Spații culturale nr. 32 (10)

Ionel NECULA

Calistrat Costin monografiat

Există un risc în monografierea unui scriitor în viaţă? Mărturisesc că n-aş opta pentru un răspuns apodictic. Viaţa e complicată, iar oamenii fac tot ce le stă în putinţă să-i colosalizeze dificultăţile. Obişnuim să ne considerăm importanţi, să credem că timpul le aşază pe toate la locul lor, dar obişnuinţa aceasta trebuie revizuită. Timpul se grăbeşte şi-i confiscat de problemele lui curente, nu mai rămâne loc şi pentru administrarea patrimoniului moştenit. Amintirea rămâne o floare rară şi de-ar creşte pe toate drumurile, vorba lui Eminescu, ar paşte-o şi caii.
De asta spun, esenţial rămâne ceea ce face fiecare cu imaginea lui, şi mai puţin ceea ce fac generaţiile viitoare. Cunosc multe cazuri de scriitori uitaţi definitiv, de care nu-şi mai aduce nimeni aminte şi nu-i aminteşte nici măcar la împlinirea unor cifre rotunde de aniversare sau comemorare.
Faptul că poetul Grigore Codrescu a ales să consacre o carte specială lui Calistrat Costin (Ironicul reflexiv, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013) e o dovadă că-l cunoaşte bine, crede în el şi-n isprăvile sale literare.
Calistrat Costin, aflăm din interviul care deschide cartea şi care serveşte de prefaţă, s-a născut la Bacău, la 30 ianuarie 1942 ca fiu al subofiţerului Alexandru Costin şi al Emiliei, născută Bălăiţă, casnică. A absolvit liceul Bacovia, azi Ferdinand I în 1960, cu rezultate strălucite, participase la Olimpiadele de literatură şi se remarcase printre cei mai distinşi competitori. A absolvit Facultatea de Filologie la Iaşi şi-a ales pentru lucrarea de licenţă să-l trateze pe Shakespeare, sub îndrumarea reputatului profesor Al. Dima. O vreme, 1965-1968, a lucrat în învăţământul superior la Târgu Mureş, de unde trece în publicistică, la ziarul local Informaţia Harghitei, care apărea la Miercurea Ciuc şi unde zăboveşte patru ani. Cum între timp a fost reactivată revista Ateneu editată de Gr. Tăbăcaru şi G. Bacovia în perioada interbelică, revine în oraşul de obârşie la chemarea redactorul şef de atunci, Radu Cârneci. Între anii 1974-1976 îl găsim la Biblioteca judeţeană din Bacău, după care revine în învăţământul universitar ca asistent la Institutul Pedagogic din Bacău, unde a funcţionat între anii 1976-1979. De aici trece, ca director, la Teatrul de animaţie din Bacău, unde rămâne până în anul 1985, pentru ca după această dată să-l regăsim, până în 1989, în redacţia revistei Ateneu. Este perioada cea mai prolifică a autorului.
Imediat după revoluţie, până în anul 1996, a funcţionat ca director la Teatrul Bacovia şi din nou director la Teatrul de Animaţie, până în anul 2001. Membru al Uniunii Scriitorilor devenise încă din 1979.
Acesta este omul, dar dincolo şi în paralel cu fracturările la care l-a obligat viaţa, descoperim scriitorul, vocaţia creatoare care s-a articulat în 15 volume de poezie, (în această enumerare văd că nu este inclusă şi ultima alcătuire, Pe contrasens, (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014), 3 romane şi două volume umoristice – cu mare trecere la cititori. Şi n-am inclus în această succintă enumerare traducerile şi scenariile semnate pentru instituţia teatrală, pe care, vremelnic, a coordonat-o. Este, cum bine şi-a intitulat lucrarea Grigore Codrescu, un ironic reflexiv, un scriitor productiv care s-a încercat, cu bune rezultate, cam în toate genurile de creaţie. A trecut prin ele ca printr-un sistem de vase comunicante, dar peste toate a rămas credincios poeziei. Se înţelege că numele său figurează în toate istoriile literare mai noi – de la Marian Popa la Ion Rotaru şi Nicolae Manolescu.
Ironia, luarea în răspăr, în doi peri, a lumii, a vieţii, a destinului rămân maniera esenţială a scrisului lui Calistrat Costin. Spiritul său caustic n-are nimic prefăcut, ipocrit, teatral, ci se decontează dintr-un mod personal de a privi viaţa şi problemele ei grave. Umorul lui Calistrat Costin este de o calitate neîndoielnică, are adâncime şi greutate, ceea ce-i conferă chiar o anumită bătaie metafizică. Sub masca unei aparente frivolităţi, autorul spune lucruri foarte grave, care privesc omul, lumea şi disconfortul cosmic produs de cercul strâmt în care se mişcă. A sesizat bine Grigore Codrescu: Din contestaţie în contestaţie, ereticul sfidător şi scepticul Calistrat Costin ce-şi caută mântuirea într-un neant obsesiv, transformă simboluri culturale înalte în sintagme orale ale dezgustului de lume, refugiindu-se din balada lirică în legenda simbolică, iar din acestea în pamflet şi satiră metafizic – reflexivă prin intermediul parabolei (p.69).
Tot ce atinge Calistrat Costin capătă o nuanţă hazoasă, umoristică, dar plină de substanţă, de miez, de conţinut. Asta nu înseamnă că-i lipsesc sensibilitatea, dispoziţia afectiv-emoţională, patetismul şi înfiorarea hedonistă. Scrisorile sale, publicate la Editura Eminescu în 1988, chiar aşa, aduse într-un registru conăcheştean, sunt o dovadă a înfiorărilor subiective explozive de care poetul e traversat.
Îl felicit pe Grigore Codrescu pentru frumoasa carte pe care ne-a oferit-o şi pe scriitorul supus actului monografic pentru vârsta împlinită şi care a făcut posibilă apariţia acestei cărţi.

Mihaela MALEA STROE

Poemul – corsar îndrăgostit

Poemul pe care ţi-l scriu astă-seară, iubite,
A trecut deja prin vămile trupului.
Visătorul corsar nesupus, străpuns de săgeată,
Se întoarce la vatră… pe jumătate;
Precum Van Gogh, într-o ureche…
Poemul singuratic, fără pereche,
Cu inima – în coşul pieptului – arsă,
Cu un ochi viu, clarvăzător,
Cu celălalt sticlos şi bizar,
Cu o mânecă fluturând pustie,
Între epolet şi buzunar…

Aproape frumos, aproape fericit, aproape demn
Se întoarce corsarul spre împietrita-i cetate,
Boncăluind pe alei postmoderne cu piciorul de lemn.

Tu întâmpină-l, iubite, cu lumină-lină, cu vin, cu pâine,
Îmbrăţişează-l ca pe fiul rătăcitor!

Şoptind sfios, cu jumătate de gură, sau – poate –
Răspicat, pe nerăsuflate şi-n năruire,
Îţi va spune ceva despre o neînserată iubire…

Pesemne va aţipi apoi, aproape mântuit,
Sub coviltirul cărţii, între nadir şi zenit,
Acolo unde, în trecere, ziua de mâine
Lasă, generoasă, pentru astăzi, o hieroglifă, un semn.

Va aţipi tresărind, simţind în vis, că aievea îl dor
Inima scrum, urechea lipsă, ochiul de sticlă,
Mâna pierdută şi piciorul de lemn…

Uşor ca un Colibri, ca o neprefăcută mirare,
Ca un suspinat haiku pe care mi-l scriai, mie-anume, tu,
În palma ta se va odihni, întreg, într-un târziu,
Corsarul nesupus, poemul rănit – inocent dezertor –
Pe care, iubite, în fapt de ziuă, ţie-anume ţi-l scriu.

Traian Gh. CRISTEA

Să nu credeţi…

Să nu credeţi că am venit
să vă stric legea,
voi, arbori ai mei,
ci aşa păgubit de senin,
m-am trezit căutându-l
prin scorbura voastră…

Oricine m-ar striga
pe numele cel mai îndepărtat,
eu,
prin frunţile voastre,
voi fremăta,
sporindu-vă şoapta.

Şi să nu credeţi,
voi, arbori ai mei…

În sudul marelui Cuvânt

În sudul marelui Cuvânt,
Lumina are gust de Cer
Toate sunetele câte sunt
Miros a lună şi-a mister.

Îngenunchez în faţa lui,
Ca într-un templu părăsit,
Aud un geamăt de statui
În mine cum s-a cuibărit…

În sudul marelui Cuvânt,
Un pisc albastru pururi sui,
Sisif priveşte lăcrimând
Peste cuvântul cel întâi.

Trecere, fii blestemată…!
(Doinire I)

Foaie verde acră poamă,
Toate trec, toate se sfarmă,
Timpul nu poate să doarmă;
Chiar şi piatra lin se trece,
Izvorul poate să sece.
Glorii şi averi măreţe,
Tinereţe, bătrâneţe,
Toate trec pe-a vremii cale,
Lunecând uşor la vale.
Toate trec, rămâne-o umbră
Mică, veselă sau sumbră.

S-o citi în ea vrodată
Cât a fost de vinovată,
Cât a fost de-adevărată,
De cer binecuvântată?

Joc periculos

m-am jucat cu sunetele până
m-au rănit cu săbii de aer stelar

m-am jucat cu silabele până
m-au sfredelit dumnezeieşte

târziu au apărut cuvintele
răzbunătoare pentru tot ce
n-au putut spune
pentru tot ce le-am pus în cârcă
apoi cuvintele s-au topit într-o
înjurătură plină de silă şi ură

ivind în jur o altă rostire
cu care ani şi ani mi-am tratat
frica de a ieşi din cârd
din plăcerea de a fi luat cu pietre
de turma în care „ poezelele”,
„romanurile”, ”lucrărurile de artă”
erau evitate ca lepra…

Doamne, de mai vrei, de mai poţi,
vindecă-mă de greaţa ucigătoare,

nu mă lăsa străin pe la porţi!!!

Şoptire către mamă

Mamă, nu ştiu somnul
cum îţi e,
dacă pământul te doare şi
cum te împaci cu
tăcerea cea mare…

Eu???
Vocalele blânde mă-ngână,
consoanele dure-n amurg
vor să mă-njure când peste
veghe mă revărs şi curg;
mă scoate din sărite
sfinxul îmbuibat de tăcere…

Ce să-ţi mai spun despre mine?
Uneori îmi pierd punctul de sprijin,
n-am nicio mângâiere din departe,
îmi iau raţia de nutreţ, cad, oftez,
mă ridic din ce în ce mai greu,
mă revolt, mă reneg, protestez
şi ascult cum în zori mă cheamă
la vorbitor Dumnezeu şi mă
întreabă de una, de alta,
mai ales de suflet, cât a mai rămas,
cum stau cu respiraţia, înalta…
Nu ştiu să-i spun cum stă treaba,
doar mă silabisesc, mamă, în gând
mă rog să nu fac umbră Cuvântului
degeaba, degeaba, degeaba.

Mărturisire…

Ce bine-ţi vine rochia
de tristeţe, iubito!
Numai aşa poţi hrăni păsările dimineţii, aducătoare a veştilor
de la Dumnezeu.

Tristeţea te face salcie
înveşmântată-n tăcere,
te face misterioasă, imponderabilă.

Ţi-ajunge acest veşmânt adorabil,
ţesut din lacrimile sfinţilor.
Nu-mi cere şi alte odoare, toalete,
doamnă Îngândurare!
Suferinţa costă o avere,
indiferenţa se plăteşte-n valută,
speranţa se dă în rate,
însă nu ştiu cum se face că se plăteşte
până la moarte…

Numai durerea brodată cu nelinişti
e pe gratis aproape, însă, vezi tu,
e cam strâmtă.

Totuşi, cum te-a-ncăput până la urmă,
n-am să-nţeleg niciodată!!!

Pân’o fi ca să nu mor…
(Doinire II)

Pân’o fi ca să nu mor,
Spune, iarbă, norilor
Veşnic bolnăviţi de dor,
Cântecul durerilor…

Că mi-i sufletul pelin
Şi nu ştiu cum să-l alin,
Că-n el arde cer şi gând
Peste clipă fumegând,
Că mă roade corbul timp
Şi nu am ce-i da în schimb.

Pân’o fi ca să nu mor,
Spune rouă tuturor:
Că m-am înălţat la cer
Pe-un cal sur, ca să nu pier
De durerile din jur,
Când le blestem şi le-njur…

C-am gustat fructul amar
Ce mi s-a întins în dar,
Să-l port pe und’ m-oi duce
Stindard pe a mea cruce.

Pân’o fi ca să nu mor,
Spune lună sfinţilor:
Pe pământ n-am fost un prunc,
Nu pot piatra s-o arunc,

Nu pot judeca prin fum,
Singur eu am ars pe drum;
Ploile m-au botezat,
Vântul lacrimi mi-a uscat,
Norii deşi m-au judecat,
Ca să nu mor ne-mpăcat.

Pân’o fi ca să nu mor,
Spune noapte stelelor
Că zănatic vreau să zbor,
Tot călare pe un dor,
Să-mi cat mândrele de zor
Prin crânguri şi la izvor;
Să-mi aprindă-ncetişor
Focul ochişorilor
Şi dulceaţa buzelor…

Pân’o fi ca să nu mor,
Spune viaţă, spune tu,
Cât mi-ai mâncat sufletu’,
Că am fremătat sub soare
Tot cu dragostea călare,
Jinduind o fată mare,
Cu trupu’ de-nfiorare
Şi cu ochi de veşnicie,
S-o iubesc, fir-ar să fie!

Fântână de crini, vai ţie!

Am spus iarbă, am spus lacrimă,
depărtare, frunză şi ochi, ţărână
am spus,
ca să nu mi se vadă plânsul,
albul de plâns, mutul de plâns,
prădatul de lacrimă…
Am spus…

Acum iată sunt prinsul, trădatul;
sângele, trupul, sufletul –
fără veşminte, fără cuvinte,
gol de mine…

Vai ţie, fântână de crini, vai ţie!

Cine te soarbe-n amiază
lacom, nesăţios, duşmănos,
pătimaş… Cine?

Vai ţie, fântână de crini!

Silvia Ioana SOFINETI

Demoni, duhuri şi spirite cu atribute vampirice – consideraţii asupra universalităţii vampirului

Ne e teamă de ceea ce nu cunoaştem, iar temerile acestea au trebuit să capete un nume. Întunericul este, în general, o mare sursă de mister; lucrurile ascunse în el ne înspăimântă şi probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care lumina soarelui vine ca o salvare. Sub razele lunii totul capătă alte proporţii, alte semnificaţii. Este o teamă instinctuală care ne provoacă şi care ne îndeamnă să-i găsim nume. Sunt lucruri care se pot întâmpla şi care nu pot fi explicate printr-un coşmar obişnuit, pentru că sunt dincolo de noi, în alt univers, parcă. Omul postmodern este mai practic: ori ia lucrurile ca atare, ori le ignoră. Însă, în vechime, totul era atribuit unei zeităţi; de fapt, în mai multe culturi există zei/ spirite/ demoni pentru orice (vezi cultura chineză sau mitologia altor popoare). Un om de ştiinţă ar putea găsi explicaţii logice pentru toate lucrurile, dacă ar avea suficiente informaţii. Oamenii simpli cred în superstiţii şi găsesc explicaţiile fenomenelor pe care nu le pot înţelege în credinţele străvechi. Este mai simplu să dai vina pe ceva care nu poate fi probat (un exemplu poate fi Zburătorul, care a fost învinuit pentru multe aventuri în afara căsniciei sau înainte de aceasta, ba chiar şi pentru apariţia pe lume a unor copii). În mii de ani de păreri şi impresii s-au creionat şi apoi au devenit adevărate portrete ale unor monştri cu diverse puteri, care sunt responsabili atât pentru relele care se întâmplă în lume, cât şi pentru lucrurile pozitive. Un lucru e cert, cam în toate mitologiile există vampiri sau demoni cu atribute vampirice, începând cu Lilith, considerată primul vampir din istorie, şi până la, să zicem, Damon, vampirul actual.
În fiecare cultură de pe glob există cel puţin două entităţi comune: demonul cu atribute vampirice şi vrăjitoarea. Conform Dicţionarului de mitologie – demoni, duhuri, spirite, de Antoaneta Olteanu (Editura Paideea, 2004), există zeci de personaje mitice cu trăsături comune, printre care cea mai importantă este setea de sânge. Tătarii au un demon, Albastî, care bea sângele din inima oamenilor în timp ce aceştia dorm; „Poate lua înfăţişarea unui car, a unei căpiţe de fân, a unui brad. De asemenea, bărbaţilor li se poate arăta ca o femeie, iar femeilor – ca un bărbat, cu care pot avea relaţii sexuale.”
În mitologia germană îl întâlnim pe Alp, iudeii o au pe Aluqāh; Aswang din mitologia filipineză arată ca o femeie însărcinată sau poate lua înfăţişarea unui porc; Baitalul indian era reprezentat de obicei ca jumătate om, jumătate liliac şi tot în mitologia indiană apar Banji-Banmang , un „duh al pădurii şi al epidemiei, căruia îi place să sugă sângele oamenilor” sau cele numite Dākinī, fiinţe demonice din alaiul zeiţei Kali, care se hrănesc cu carne de om şi beau sânge.

Baital

Dākinī

Alţi vampiri găsim în mitologia irlandeză: Dearg-Due, în cea albaneză: Dhampir sau Krăvnin, sârbii îl au pe Iaud sau Lepir, africanii pe Impundulu, brazilienii pe Jaracacas sau Lobishomen, turcii pe Karakoncolos, japonezii pe Kasha, chinezii pe Kuang-Shi, slovacii pe Nelapsi, armenii pe Nhang, ucrainenii pe Niavkî, ruşii pe Oboroten, polonezii pe Ohyn, croaţii pe Strigon, australienii pe Talamaur, turcii pe Uber etc.
Toate aceste fiinţe demonice şi zeci de altele au în comun hrana de care au nevoie pentru a supravieţui, care, în general, este reprezentată de sânge. Unele consumă şi carne umană, ceea ce ne duce cu gândul la strigoiul european. Pot lua diverse înfăţişări, în funcţie de cultură şi, probabil, de utilitate, de la fiinţe umane hidoase sau frumoase, la animale şi obiecte. Unele au puteri asupra mediului înconjurător, influenţând clima, culturile agricole, altele au influenţă doar asupra victimei.
O altă trăsătură care apare la mulţi dintre aceşti demoni se referă la sexualitate, ceea ce duce cu gândul la Zburătorul român sau la ceea ce alţii pun în categoria incubus/sucubus.
În general, sunt întruchipări ale bolii. Nu e de mirare că marile explozii de ciumă şi de alte boli infecţioase (inclusiv SIDA) au fost puse pe seama nemorţilor, o scuză uşor de acceptat, în lipsa altor probe.
Egiptenii, sumero-acadienii, mesopotamienii, vechii greci aveau şi ei fiinţe vampirice care uneori se confundau cu zeii pe care îi venerau prin sacrificii de sânge.

Folclorul iudaic spune că Lilith (Lilit, Lilitu) a fost prima soţie a lui Adam, dar, pentru că aceştia nu se înţelegeau, ea a fost alungată din Rai; a fost considerată primul demon, primul vampir din istorie şi referirile la ea apar mai ales în cinematografie. Alţii văd începutul vampirismului legat de Alexandru Corvin sau de Vlad Ţepeş, dar cea mai întâlnită ipoteză este aceea că vampirii au existat dintotdeauna, în aceeaşi măsură ca şi oamenii. Cea mai neobişnuită ipoteză este aceea că vampirii erau extratereştri care au venit să locuiască pe planeta noastră.

Zburător, strigoi, moroi, vampir şi multe alte denumiri ajung să se confunde în accepţiunea actuală, deşi, până la urmă, sunt entităţi diferite. Dacă ar fi să le luăm pe rând, am descoperi că fiecare are propriile caracteristici, precum şi câteva „calităţi” comune. Principalul punct comun ar fi, totuşi, acela că toate aceste entităţi sunt moarte, dar vii. The Walking Dead, The Un-Dead, The Revenant – Mortul Viu, Nemortul, Cel Care Revine sunt doar câteva dintre numele date acestora. În încercarea de a şti ce se întâmplă după moartea trupului, omul inventează, îşi imaginează diverse finaluri, doar pentru a se împăca cu ideea că nu mai este în lumea lui. Nimeni nu ştie ce e dincolo, dacă e ceva, dar asta nu ne împiedică să încercăm mereu să aflăm ce se întâmplă cu sufletul. Moartea este unul dintre misterele omenirii pe care nu vom încerca să-l abordăm aici. Ne vom opri, însă, la câteva aspecte care apar în literatură şi film, referitoare la suflet. Conform mai multor credinţe, sufletul părăseşte corpul după moarte şi, după o călătorie de trei până la patruzeci de zile în care îşi ia adio de la lume, se duce în Iad sau în Rai, aşteptând Judecata de Apoi pentru a se reuni cu trupul. Fantomele sau spiritele sunt acestea. Pe de altă parte, mai există cei care şi-au pierdut sufletul, care nu au posibilitatea reîntregirii, pentru că nu mai sunt nici morţi, nici vii, nici într-o lume, nici în cealaltă, ci la graniţă. Aceştia sunt morţii-vii, cunoscuţi, în special, sub numele generic de vampiri, creaturi ale întunericului care supravieţuiesc luând viaţa victimelor; unii iau esenţa vieţii, forţa vitală – incubus/ sucubus; alţii iau sângele oamenilor sau al animalelor. Ei sunt cei condamnaţi, blestemaţi să umble pe pământ, fără şansă de salvare. Când sunt omorâţi definitiv, ei nu mai există niciunde, în nici un plan.
De ce, totuşi, aceste creaturi morbide provoacă fascinaţie oamenilor simpli, obişnuiţi? Doar teama de moarte să fie motivul? Sau teama de Iad? Farmecul vieţii veşnice într-un teritoriu cunoscut şi şansa de a face/ reface tot ce n-a fost făcut (bine) într-o viaţă de om?
Iniţial, mortul-viu era o creatură urâtă, hidoasă chiar, aflată în putrefacţie, care-şi compunea o mască de normalitate pentru a-şi cuceri victima. Treptat, a devenit din ce în ce mai uman, iar motivele par mai uşor de înţeles. Omul îşi alcătuieşte o realitate în care să se simtă confortabil, iar frica de întuneric nu-i place, drept urmare transformă ceea ce-l sperie în ceva acceptabil. Vampirul a devenit, în timp, o creatură a zilei; nu şi-a pierdut calităţile, ba chiar a dobândit şi altele care să-l ajute să fie acceptat de oameni. A căpătat o istorie, o „viaţă”, o organizare ierarhică, a început să interacţioneze cu umanitatea, obţinând, în sfârşit, ceea ce pierduse iniţial, sufletul.
Sufletul este cel care diferenţiază nemortul mitic de nemortul actual, din punctul de vedere al literaturii şi al cinematografiei.
Ce crede omul modern despre existenţa vampirilor? Nimic. De fapt, cu mici excepţii, nu crede că aşa ceva umblă printre oameni. Consideră că este doar o plăsmuire, un personaj dintr-o carte sau dintr-un film şi îl ia ca atare, cu limite sau fără. Cu realism privim însă spre personaj, poate şi cu un pic de scepticism, însă nu putem nega fascinaţia pe care o stârneşte în continuare acest fenomen. De la scriitorii romantici la cei postmodernişti, această făptură demonică a suferit transformări semnificative, după cum se va vedea în capitolele următoare. O întrebare firească apare: dacă vampirul este o realitate mitologică universală concretă, înseamnă că, totuşi, există printre oameni cu adevărat?