocaţie a scriitorului este de a plagia texte literare celebre, dar şi de a interpreta greşit-original textele literare plagiate, ne spune criticul american. Prin această metodă de creaţie, noului scriitor – celui modern şi postmodern – îi este oferit aproape totul – toate ideile, temele, subiectele, tehnicile, obsesiile, lirismul –, iar lui nu îi mai rămâne decât să interpreteze greşit, adică să personalizeze, să recicleze toată această substanţă şi tehnică de împrumut.
Prin susţinerea apăsată a influenţelor literare, a reciclării şi a plagiatului, Bloom îi transformă pe scriitori, pe marii scriitori – Kafka, Proust, Borges, Cervantes, Dante, Milton, Wordsworth, Whitman, Shakespeare, Becket, T.S. Eliot etc. – în creatori epigonici şi chiar în plagiatori: marea literatură este interpretarea greşită, originală a literaturii tradiţionale şi chiar un plagiat, spune, în esenţă, Bloom. Cartea se face din cărţi, literatura este livrescă.
Te şi întrebi dacă universitarul de la Yale, care îşi transformă studiul asupra operelor scriitorilor canonici în operă de detectivistică literară, nu urmăreşte cumva să-i umilească pe marii scriitori şi să ne inducă ideea că literatura semnificativă a lumii este un şir de plagiate inteligent ajustate, cosmetizate, personalizate, originalizate! Scriitorul care îşi produce opera prin interpretarea greşită a operelor literare predecesoare („anxietatea influenţelor”) este, în fond, un interpret, un revizionist, un reciclator şi plagiator, pentru care frauda literară ţine loc de forţă creatoare. Scriitorul închipuit de Bloom nu este un scriitor-creator, ci un rescriitor. Marea literatură modernă/ postmodernă este, în concepţia lui Bloom, literatura clasică rescrisă, este o literatură în mod inevitabil livrescă.
Pentru Bloom şi poetica lui nu există decât opere create din alte opere: operele „originale” ale modernităţii/ postmodernităţii sunt create din operele trecutului literar. Dar operele originare ale trecutului, operele model originare cum au fost create, de vreme ce acestea nu au mai avut înaintea lor alte opere din care să fie create? Tocmai cu privire la operele model, la operele considerate de criticul american ca fiind ale excelenţei, poetica sa nu ne spune şi nici nu poate să ne spună nimic. După cum se vede, poetica pe care o elaborează Bloom nu-i priveşte pe scriitorii model, ci doar pe scriitorii care se inspiră din scriitorii model. Bloom fabrică şi propune o poetică valabilă pentru scriitorii lipsiţi de creativitate, minori.
Prin omologarea critic-teoretică a influenţelor, a reciclării operelor predecesoare şi a plagiatului literar Bloom mistifică, falsifică actul creator, deci modalitatea autentică prin care este creată opera literară de valoare şi, de aici, el falsifică însuşi înţelesul operei literare. Legitimând poetica influenţelor (împrumuturilor) literare, ajungi să îi canonizezi pe plagiatori şi să îi ignori pe scriitorii autentici, aşadar pe scriitorii care creează în orizontul canonului autentic – a canonului literar estetic!
Mai degrabă eficientă în actul de creaţie literară este frica de influenţele literare, este acea frică ce te determină să înlături, să respingi influenţele literare concrete care vin din partea operelor scriitorilor predecesori/ tradiţionali. Pentru scriitor, marile influenţe vin dinspre realitate, existenţă, lumea în care trăieşte, propriile trăiri, care constituie, de altfel, substanţa pe care imaginaţia creatoare, viziunea o surprinde şi transformă în literatură. Imaginaţie care dacă lipseşte, nici literatura estetică nu prinde fiinţă.

4. Canonul operei literare şi canonul de opere al culturii scrise

Atât cele două scurte secţiuni teoretice de la începutul cărţii Canonul occidental cât şi studiul propriu-zis (peste 350 de pagini) asupra operelor celor 26 de scriitori canonici, de excepţie, stabiliţi de Bloom, ne arată că obiectul cercetării criticului american îl reprezintă operele literare canonice şi că tocmai din opere de acest fel criticul american extrage conceptul (canonul) literar occidental, pe care îl vede ca fiind constituit din două principii – lirismul (anxietatea) şi stranietatea.
Pe de altă parte, în cea de a patra şi ultima secţiune a cărţii sale Bloom ne prezintă lista sau canonul de opere occidentale, aşadar numele tuturor acelor opere pe care el le socoteşte exemplare, canonice, fundamentale. Dar lista aceasta de 29 de pagini, care cuprinde titlurile celor mai importante opere din creaţia a peste 850 de autori occidentali, este compusă atât din opere ce aparţin literaturii, aşadar celor trei mari genuri literare (poeziei, prozei, dramaturgiei/ comediei), cât şi din opere care aparţin unor genuri extraliterare, în care intră opere de teorie/estetică literară, opere de critică literară, opere de factură biografică, memorialistică, religioasă, morală, filozofică, istorică, sociologică, geografică şi chiar psihanalitică. Toate aceste opere – cele literare şi cele extraliterare – compun cultura scrisă.
Ce face, aşadar, Bloom? După ce în primele trei secţiuni ale cărţii analizează operele literare şi, în temeiul acestora, ne face să înţelegem care sunt cele două principii fundamentale ale canonului, deci ale conceptului constitutiv de literatură occidentală în concepţia sa, în ultima parte a cărţii el ilustrează acest concept atât cu opere literare cât şi cu opere extraliterare, deci cu operele exemplare ale culturii scrise, când logic şi necesar ar fi fost ca el să ilustreze canonul (conceptul) literar constitutiv doar cu operele literare, care sunt singurul tip de opere ce pot ilustra canonul (conceptul) literaturii occidentale.
Dar Bloom amestecă cu bună ştiinţă în lista sa de opere fundamentale, canonice operele literare cu cele extra-literare, pentru că el consideră că operele extraliterare au şi ele calităţi literar-estetice… Criticul crede, aşadar, că în lista/ canonul literar occidental se cuprind atât opere literare cât şi
„(…) acele scrieri religioase, filozofice, istorice şi ştiinţifice care dovedesc valenţe estetice considerabile.” (ib., p. 413).

Dar problema este că operele psihanalitice, religioase, filozofice, istorice, ştiinţifice etc. nu „dovedesc valenţe estetice considerabile” şi tocmai pentru că nu dovedesc calităţi estetice ele au primit numele de opere psihanalitice, religioase, filozofice, istorice, ştiinţifice etc. Aceste opere nu pot fi considerate opere literare estetice, chiar dacă o operă religioasă precum Biblia, să spunem, are capitole-cărţi (Eclesiastul, Cartea lui Iov), pasaje şi psalmi care prezintă calităţi literare evidente. Dar Biblia nu are o structură literară, nu este literară în întregul ei, ci este literară doar în anumite secţiuni şi fragmente.
Fără îndoială, cartea Canonul occidental manifestă această neconcordanţă: deşi în primele trei secţiuni Bloom elaborează canonul, conceptul literar constitutiv de operă literară, el ilustrează acest canon literar constitutiv atât cu opere literare cât şi cu opere extraliterare. Cum pot operele extraliterare să ilustreze canonul/conceptul literar?
Cuprinzând în lista/ canonul de opere literare occidentale ilustratoare de canon (concept) literar chiar şi opere care sunt în afara esteticului literar, deci a literaturii, Bloom îşi contrazice propriile principii estetice de validare a operelor literare şi devine incoerent. În această situaţie, lectorul nici nu poate spune cu precizie ce urmăreşte, de fapt, criticul american. Dacă el are drept scop definirea canonului literar creator, aşa cum o demonstrează primele trei secţiuni ale cărţii, atunci trebuie să ilustreze acest canon creator cu un canon, cu o listă de opere literare; iar dacă programul lui este acela de a stabili lista, canonul de opere al culturii scrise, după cum ne sugerează ultima secţiune a cărţii, atunci trebuie să elaboreze în primele trei secţiuni conceptul creator de cultură scrisă…

XXX
Sunt în Canonul occidental câteva lucruri care dovedesc slăbiciunile teoretice ale cercetării lui Bloom. Dintre acestea, le voi menţiona doar pe cele mai importante: (1) falsificarea modului în care este creată opera literară modernă/postmodernă estetică – vezi „anxietatea influenţelor” sau poetica interpretării influenţelor literare tradiţionale; (2) neconcordanţa dintre canonul (conceptul) constitutiv de operă literară occidentală şi canonul sau lista ilustrativă de opere literare şi extraliterare (canonul/ lista culturii scrise), de la sfârşitul cărţii; (3) conceperea unui canon, a unui concept al literaturii occidentale care, având ca obiect literatura în întregul ei, deci cele trei literaturi – clasică, modernă, postmodernă –, îndatorează în mod excesiv literatura modernă şi postmodernă literaturii clasice, tradiţionale. Dacă scriitorul modern/ postmodern va aplica poetica lui Bloom, aşadar dacă va interpreta greşit operele literare de factură clasică/ tradiţională, el va avea toate datele necesare ca să producă opere moderne şi postmoderne de tip clasic-clasicist sau să amestece stilul clasic cu cel modern…
Totodată, este de observat că „interpretarea greşită” este un concept atât de larg (vag) încât acesta poate anula orice caracteristică literară. Poate că Bloom ar fi trebuit să precizeze că „interpretarea greşită” este totuşi în sensul literaturii, de vreme ce se poate greşi în o sumedenie de feluri ne-literare sau anti-literare.
Pe de altă parte, constatăm că în ciuda contradicţiilor pe care le-am semnalat mai sus şi a unei scriituri greoaie, nelimpezite şi deficitar organizate, Bloom este un estetician care are totuşi calitatea de a-şi pune deschis problemele literaturii şi care reuşeşte cel puţin să contureze şi descrie două principii estetice pertinente – stranietatea şi anxietatea (lirismul), acum, când cei care cred în estetica operei literare sunt atât de puţini. Dar stranietatea şi anxietatea pot fi socotite într-adevăr principii/norme literare viabile, canonice, numai atunci când sunt create din (prin raportare la) realitatea, existenţa, referentul ontologic, propriile trăiri, iar nu atunci când sunt produse prin reciclarea, prin „interpretarea greşită” a substanţei lirice şi ideatice stranii a operelor scriitorilor predecesori, aşa cum afirmă în mod apăsat discursul criticului american.

* Eseul face parte din volumul Canonul poetic, aflat în lucru.

Bibliografie
1. Harold BLOOM, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, traducere de Diana Stanciu, postfaţa de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
2. Adrian MARINO, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.