Spații culturale nr. 32 (7)

Ion ROŞIORU

Stea

Un dor nebun ne leagă iarăşi să ne despartă simultan:
Eşti o edenică fântână, de tine-s însetat avan!

Ne-adună-n ea să ne separe câmpia cu ciulini în vânt:
Eşti casa care mă adastă, spre tine-s drum în două frânt!

Destinul ni-i magnet ce are la orice cap acelaşi pol:
Eşti plusul amăgirii mele, sunt pentru tine plinul gol!

Ne jumelează clipa numai spre-a ne elimina din ea:
Eşti bolta verde înstelată, sunt pâlpâirea fără stea!

Mosc

Întâiul peste pragul morţii aş vrea să-mi fie pasul stâng,
Aşa încât, ajuns acolo, să nu-ncetez nicicând să plâng!

În ciuda despărţirii noastre, vremelnice, un lucru ştiu:
Cât timp voi fi bolnav de tine şi-n moarte voi rămâne viu!

Cum n-am nici umbră de-ndoială că toţi poeţii merg în rai,
O să te-aştept pe-un deal pe care se-nveşniceşte luna mai!

Voi fi zefir nipon, iubito, iar eu o să te recunosc
Uşor fiindcă vei fi o boare amirosind discret a mosc!

Vii?

-Ce lungi sunt zilele în care se-ntâmplă să nu fii aici!
-Sunt de acord, dar ce faci oare-n scurtarea lor să mă implici?

-De vină-s pentru că prin versuri venirea toamnei o provoc!
-Să nu te-aştepţi să-ţi dau ideea s-arunci poemele pe foc!

-Ce lungi sunt nopţile în care te-aştept şi nu te mai iveşti!
-N-ar fi aşa dacă spre mine ai încerca să te grăbeşti!

-Îţi dau dreptate şi-ţi cer scuze că mă consum în insomnii!
-De ce mă chemi pe mine dacă din moarte nu mai vrei să vii?

Scit

Sunt bolnav de nefiinţă. Sunt bolnav de ce-i mai rău.
Sunt bolnav de neuitare. Sunt bolnav de golul tău!

Sunt bolnav de neizbândă. Sunt bolnav de tot ce nu-s.
Sunt bolnav de moarte vie. Sunt bolnav de minus plus!

Sunt bolnav de aşteptare. Sunt bolnav de Dumnezeu.
Sunt bolnav de fără tine. Sunt bolnav de fostul eu!

Sunt bolnav de insomnie. Sunt bolnav de ceas oprit.
Sunt bolnav de uşa-n cuie. Sunt bolnav de dâmbul scit!

Ren

Nicicând din zilele rămase nu vreau iubirea ta s-o scad:
Ar însemna, o ştii prea bine, s-ajung anticipat în iad!

Iubirea noastră nu-i o plasă de paing roşu sub trapez:
Ar însemna, căzut într-însa, să-nvăţ să nu te mai visez!

Mi-a trebuit o karmă-ntreagă până la tine să ajung:
Ce mai contează-un bob zăbavă la un traseu atât de lung?

Să ştii că drumul de pe urmă, vectorizat către eden,
O să-l străbatem împreună punând la sanie un ren!

Lung

În urbea Kirei Kiralina aş fi putut în vis să vin
Să-ţi strâng în braţe toată noaptea reală trupul hialin!

În urbea Kirei Kiralina s-apar în vis aş fi putut
Cu dor şi patimă albastră de Zburător să te sărut!

În urbea Kirei Kiralina aş fi putut în vis s-apar
Să te topesc cu disperare febrilă-n ochii mei de jar!

În urbea Kirei Kiralina aş fi putut în vis s-ajung
Să te răpesc în lotca sorţii de-a latul fluviului lung!

Noi

La horoscop îţi cade iarăşi o săptămână superbună,
Cu poezie şi ospeţe, cu preumblări sub clar de lună!

La horoscop îmi cade iarăşi o săptămână foarte rea:
De ce i-aş da crezare însă cât timp iubirea ta mă vrea?

Dacă accept că-ţi va fi bine, resping că o să-mi fie rău
Atâta timp cât eşti planetă, iar eu sunt satelitul tău!

Cum preumblările pe lună se fac, de regulă, în doi,
De ce m-aş îndoi, iubito, că nu e vorba despre noi?

Roz

Vei fi venit dinspre niciunde, iubita mea cu ochi căprui,
Să-mi decorezi întreg trecutul cum a visat la vremea lui!

Vei fi venit dinspre niciunde, iubita mea cu suflet cald,
Să mă îmbii ca-ntreg destinul în el alene să mi-l scald!

Vei fi venit dinspre niciunde, iubita mea cu trup de foc,
Să faci ca fiecare clipă să-mi fie-un cântec de noroc!

Vei fi venit dinspre niciunde, iubita mea de-a pururi coz,
Să-mi metamorfozezi ardoarea de tine în poeme roz!

Pix

Sta clopotul de bronz să bată şi-n visu-acela se făcea
Că tu veneai de pretutindeni să sabotezi plecarea mea!

Purtai eşarfă roz pe umeri şi-aveai priviri dumnezeieşti
Şi zâmbet cald cu care moartea ştiam c-aveai s-o umileşti!

De-a lungul văii blestemate strângeam în pumnul stâng un crin
Pe care mi l-ai smuls în grabă admonestându-mă calin!

Când ai rămas doar tu, iubito, şi eu, întorsul de pe Styx,
Mi-ai oferit un teanc de file ca neaua şi cernitul pix!

Iulian MOREANU

Fântâna

Din tot grupul acela pestriţ de excursionişti nu-i cunoşteam decât pe Andrei şi pe Andra, colegii mei de serviciu şi prieteni din copilărie. De altfel, la insistenţele lor mă şi lăsasem înduplecat să fac acel tur al ţării pe durata unei săptămâni, care, la un moment dat, aveam impresia că nu se va mai termina. Eram din ce în ce mai convins că aşa ni se va sfârşi viaţa: rătăcind la nesfârşit prin locuri ce nu-mi spuneau absolut nimic, aşteptând ca acele şapte zile de alergătură să se termine şi să-şi oprească dilatarea ce mă dispera. Eram ursuzul grupului, cam cum se întâmplă mai mereu în astfel de situaţii (asemenea tipului care, sigur, în altă conjunctură, trebuie să strice o nuntă) – şi uite că (nici) de data asta nu scăpaseră, îl aveau în persoana mea. Îmi asumasem de bună voie acest rol, încercând totuşi să-i indispun cât mai puţin puteam.
Ca să nu mai spun că nu eram lămurit deloc ce însemna „tur”. Eu aveam impresia că asta ar fi însemnat un fel de drum parcurs pe lângă graniţă, înspre interior, desigur, un fel de „ocol”, cu mici devieri spre „centru” ca să ajungi la nişte obiective turistice. A trebuit însă să-mi revizuiesc radical noţiunea, pentru că, în fapt, am zigzagat harta, de-ai fi zis că şoferul bâjbâia în căutarea unui traseu neclar inclusiv celor ce-l stabiliseră de la început.
Nu înţelegeam absolut deloc veselia aia imbecilă a companionilor mei ce se manifesta prin râsete continui din te miri ce, lălăirea unor cântece deocheate care nu-i mai prindeau deloc, consumul exagerat de alcool şi fumatul în draci, de-ai fi zis că au descoperit vreun elixir. Când treceam cu hârbul ăla de autocar prin localităţi necunoscute, făceau cu mâna localnicilor de parcă erau niscai turişti occidentali ce vedeau pentru prima oară nişte băştinaşi prin vreo ţară africană, iar în rest, când nu dormitau ameţiţi de tării ori se plictiseau de spus măscări se holbau prin geamurile maşinii şi vorbeau despre ce ţară frumoasă avem şi nu ştim să o preţuim.
Nu-i băga nimeni în seamă, cred că nici nu-i vedeau prin geamurile alea jegoase aşa că nu primeau nici un răspuns la extaziatele lor saluturi şi bezele nelalocul lor. Ce frumuseţi vedeau ei prin plasticul ăla neşters cu lunile, iar nu puteam să pricep. A, când te dădeai jos din rablă, da, era altceva, numai cu condiţia ca şoferul să nu campeze în locuri banale ori doar pe înserate, când ajungeam la destinaţia zilei respective.
Andrei şi Andra se simţeau şi ei, la rându-le, în largul lor, ce le păsa, erau în săptămâna de miere, şi le era mintea numai la sex, pentru că doar ce ajungeam la hotelul în care urma să dormim şi nu mai ieşeau din cameră decât cu un sfert de oră înainte de a pleca spre alte locuri. Ce dracu mâncau în timpul ăsta habar n-am! Bine, la urma-urmei nici nu mă interesa.
La un moment dat, am surprins o tipă ce poza din răsputeri în „miss acest tur”, întrebând-o pe Andra (în intenţie) în şoaptă „ce e cu ăsta” şi de ce e aşa ciufut. Văzuse că ea şi Andrei mai schimbau din când în când câte-o vorbă cu mine şi trăsese concluzia corectă că ne cunoşteam şi eram mai apropiaţi. Aşadar, „ăsta” eram eu şi, cu un aer protector, drăgălaşa de Andra pe care odată, în copilărie, o trăsesem la sorţi cu Andrei, ca să fie clar şi hotărât care din noi să se însoare cu ea când vom fi mari, i-a zis ceva de o recentă mare pierdere care mă adusese în pragul depresie. „O fată?” a insistat pretendenta la titlul ăla ce nu se va acorda niciodată, iar Andra, observând că mă prinsesem despre ce şuşoteau ele mi-a zâmbit şi nu i-a mai dat nici un răspuns, lăsând-o nelămurită pentru tot restul vieţii. Era cu puţin timp înainte de a face ultimul popas înainte de revenirea acasă.
Coborâserăm toţi din vechitura de maşină, şi ca de fiecare dată cum o mai făcusem până atunci, eram încântaţi, dar miraţi cum de se întâmplase că totuşi nu ne lăsase în drum, deşi de multe ori aveam impresia că o să-şi dea sfârşitul abandonându-ne pe cine ştie ce coclauri părăsite de orice urmă de viaţă. Se simţea o oarecare oboseală în mişcările şi privirile tovarăşilor mei de lungă călătorie naţională. Mai aveau însă resurse ca să se prostească şi să admire un peisaj anost ce te îmbia mai degrabă să te aşezi jos şi să te odihneşti decât să-l explorezi ca pe un ţinut pierdut prin jungla amazoniană.
Era un loc de parcare obişnuit, cum fuseseră mai toate, atâta doar că la marginea dealului împădurit ce începea la vreo zece metri de maşină se vedea o potecă ducând cu siguranţă către un vârf care oricum se întrezărea a fi destul de departe. Cu chiote false şi cu nesaţul celor care, deşi îmbuibaţi, încearcă să mai facă loc unei bucăţi de tort, au pornit-o pe acea potecă ce trebuia să ducă undeva, la maşină rămânând doar şoferul, care luase la şuturi cauciucurile, ca să se convingă dacă vor mai rezista până acasă, şi de ghid, care începu o discuţie destul de aprinsă la telefonul mobil. Să zic că ar fi fost nevastă-sa, după tonul cu care vorbea.
Deşi nu aveam chef, am pornit pe urmele drumeţilor, agale, neînţelegând de ce smintiţii ăia aproape că o luaseră la fugă, aşa că nici pomeneală să mai prind pe cineva din urmă.
Era plăcut, din toate părţile se simţea o răcoare plăcută, vegetală, şi mirosea a rouă de seară, ca o fâneaţă în care coasa nu mai avea să întârzie prea mult până să intre şi să o culce la pământ. Rareori se auzea un fâlfâit de aripi al vreunei păsări şi un trosnet ciudat de lemn uscat. Sute de mici gâze necunoscute roiau în jurul meu, petrecându-mă ca un alai dezordonat de nuntaşi şi încercam în mod inutil să le îndepărtez. Oricum, nu mă atingeau, parcă îmi făceau doar o inspecţie ori erau un fel de minuscule şi nu ştiu cât de eficiente, la o adică gărzi de corp. Poteca era bătătorită ca un trotuar de ţară şi avea o pantă destul de uşoară, care nu îndemna totuşi la alergare. Pe măsură ce înaintam, copacii se îndesau şi se apropiau tot mai mult de potecă, transformând-o într-un soi de tunel care devenea din ce în ce mai întunecos. Suficient ca să-ţi strecoare în suflet un fior de teamă. De aceea mă şi întrebam unde dispăruseră şi unde puteau fi cei ce o luaseră pe acea potecă înaintea mea, şi cum de se încumetaseră să îşi continue drumul. Sau poate o apucaseră pe o potecă lăturalnică pe care nu o observasem.
Mă hotărâsem să mă întorc, dar dintr-o dată înaintea ochilor mi s-a deschis o privelişte pe care oricâtă imaginaţie aş fi avut nu aş fi putut-o bănui. Era o poiană de formă circulară, parcă intenţionat plasată acolo ca loc de odihnă pentru cei ce aveau de gând să meargă în continuare către vârful dealului. Un bonus şi o încurajare pentru temerari. Tovarăşii mei de drum erau acolo, formaseră un cerc şi se odihneau, probabil cu gândul la continuarea explorării. Unii stăteau întinşi pe spate şi priveau cerul pe care nu se vedea nici măcar o scamă de nor. Câţiva deja dădeau semne că voiau s-o ia din loc.
Andrei şi Andra erau printre aceştia din urmă. Îşi scuturau picioarele precum atleţii înaintea cursei şi făceau uşoare mişcări de braţe. Îşi netezeau ţinuta (în mod cert neadecvată situaţiei) şi îi îndemnau pe cei întinşi pe jos să se ridice. Când am apărut ca după străbaterea unui un hol şi intrând apoi într-o sufragerie spaţioasă s-au uitat la mine dar nu au schiţat nici un gest. Le-am făcut un semn banal cu mâna, ceva ce s-ar fi tradus prin „aici eraţi?”, dar parcă nici nu m-au văzut. Dacă nu ar fi fost ei, cu care din când în când mai schimbam câte o vorbă, probabil că de mult aş fi abandonat toată excursia asta care nu avusese nici un haz, încă de a doua zi. S-au luat de mână – şi sunt convins că aşa şi urcaseră poteca până atunci şi au pornit mai departe. În câteva clipe, toţi cei care fuseseră tolăniţi în iarbă s-au ridicat şi i-au urmat.
Drumul spre vârf continua exact în prelungirea potecii pe care venisem până acolo. În nici un minut am rămas singur. Nimeni nu-mi aruncase o privire măcar, atitudine pe care o înţelegeam cât se poate de bine şi o şi acceptam ca atare. Nu m-am grăbit să-i urmez, convins, nu ştiu de ce, că după câteva minute de urcat în urma lor o să-i întâlnesc într-un luminiş la fel ca acesta.
Am dat o roată cu privirea şi am văzut undeva în stânga un ochi de apă de care m-am apropiat pentru că mi-a produs instantaneu o puternică senzaţie de sete. Ochiul acela de apă era amenajat, în sensul că marginile sale erau betonate, ba şi în interiorul ei se vedeau pereţii formaţi din bolovani de piatră de râu frumos rostuiţi. Parcă o fântână se scufundase în sine şi apa rămăsese la nivelul solului. Era o apă atât de limpede încât se vedea în adâncul ei până la câţiva metri.
M-am aplecat şi i-am atins suprafaţa rece, dar oglinda i-a rămas neclintită. Palma, în schimb, a pătruns în ea fără a produce nici o undă, de parcă ar fi avut o existenţă virtuală, ca o hologramă. O boare de nelinişte m-a îmbrăţişat, de parcă cineva aruncase o manta reavănă peste mine şi m-am ridicat iute în picioare, retrăgându-mă doi paşi, cu privirea fixată în continuare pe ochiul de apă. Mă gândeam că în această situaţie nu îmi mai puteam potoli setea. Rămăsesem pe gânduri neştiind ce să fac şi m-am întrebat dacă cei ce fuseseră aici înaintea mea văzuseră acea gură de fântână şi dacă da, cum anume reacţionaseră când îi atinseseră apa aceea bizară care, iată, nici măcar nu putea fi numită astfel. Să nu o fi văzut? Ori poate pentru ei nu fusese decât o apă obişnuită, gustoasă şi răcoritoare?
M-am apropiat, iar de ochiul de apă cu marginile frumos betonate şi, privind încă destul de contrariat către mijlocul său, fără a-mi mai fi teamă, care parcă-mi fusese luată cu mâna, am văzut cum din adânc începe să urce către suprafaţă, prinzând tot mai clar contur, asemenea unui abur care se materializa, o scară de piatră, ca acelea ce conduceau spre hrubele de sub vechile conace boiereşti. O scară care mă invita într-un mod de neînţeles să o cobor. Dar cum să cobor o scară care ducea spre fundul unei fântâni pline ochi cu apă?
Am stat puţin pe gânduri şi, până la urmă, am păşit pe prima treaptă, mai mult ca să văd ce se va întâmpla, şi hotărât să-mi retrag piciorul în secunda următoare. Nu s-a întâmplat nimic de natură a mă face să renunţ, ci dimpotrivă. Şi asta pentru că, în mod curios, apa pur şi simplu nu m-a udat, gheata intrând parcă într-o substanţă eterică. Intrigat, dar şi împins de la spate de o curiozitate căreia nu mai puteam să mă împotrivesc, am mai făcut un pas. Apoi încă unul. Începusem să cobor, dar apa nu mă atingea. Se dădea pur şi simplu la o parte din calea mea, parcă eram protejat de un fel de cocon de o natură nepământeană, de neînţeles. Eram asemenea unei uriaşe picături de ulei care, sfidând orice lege a lumii fizice, nu se ridica deasupra apei, ci pătrundea spre adâncul ei, nefăcând schimb cu ea nici măcar de ordinul unui atom. Când apa mi-a ajuns la gură am continuat coborârea cu siguranţa deplină că nu mi se va întâmpla absolut nimic. Şi într-adevăr, nu mi s-a întâmplat nimic. Sau, în orice caz, nu am sesizat că mi s-ar fi întâmplat ceva aparte.
Scara cobora, ca orice scară, sub un anumit unghi, prin urmare „intram” cumva sub poiana din jur, ce rămânea încet, încet, „deasupra”, deci nu era ca şi cum aş fi fost într-un lift ce urcă ori coboară drept, perpendicular pe un plan orizontal. Impresia era că intram într-o pivniţă. Pe măsură ce mă lăsam tot mai jos, un sentiment de beatitudine, aproape mistică, punea tot mai puternic stăpânire pe mine. Mă simţeam un învingător, un privilegiat, un ales, pentru că nu cred că mai experimentase cineva senzaţiile acelea de nedescris prin care treceam. Apa prin care coboram neatins de ea era de o limpezime uimitoare şi cu fiecare treaptă atinsă lumina din jur nu numai că nu scădea, dar se menţinea la aceeaşi intensitate, dacă nu cumva aceasta era şi ea în creştere. Nu zăream nici un fel de vietate acvatică şi nu sesizam nici o diferenţă de temperatură.
Coborârea a durat cam două minute. Nu aveam idee la câţi metri sub pământ mă aflam şi nici spre ce punct cardinal mă îndreptasem (dacă asta ar fi folosit la ceva), pentru că am avut impresia că scara aceea de piatră făcuse şi câteva rotiri, ba spre stânga, ba spre dreapta. Când m-am oprit, am pus piciorul pe un sol uscat şi am văzut cum apa rămăsese deasupra mea de parcă era ţinută să nu se reverse peste mine de un fel de paravan de sticlă, de plastic sau cine ştie ce alt material. Mai precis aveam deasupra capului un clopot transparent plin cu tone de apă ce rămăseseră suspendate după legi de care nu cred că ar fi avut cineva habar. Hainele îmi erau perfect uscate, se înţelege. O pace profundă mă stăpânea şi nici nu-mi mai aminteam de unde veneam şi ce căutam acolo. Şi nici nu mă interesa.
Acolo, „jos”, era o poiană ca aceea de deasupra, din care doar ce mă scoborâsem. Chiar identică. Se vedea poteca pe care urcasem, şi continuarea ei, tot aşa, la vreo douăzeci de metri în faţă, după ce ai fi străbătut acea mică distanţă prin iarba din care clorofila se pregătea să plece. La câţiva paşi, un ochi de apă asemenea celui de deasupra. M-am apropiat de el cu aceeaşi curiozitate ca şi „sus”. Ar fi fost culmea ca şi aici să văd în oglinda apei o scară de piatră ca aceea pe care doar ce coborâsem. Dar nu, nu era nici urmă de astfel de scară. Doar apă, apă limpede, neclintită, ca într-un tablou.
M-am aşezat pe vine, apoi m-am lăsat într-o rână. Mă priveam în apa aceea ce ziceai că e o tavă de argint lustruit şi am văzut o faţă de om trist şi puţin impacient, în ciuda faptului că, în mod paradoxal, aş zice, simţeam o stare de bine şi linişte cum nu mai cunoscusem de mult. Eram pe deplin împăcat deopotrivă cu mine şi cu lumea (care lume?). Nici chiar pierderea Angelei nu mă mai afecta. Era, la urma urmelor, ceva înscris în firea lucrurilor. A necesităţii şi a întâmplării, cărora unii de prin alte meleaguri le spun yin şi yang şi fără de care nimic nu se poate. Angela nu a fost şi nu va fi singura persoană din lume care a fost/ va fi în momentul nepotrivit în locul nepotrivit tocmai pentru că atunci trebuia să fie în acel loc. La fel, aşa cum au fost şi sunt, tot aşa vor mai fi şi pe mai departe indivizi care să circule cu maşina ca bezmeticii tocmai pentru că trebuia/ trebuie/ vor trebui să ajungă undeva, supralicitându-şi aptitudinile ori docilitatea hergheliilor de cai putere. Dacă pur şi simplu nu ar fi venit la întâlnire şi nu aş mai fi văzut-o apoi niciodată, n-ar fi fost nimic. Dar s-o vezi, abia coborâtă din troleibuz şi sprijinindu-se surâzătoare de stâlpul cu tăbliţa ce indica numele staţiei, ca să-şi privească talpa pantofului în care probabil intrase o pietricică de care voia să scape, pentru ca în secunda următoare s-o vezi zdrobită de maşina unui cretin, fără a mai avea timp să schiţeze nici măcar un gest (inutil, de altfel) de apărare sau să scoată un sunet, asta e altceva. Atunci, în acele două, trei secunde – cât a trebuit ca să se petreacă toată grozăvia aia – am iubit-o mai mult decât cred că aş fi iubit-o apoi într-o viaţă întreagă. Ce fusese, atunci? Destin? Necesitate? Întâmplare? Nu mi-am putut răspunde niciodată, şi a trebuit, până la urmă, să mă resemnez şi să-mi spun că indiferent ce ar fi fost, asta a fost.
Încercam să caut – ce? Un fel de circumstanţe atenuante? În nici un caz, mai ales că era un caz care mă privea în mod direct. Dar, parcă la un moment dat îţi vine să-i ierţi, aşa, pe toţi, fie că ţi-au făcut un rău uriaş, fie că îţi vor (mai) face, cu siguranţă, fără a şti însă când. O iertare anticipată, „anunţată”, dacă pot spune astfel. Şi cu siguranţă că eram într-un astfel de moment.
Angela. Cât de mult te poate afecta pierderea unei fete pe care o cunoşteai doar de o zi, şi cu care trebuia să te întâlneşti pentru a doua oară? Ciudat cum „sus” încă nu îmi revenisem, în timp ce „aici” vedeam altfel lucrurile. Chiar această conştientizare a dublei mei poziţionări îmi dădea de gândit: nu mă desprinsesem de „acolo”, nu mă adaptasem încă „aici”. Nu avusesem timp nici pentru una, nici pentru cealaltă variantă. Aveam cumva de ales?
Priveam suprafaţa îngheţată a apei şi mă aşteptam ca lângă chipul meu să apară şi al ei, atât cât îmi mai aduceam aminte din el, şi cele două imagini, a mea de aici şi a ei de nu ştiu unde să se apropie fie şi pentru o singură dată, măcar în oglinda de argint a apei, aşa cum „sus” nu avuseseră când.
Ceva parcă îmi şoptea în ureche să sper, să mai aştept pentru că s-ar putea ca această minune să se întâmple. Cu atât mai mult cu cât chiar mă aflam, cu siguranţă, într-un loc miraculos. Cât să mai aştept? am întrebat în gând, aducându-mi vag aminte că eram plecat totuşi într-o excursie anostă, ce nu-mi priise deloc, şi din care tocmai eram pe drumul de întoarcere. Cât ai fi dispus să aştepţi? m-a întrebat vocea aceea care mi se adresa direct în minte, şi cu care nu trebuia să fac nici un pic de efort pentru a comunica. Ştiu şi eu? am zis. Şi dacă aş aştepta degeaba, oricât de mult aş fi dispus? Sau, să zicem că până la urmă ea, chipul ei mai degrabă, ar apărea, ce-aş mai putea face? L-aş putea lua cu mine şi pleca acasă cu el?
Au trecut câteva minute şi nu am primit nici un răspuns. Ei? am reluat exact aceleaşi întrebări: Şi dacă aş aştepta degeaba, oricât de mult aş fi dispus? Sau, să zicem că până la urmă ea, chipul ei mai degrabă, ar apărea, ce-aş mai putea face? L-aş putea lua cu mine şi pleca acasă cu el?
Iar au trecut câteva minute fără nici un răspuns.
M-am ridicat de jos şi atunci am văzut scara. O scară asemănătoare cu cea pe care doar ce o coborâsem. Din acelaşi material mineral, parcă şlefuit, ce abia se desluşea, mai mult ca o umbră. Am păşit decis pe prima treaptă, apoi pe a doua şi tot aşa. Parcă de data asta scara a fost mai lungă şi ceva mai întortocheată. Apa, în continuare, nu mă atingea, parcă eram un corp ceresc plutind în derivă, spre niciunde, învăluit de o vălvătaie ce topea totul în jur. Nu mă mai gândeam la excursie, la nimic din tot ce era „sus”. Voiam să văd, cuprins de o curiozitate de neoprit ce se va întâmpla şi unde voi ajunge. Dacă o să dau de o nouă poiană şi de o nouă fântână am să fac acelaşi lucru, la nesfârşit, convins că, până la urmă, se va întâmpla un final. Îmi asumam această ipostază de Sisif invers cu o voluptate atât de mare, de parcă eram un copil care descoperea lumea concentrată în curtea casei.
Nu a fost însă nevoie să mai cobor într-o altă fântână, pentru că atunci când m-am desprins şi de ultima treaptă am văzut că ajunsesem într-un alt loc ce nu avea nimic comun cu poienile dinainte.
Eram pe strada unui oraş cunoscut şi mă îndreptam fericit spre o staţie de troleibuz. O făceam cu paşi mari, pentru că maşina deja ajunsese în staţie, şi din ea a coborât o singură persoană – Angela, zveltă, frumoasă, surâzătoare. M-a văzut şi mi-a făcut bucuroasă cu mâna. Într-o fracţiune de secundă mi-am amintit ce se întâmplase „sus” şi m-am uitat disperat în jur, hotărât ca la o adică să opresc cu pieptul maşina criminală. Eram însă singuri pe o stradă rămasă rapid pustie după dispariţia troleibuzului.