Spații culturale nr. 32 (8)

Vera PAVLOVA
Rusia)

S-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian, se pregătea pentru o carieră de compozitor. A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”. Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost’” („Tinereţea”). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” („Azi”) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul a născut mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie. A editat 15 cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011.
Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006).
Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi. Locuieşte la Moscova şi New York, soţul ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

***

curmând discuţia
de dragul sărutului
curmând sărutul
de dragul discuţiei
am ajuns atât de departe
încât spre dimineaţă buzele
nu mai puteau deosebi
sărutul de cuvinte

***

Eu n-o să mă arunc prin geam
mie nu-mi place gunoiul sub fereastră
eu nu arunc nimic prin geam
decât sâmburii fructelor – parcă
n-ar putea să-ncolţească, să crească?

***

Îţi dezleg păcatele,
parcă părul ţi-aş dezlega, ca datoriile
răsfirate. Cel ce dezleagă
datoriile iubeşte versurile
şi femeile cu plete lungi.

***

Când cânt, mă dor picioarele.
Când scriu, mă dor pomeţii.
Când iubesc, mă dor umerii.
Când gândesc, mă doare grumazul.

***

Îmi ies din piele, ca să mă ating de pielea ta.
Nu ne asemănăm la mutre, ci pieile ni-s asemănătoare –
noi cu pielea presimţim apropierea imposibilului:
ger şi jar ne fac pielea de găină, jarul de sub piele…

***

Pictează-mă în zale
pe trupu-mi gol,
de parcă în loc de halat
zale aş fi îmbrăcat,
le-am aruncat pe umeri
ca pe un halat după duş.
Iar ele îmi sunt mici.
Iar ele mă sufocă.

***

Pentru dreptul de a-ţi călca cămaşa nu voi
lupta, deoarece nu mă pricep deloc la călcatul
cămăşilor, în schimb îţi voi mângâia cârlionţii
atât de lungi, încât îţi ajung după gulerul
cămăşii când pleci la slujbă şi, pentru
a nu fi recunoscut, ascunzi ochii sub pălărie
şi toţi recunosc fetrul pălăriei tale negre
zicându-şi: acesta e Pozdeaev, pleacă la slujbă!

***

Casa e locul pentru ascultat vântul,
pentru păreri despre ţipetele de sub geam în miez de noapte,
pentru plasarea şi deplasarea cărticelelor,
ceştilor, pernuţelor, chitanţelor de la curăţatul hainelor.
Casa e lumea substantivelor, înfăptuirilor,
lumea arpegiului do-major sub abajur
şi a sărutărilor, care trezesc din somn copilul,
şi a discuţiilor despre o casă mai bună, irealizabilă.

***

Jurnal intim în care cuvântul Tu
este întâlnit aproape mai des
decât Eu, în care timpul prezent e
aşa, mai mult de frumuseţe
în care nu-s cuvinte – ci cristale
ca sarea-ntinsă pe aţă (experienţă –
zece la orele de fizică) – tot sare devin
ca să fie inimă ce se răsuci
în piept, ca pruncul în a opta lună
surprins: tu eşti undeva pe aici…

***

Deja m-am împăcat cu soarta
şi imnuri în rime prind a-i cânta,
când tu pe frunte cu fierul călit
îmi scrii: dragostea mea.

***

ţi-am sfărâmat inima
şi acum pe cioburi tăioase
umblu desculţă

***

să te aşez pe mal de râu
şi să-ţi arunci să-ţi arunci în apă
poverile grele
privind
cum plutesc
în jos în aval
şi nu se îneacă
uşurelele

***

În ţările mobilate
pe mine m-ar fi pus în dormitor,
în cinci oglinzi m-ar fi reflectat,
în mătăsuri m-ar fi înfăşat…
Iar la noi, dacă te-ai posta la geam
şi ai privi prin el îndelungă vreme
numaidecât ai izbucni în plâns.

Traducere şi prezentare –
Leo BUTNARU

Valeria Manta Tăicuţu

despre timp, cu durere

geamul se umple de ochi ca un păun
de ţipete, trage spre el lumina puţină din
stradă, s-o deseneze înăuntru, acolo unde
umbrele sar din bănci, captive între patru
metri pe şase beton, sticlă şi parchet;
timpul nu urcă niciodată
la etajul trei, rămâne suspendat în
casa scărilor, sub ceasul desenat în
relief, care separă aerul respirat
de noi de aerul demn al copacilor
fotografiaţi la minut şi înghesuiţi
în planşe didactice.

avem şi tei

miresmele fug din tei, să se arunce
sub roţile pline de polen şi motorină ale
camionului de pâine;
miroase a disperare şi a lacrimi, ca-ntr-o
poezie de Eminescu, dar acolo,
pe sub arcade, lumina nu se îndoaie, sfrijită
ca o nuia, nu scapă apoi în interiorul
îmbrăcat în ciment, nu ocoleşte
gropile unde elevii de-a zecea încă mai pescuiesc
ochi de păun şi
nu face pauză de prânz, ea, lumina,
lângă centrala termică, acolo
unde încă mai zac zdrenţele aurolacilor de astă-iarnă;
nu coborî privirea, nu, rămâi cu ea agăţată
de coşul argintiu, ca un trup zvelt de rachetă
căutând să scape în cer, pe lângă ferestrele
periculos deschise de la etajul trei.

Artemiza-Delia ASĂNACHE

Anişoara Odeanu, femeia-glamour

Născută în 1912 în județul Timiș, în familia profesorului, publicistului și folcloristului Aurel E. Peteanu (1887 – 1961), Anișoara Odeanu (Doina Stella Grațiana Peteanu) va crește într-un climat propice studiului. Tatăl său o va încuraja să scrie, îndrumându-i pașii pe calea literelor, ajutând-o să-și publice creațiile în revistele locale („Banatul”, „Primăvara Banatului”, „Semenicul”). La vârsta de zece ani, în 1922, fiica lui va debuta cu poezie în revista „Lumea copiilor”, iar în 1929 cu proză în „Adevărul literar și artistic”, unde semnează cu pseudonimul cu care va rămâne în istoria literară: Anișoara Odeanu. Compozițiile ei literare vor fi încununate cu mai multe premii, cele mai importante fiind acelea acordate de Societatea Tinerimea Română din București. Dintre toate colegele de generație, Anișoara Odeanu este cea mai precoce, cunoscând faima literară la numai douăzeci și doi de ani, odată cu publicarea, în 1934, a romanului său de debut Într-un cămin de domnișoare, carte apreciată drept excelentă atât de critică, precum și de public.
După ce face cursurile primare și gimnaziale la Lugoj, acolo unde tatăl său activa ca profesor de română și de latină, scriitoarea își va continua studiile la Liceul de fete din Timișoara, pentru ca apoi să devină studentă la Facultatea de Drept din București. Se va înscrie, în paralel și la Facultatea de Litere, dar nu o va termina, luându-și doar licența în Drept în anul 1936. Între timp, face și câteva cursuri de vară în Franța, la Dijon și Grenoble, perfecționându-și limba franceză, pe lângă cea germană, pe care o învață de la mama ei vitregă, săsoaică de origine. Pe când se afla la Grenoble, Doina îl cunoaște pe Hans Meissner, fiul unui important politician german, Otto Meissner, șeful cancelariei prezidențiale germane în timpul primilor doi președinți ai republicii, dar și în timpul lui Adolf Hitler. Cei doi se logodesc, întâlnindu-se de mai multe ori în străinătate și corespondând vreme de cinci ani. Distanța dintre ei, dezacordul familiei lui Hans față de relația cu Doina, firile lor diferite vor duce, în cele din urmă, la ruperea legăturii și anularea căsătoriei. Fragmente din relația cu Hans vor fi transpuse în primele ei două romane, unde tânărul apare cu numele de Peter Krauss.
Sosită în capitală dintr-un Banat în care era cunoscută și apreciată ca un copil precoce, ca o tânără foarte talentată, ce promitea mult, cu un bagaj existențial impresionant (călătorii în străinătate, premii literare etc.), Anișoara Odeanu, la fel ca Ioana Postelnicu, pare să nu se împace cu viața zgomotoasă din București . Maturitatea ei intelectuală, preocupările sale literare, sensibilitatea ei exacerbată nu se potrivesc cu atmosfera superficială a Bucureștiului, un oraș în care toată lumea vrea să frapeze, să braveze, să treacă drept original. Cu toate acestea, ea se va obișnui mult mai rapid decât autoarea Bogdanei cu trepidațiile capitalei, reușind să treacă în cercurile redacțiilor unde lucrează sau colaborează („Adevărul literar și artistic”, „Universul literar”, „Viața”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Vremea”, „Universul literar”, „Cuvântul”, „Seara”, „Ecoul”, „Curentul magazin”), precum și în lumea literară pe care o frecventează începând din 1934 drept o femeie nonconformistă, emancipată, liberă, cu o atitudine șocantă, dezinhibată.
Este văzută în București, dar și în țară, pe la diferite întâlniri literare, în ținute moderne, în pas cu moda, „cu basca pe-o ureche, ștrengărește, cu pantofi sportivi cu talpa de crep, și o siluetă de model profesional” , degajând veselie, făcând atmosferă, atrăgând privirile și strângând în jurul ei toată energia celor din jur. Aranjată, fardată, cochetă, așa cum apare într-o fotografie din septembrie 1933, Anișoara Odeanu va pune un accent deosebit pe înfățișarea exterioară, fiind tot timpul la curent cu ultimele tendințe vestimentare, imitând starurile hollywoodiene în vogă. Scrisorile către Cella Serghi, cu care ajunge să se împrietenească foarte bine, dovedesc din plin acest lucru. Pagini întregi sunt dedicate probelor de la croitoreasă, cele două femei fiind cunoscute în epocă drept foarte elegante și distinse. Dacă ne gândim că împărtășesc opiniile lui Camil Petrescu despre modă și îi ascultă sfaturile în această privință, atunci lucrul nu mai este de mirare. Camil Petrescu îi spune chiar Anny Ondra, decretând că seamănă cu actrița de origine cehă ce juca în comediile muzicale de succes ale epocii. Personajele Anișoarei Odeanu din romanele publicate în anii ’40, Dany și Olga, vor avea și ele o alură strălucitoare, de star de cinema, deși doar la suprafață.
Pe lângă sugestiile venite de la autorul Ultimei nopți… în privința scrisului, Anișoara Odeanu încearcă să îşi alcătuiască singură un program de lucru, de viață, un fel de decalog pe care să-l urmeze fără abatere. Prima „poruncă” vorbeşte despre „camera separată” pe care am întâlnit-o şi la Virginia Woolf: tânăra noastră scriitoare simte că are nevoie de un spaţiu al său, un refugiu în care să se poată adăposti şi regăsi, însoțit neapărat de o independenţă financiară: „O independenţă materială absolută, pe care s-o câştig prin avocatură. Din asta ar decurge posibilitatea de a avea un interior al meu – refugiu –, în care să mă regăsesc, să-mi strâng toate lucrurile (cărţi etc.) care mă interesează, ca astfel să fiu într-un contact continuu cu ele şi să nu mă pierd, să nu mă risipesc” . Celelalte nouă porunci trasează un program de autocunoaştere şi de autodepăşire, menit să ducă la o disciplină interioară şi la o trăire autentică a vieţii, fără măşti şi ipostaze false. Este un deziderat care nu îi reuşeşte autoarei deloc, cel puţin în anii ’30, când este o mare figură mondenă, chiar o vedetă, o histrionică şi o excentrică.
Casa ei, un apartament luxos situat într-un blockhaus de pe Strada Armenească, în centrul capitalei, este deschisă oricând vizitelor prietenilor, colegi de redacție, scriitori, pictori etc. Ion Th. Ilea, poet, prozator și memorialist ardelean, povestește una dintre zecile de întâmplări amuzante ce o au ca protagonistă pe Anișoara Odeanu, o ființă pusă mereu pe șotii, care face gesturi frapante. Întâlnindu-l spre sfârșitul anilor ’30 în compania poetului Artur Enășescu, aflați amândoi într-o stare deplorabilă, ea îi invită la un restaurant de lux, cerându-le ospătarilor să îi servească pe cei doi domni cu tot fastul specific locului și plătind, generoasă, consumația: „Răsfățata Bucureștiului între cei doi «vagabonzi», într-un local de elită. Protipendada – rentierii și târâie-brâu, jucătorii de bursă și trântorii lustruiți – priveau consternați apariția noastră” .
Faima Anișoarei Odeanu începe odată cu publicarea primului ei roman, în 1934, numit Într-un cămin de domnișoare. El apare în librării înaintea operei Călător din noaptea de ajun, din 1936, deși acesta este primul roman la care începe să lucreze. Într-un interviu din 1936, vorbind despre Călător din noaptea de ajun ea spune că acest roman „are o poveste lungă. A fost scrisă partea întâia (Peter) pentru întâia dată în 1932. Când am recitit-o, mi s-a părut naivă, mi-am dat seama că nu sunt în stare încă să tratez un asemenea subiect și am aruncat-o nu știu prin ce colț, acasă. Am scris Într-un cămin de domnișoare un an mai târziu, ca să-mi dau seama dacă pot să realizez un subiect ușor. Se pare că am reușit. Nimic mai mult decât ceea ce voiam, să scriu o carte agreabilă, în care toată atmosfera ce era destinată cărții de acum (Călător din noaptea de ajun – n. n.) să se întrevadă din când în când, abia sugerată. (…) După ce a apărut Într-un cămin de domnișoare mi s-a părut că am pus mai multe acolo decât voiam. (…) Atunci am început să scriu cartea asta, aducându-mi aminte de vechea mea hotărâre. Am mai adăugat material, între timp” .
Iată cum cele două cărți se leagă între ele, Dany și Olga fiind parcă două ipostaze ale aceleași ființe, amândouă având ceva din temperamentul Anișoarei Odeanu. Dacă privim cele două romane ca părți ale unui ciclu, chiar dacă numele personajului principal nu rămâne același, atunci putem plasa temporal acțiunea din Călător din noaptea de ajun înainte de cea din Într-un cămin de domnișoare. Din punct de vedere romanesc, autoarea apelează în cele două cărți la aceeași formula narativă, cea a confesiunii la persoana întâi, ca într-un jurnal, redând cu minuțiozitate toate stările și sentimentele protagonistelor, locurile pe care le străbat, discuțiile pe care le poartă la cămin sau cu Peter. Pentru a închega povestea, încercăm să urmăm cronologia faptelor, așa cum sunt ele scrise în cele două romane. Astfel, firul poveștii începe să se depene când Olga Ropescu, tânără orfană, crescută de un prieten de familie, tutorele Géza-baci, pleacă la Grenoble, la cursuri de vară. Aici, printre studenții veniți la universitate din toate colțurile lumii, ea îl va cunoaște pe neamțul Peter Krauss, care îi va deveni, în scurt timp, iubit. Cei doi petrec toată vara împreună, participând la serate, mergând în excursii în zonă, făcând planuri de căsătorie. Odată cu începerea toamnei, fata se întoarce în țară, urmând să își vadă, din nou, logodnicul de Crăciun. Olga va pleca în Cehoslovacia pentru a-l întâlni, cei doi petrecând revelionul 1931 – 1932 împreună. În vara anului următor, tinerii se vor revedea în Germania, când Peter o prezintă familiei sale. Relațiile dintre ei nu sunt tocmai ca în visele fetei, Peter fiind prea puțin sensibil la stările ei visătoare. În plus, părinții lui nu sunt foarte încântați de logodna fiului cu o străină, toate aceste elemente contribuind la ruptura legăturii. Olga vine în București și se înscrie la Facultatea de Litere, locuind la cămin și devenind Dany Penzza. În această ipostază, fata încearcă să își găsească un rost, printre cursurile universitare fade, printre colegele superficiale, gândindu-se că nu mai simte nimic pentru Peter. Dany se va îndrăgosti de fratele unei colege de cămin, Dinu Albu, student la Drept. Deși îl iubește, fata nu reușește să îi transmită adevăratele ei sentimente, rămânând singură, cu un număr impresionant de restanțe de dat.
Ce a pus scriitoarea în romanul de debut mai mult decât a voit? Într-un cămin de domnișoare este o carte cu „subiect ușor”, după cum recunoaște singură, dar dincolo de această simplitate, Anișoara Odeanu ascunde sensuri mult mai profunde, pe care le descoperă pe deplin în cel de-al doilea roman. Dany este o fată veselă, superficială, preocupată de nimicuri, de haine, pantofi și cosmetice, urmând modelele vestimentare și de comportament ale unor actrițe ca Greta Garbo sau Marlene Dietrich. Zilele ei se duc toate, după același tipic, al plimbărilor prin oraș și al hotărârilor eroice de a-și lua examenele învățând de una singură, fără a se prezenta la seminarii. Colegele de cămin urmează și ele aceleași ritualuri, dar parcă mai conștiincioase decât Dany în privința studiului. Dintre toate, ea pare să fie campioana absolută a restanțelor. Deși are mereu o atitudine de nepăsare, de bravare, Dany simte în forul său interior o mare tristeţe, simte inutilitatea vieţii, gândul sinuciderii dându-i târcoale de mai multe ori. Ar fi vorba, deci, despre o percepere mult mai adâncă a realității, de intuiția vidului, de lipsa de sens a existenței, ce nu pare să-i aducă personajului nimic altceva decât ratarea.
Aceste sentimente sunt încercate și de Anișoara Odeanu care ascunde în spatele măștii de femeie-glamour o neîncredere acută în forțele sale și o tristețe copleșitoare. Această parte bine tăinuită a personalității sale nu se lasă cunoscută decât prietenilor apropiați, lui Camil Petrescu sau Cellei Serghi, cărora le scrie despre temerile sale, despre singurătate, despre moarte, cu o luciditate înspăimântătoare. Anișoara Odeanu seamănă cu Cella Serghi prin personalitatea de tip Ianus Bifrons pe care o dezvoltă, dar și cu Lucia Demetrius, prin sensibilitatea cu care este înzestrată și prin luciditatea cu care descifrează profunzimile vieții. Într-o scrisoare din 1936, trimisă Cellei Serghi din Lugoj, ea spune:
„Scriu dezolant, nu sunt mulțumită deloc. (…) Acum n-am absolut niciun stimulent. Nu găsesc interesant nimic din tot ce s-a petrecut până acum cu mine, a scris-o mult mai bine Mircea Eliade în Întoarcerea din rai (Pavel Anicet) și Sebastian în De 2 000 de ani. Iscălesc toate părerile lui Camil Petrescu, în rest. Ce mai pot să spun eu în afară de asta? Nimic.
Cella, crede-mă, nu pot să-mi fac iluzii. Că am iubit? O spun toate femeile în romanele lor. Că am fost părăsită? A scris-o destul de bine H. Y. Stahl. Singurătate? Toți oamenii care gândesc sunt singuri. (…) Că am să mor și n-are să rămână nimic în urma mea? Dacă trăiește un Camil Petrescu, un Mircea Eliade, nu mai e nevoie de mine, nu mai pot să contribui cu nimic la nimic, cum mai mult îi face rău unei fete oarecare să semene cu o stea celebră. (…)
În clipa când aș simți că starea asta amenință să se perpetueze, aș vrea să am puterea să mă sinucid sau să fie cineva care să mă suprime. Asta ar fi moarte mai mult decât orice. Mă simt târâtă de curent și nu pot să fac nimic. (…) Cella, vreau să fiu singură și foarte nenorocită, și să mă bucur că e soare afară, că-mi mișc degetele, cum s-ar bucura un om care s-a sculat dintr-o boală grea și lungă” .
Deși primul ei roman a fost întâmpinat de critică foarte bine, autoarea nu este mulțumită de el. G. Călinescu îi dedică în Istoria sa… un spațiu mult mai extins decât cel acordat colegelor de generație, incluzând-o în capitolul numit „Noua generație. Momentul 1933. Filozofia «neliniștii» și a «aventurii». Literatura «experiențelor»”, alături de Mircea Eliade, Mihail Celarianu, Anton Holban, Mihail Sebastian, C. Fântâneru, Mircea Gesticone. El remarcă ingenuitatea, dar și luciditatea autoarei, precum și stilul anticalofic, ca la Camil Petrescu: „Anișoara Odeanu vine cu un medelenism de sursă feminină. Într-un cămin de domnișoare ne prezintă fete băiețoase (…). Ca și în cazul literaturii pentru copii, valoarea paginilor acestea constă în stenografierea, fără amplificări literare, a conversației fetelor, într-o perfectă ingenuitate care e destul de complexă în fond și chiar lucidă. Temperamentul autoarei și al eroinelor sale e făcut din emotivitate, sentimentalism chiar, dar salubru, sportiv, din petulanță, teribilitate, aptitudine către devotament și ștrengărie. Scriitoarea povestește fără patos, cu o perfectă încredere în cititor, cu capul pe umărul lui, afectând chiar, în chip grațios, când nu se exagerează, o nepăsare prozaică în materie de stil” .
Pe lângă succesul de critică, primul roman al Anișoarei Odeanu va fi și un succes de librărie, așa cum va fi Pânza de păianjen a Cellei Serghi patru ani mai târziu. Beneficiind de o adevărată campanie de presă, pusă la cale de cei de la Editura Adevărul, unde fusese publicată opera, cu fotografia autoarei pe copertă, Anișoara Odeanu devine atât de cunoscută încât este oprită pe stradă pentru autografe . Într-o lună, editura va scoate două tiraje, propulsând-o pe scriitoare în lumea vedetelor literare. Este tânără, foarte tânără, frumoasă, bine îmbrăcată, zvăpăiată, orgolioasă, bătăioasă, faimoasă. Ce și-ar putea dori mai mult? Cu toate acestea, se simte nemulțumită, dându-și seama că a fost receptată doar la suprafață, fără ca nimeni să bănuiască eforturile considerabile pe care le face în spatele operelor. Pentru ea, scrisul este „un fel de imperativ, un fel de ursită ce nu se poate înlătura” . În opinia ei, o femeie nu poate fi împiedicată de la împlinirea destinului de scriitoare, argumente în acest sens aducând prin enumerarea unor autoare contemporane care au scris romane remarcabile : Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius. A scrie este o jertfă, o importantă sustragere din viață pentru închinarea către artă. Eforturile sunt enorme, iar răsplata nu este întotdeauna pe măsură, nu poate fi cuantificată pentru că arta este inefabilă. Pentru o femeie, efortul este dublu: „Dacă pentru un bărbat situația asta este destul de dramatică – cum dramatică e depășirea echilibrului de simplu om – am crezut totdeauna și o repet că, pentru o femeie vocația artistică înseamnă, din punct de vedere al vieții, o adevărată pacoste, pentru că necesită o dublă depășire, în primul rând a condiției de femeie, pentru aceea de om (poporul nostru, în înțelepciunea lui naturală, face această distincție) – și în al doilea rând, a aceleia de om pentru cea de artist” .
O astfel de jertfă, completă, face Anișoara Odeanu în scrierea romanului Călător din noaptea de ajun, carte pe care o consideră mult mai bine realizată, „scrisă cu suflet și cu sânge”: „Dar carte scrisă cu suflet și cu sânge ca asta n-am să mai scriu. Nu se mai poate, Cella. Am început să privesc lucrurile altfel, nu mai am reacțiile acelea spontane, emotivitatea aceea pură. Totul se repetă și reacționez din ce în ce mai după șablon” . Romanul pe care a vrut inițial să îl numească Singurătate va apărea în 1936 la Editura Cultura Națională cu titlul Călător din noaptea de ajun. În 1971, el va fi republicat la Editura Eminescu, în colecția „Romanul de dragoste”, cu titlul Anotimpul pierdut. În 1985, opera va cunoaște a treia ediție, la Editura Facla, cu titlul din 1936. În anul primei publicări, critica nu s-a arătat la fel de entuziastă ca la apariția romanului ei de debut, reproșându-i excesul de amănunte și de subiectivism, tocmai acele trăsături pe care se vor baza, mai târziu, în anii ’50, reprezentanții „noului roman” francez. G. Călinescu și Camil Petrescu vor scrie elogios despre operă, menționând printre plusuri o fină analiză psihologică, o remarcabilă putere descriptivă, precum și o capacitate de redare a lucrurilor fără implicare afectivă, fără comentarii și observații, un stil nud, fără intenții stilistice („gradul zero al scriiturii” – Roland Barthes).
Până la instaurarea comunismului, Anișoara Odeanu va mai publica trei volume de versuri, neuitând că a debutat cu poezie pe când era copilă: Fata lui Codru-Împărat (1939), Moartea în cetate (1943), Noaptea creației (1943) și un volum de zece nuvele Ciudata viață a poetului (1942). Poemele, în special cele din Fata lui Codru-Împărat, sunt lipsite de podoabe, transcriind în versuri un roman de iubire, cu privirea întoarsă către natură, către vegetal, către miturile primordiale ale folclorului nostru. Ciudata viață a poetului, „carte despre ocupațiunea de literat, dar și despre publicul literaturii, va fi una dintre verigile de legătură dintre literatura lui Urmuz și a lui Eugen Ionescu. (…) Înainte de Ionescu, în primii ani ai deceniului al cincilea, Anișoara Odeanu descompune mecanismele literaturii scoțând în față eroul absurd” .
Narațiunea, scrisă cu umor și cu ironie, pe alocuri cu sarcasm, este o persiflare a mitului artistului, a vieții literare, cu mecanismele ei osificate, cu clișeele și artificiile ei bine încetățenite. Ele sunt luate în răspăr, demontate, subliniate, îngroșate, surprinse în absurdul lor, în lipsa unor canale comune de comunicare, așa cum va face și Eugen Ionescu mai târziu în piesele sale. Totul este o farsă în care artistul și cititorul sunt manipulați, caută să intre în niște roluri dinainte stabilite: „Aproape toate personajele nuvelelor din volumul Ciudata viață a poetului sunt manechine. Toți scriu sau vor să se modeleze în funcție de «imaginea-tip» de scriitor, toți vor să fie «cititori-model» sau sunt pierduți atunci când îi cuprinde dorința de a afla «ce se întâmplă în cărți». Cărțile, zice ironic autoarea, sunt vrăjite, aparțin altei «naturi»” .
Scriitoarea se va pierde și ea, dar nu în fața cărților, ci în valul de evenimente politice și istorice care va cuprinde România în anii ’40. Desfășurând o intensă activitate publicistică, scriind până atunci reportaje, interviuri și recenzii notabile, Anișoara Odeanu va începe să semneze (în „Porunca vremii”, „Cuvântul”, „Viața”) tot mai multe articole de opinie cu tentă prolegionară, alcătuind chiar și o broşură pentru Ministerul Propagandei cu principiile Dreptei. Toate acestea o vor îndepărta de lumea literară (de Camil Petrescu, de Mihail Sebastian, de Cella Serghi etc.) și, mai apoi, de capitală. După ce legionarii sunt înlăturaţi de la putere, Anișoara Odeanu se retrage la Deva cu viitorul ei soţ, medicul Dan Crivetz, cu care se căsătoreşte în aprilie 1946.
În câteva scrisori către Camil Petrescu din 1945, ea încearcă să-şi explice şi să-i explice opţiunile sale politice, încearcă să se introspecteze şi să înlăture măştile de „miliardară americană”, descoperindu-se în faţa paginii de hârtie într-o mărturisire francă, dureroasă. De la strălucirea de Broadway şi de la înălţimea unui zgârie-nori, Anişoara Odeanu se prăbuşeşte într-o provincie neagră, sterilă, măcinată de război. Devine o gospodină care face piaţa cu coşul de cumpărături pe umăr, obosită, exasperată. Renunţă la literatură şi îşi recunoaşte limitele de femeie practică, ordonată (chiar şi în viaţa afectivă), într-o autoanaliză foarte dură: „Pe urmă mi se pare imoral să-mi petrec, scriind versuri sau proză, indiferent ce, timpul în care aş putea să şterg parchetele sau să lustruiesc clanţele de la uşi – nu numai pentru că îmi place curăţenia, dar pentru că un parchet făcut sau o clanţă lustruită este pentru mine ceva pozitiv, pe când a face literatură este a dărui ceva ce se pierde ca fumul de ţigară” .
Anișoara Odeanu va reveni în lumea literară în anii ’70, după o absență de două decenii, ajutată să reintre în atenția editorilor de criticul Ion Oarcăsu, cel care se va îngriji de reeditarea volumului de versuri Noaptea creației (1969) și a volumului de nuvele Ciudata viață a poetului (1975). Ea va mai publica Sub lumina verii (1967), nuvele, Nedumeririle lui Duduță (1969), nuvele, Legile jocului (1972), roman. În 1972, la o zi după moartea soțului său, Anișoara Odeanu se va sinucide, luând o supradoză de medicamente, considerând, probabil, că a venit ziua în care a pierdut totul, așa cum îi spunea într-o scrisoare Cellei Serghi: „Eu, în ziua în care am să pierd cu adevărat, am să mă sinucid, dumneata nu. Cred că știi să aștepti, ca și cum ai avea eternitatea înainte. Eu sunt grăbită” . Dintre toate colegele de generație, Anișoara Odeanu este singura care a recurs la acest gest, dând curs, până la urmă, gândurilor de sinucidere care o străbăteau în tinerețe. Se pare că obsesia morții nu a părăsit-o niciodată pe autoare, această idee stăpânindu-le și pe alte scriitoare ale lumii: Virginia Woolf, Sylvia Plath etc.
Postum, îi vor mai apărea operele: Acele lucruri mari (1973), roman, Domnișoara Lou și trandafirul galben (1985), nuvele, carte ce cuprinde și câteva fragmente din romanul Simina și istoria, nepublicat încă în totalitate și Katinka sau fantomele de la Valea Lungă (2010), roman.

Bibliografie
Baciu, Ștefan, Praful de pe tobă, Editura Eminescu, București, 1995
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982
Ilea, Ion Th., Mărturisirile unui anonim, Editura Cartea Românească, București, 1974
Luchescu, Gheorghe, Anișoara Odeanu, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2001
Odeanu, Anișoara, Domnișoara Lou și trandafirul galben, Editura Facla, Timișoara, 1985
Odeanu, Anișoara, Într-un cămin de domnișoare. Călător din noaptea de ajun, Editura Facla, Timișoara, 1985
Paul B. Marian, „Cu d-ra Anișoara Odeanu”, în „Rampa”, anul XIX, nr. 5648, 8 nov, 1936
Scrisori către Camil Petrescu, vol. II, ediţie, prefaţă, note şi indici de Florica Ichim, Editura Minerva, Bucureşti, 1981
Serghi, Cella, Pe firul de păianjen al memoriei, Editura Porus M, București, 1993

Nicolai TĂICUŢU

despletirea apelor şi greblarea zorilor

la mine-n câmpie primăvara
apa, sub formă de fire toarse din
fuioarele zăpezilor iernii, stă frumos
aranjată şi nerăbdătoare la poarta izvoarelor

întinderea şuviţelor subţiri de apă întinerită
împletirea şi aşezarea lor în mănunchi
în şi peste freatic este în ştiinţa ţărăncilor
cu aplicabilitate în toată luna martie

la început de april, într-o noapte sortită anume
ţăranii merg devale, la marginea satului
la presupusele izvoare, cu preotul în frunte
cu piepteni rari – greble din lemn de brad
în spate şi-n ritual, murmurând descântec străvechi
cuvinte ne-nţelese acum, dar cu taina facerii
despletesc cu grijă apele, le separă în ape
de suprafaţă – ape efemere – într-un circuit
permanent în natură şi apele subterane
ale freaticului – ape statornicite – într-un
circuit profund prin scoarţa terestră

la apariţia zorilor, ţăranii trag grebla peste ei
să fie frumos curgători, printre care, pe urmele
greblei, o singură dată pe an se vede apa
drămuită pentru fiecare cultură necesară
pentru răsărit şi pentru prinderea seminţei în rod
încă o noapte…
să mai pot strange între pleoape
ochii tăi albaştri ca ai unui copil senin
am crezut că vom devein mai puri,
răstălmăcindu-ne sărutul… având
puterea să transformăm oraşul în nisip,
străzile şi cartierele în funiculare…
hotare se ridicaseră împotriva noastră,
cerşetorii apăreau ca puncte de intersectare
a gândului meu parşiv şi albastru la final
ochii aceea care mă săgetau fără încetare…
am cerut să te mai visez
fără să strig
că sunt iar început; fără să vreau
voi merge printre oameni
vinovat că mai sunt.