CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 32 (6)

Cărţi prezentate de:

Petre ISACHI

Filologul şi situarea în mister a culturii*

Ediţia a II-a a volumului lui Mircea Filip, Cartea românească veche în biblioteca „G. T. Kirileanu” – Piatra Neamţ (re)confirmă legăturile şi influenţele de autoritate ale literaturii române, care – se ştie – a urmat o evoluţie aparte, determinantă de fondul indigen şi fondul străin de carte, de „fondul izvoditor”, cum ar fi spus Lucian Blaga. Cu siguranţă, eruditul „bibliotecar” al Cancelariei regale a înţeles un prim paradox al fenomenului literar românesc, vechimea şi tinereţea literaturii române (care-i perpetuează semnificaţia metafizică, permanenta (re)semantizare şi sincronizare cu Lumea) şi a intuit că „darurile sale”/ cărţile vechi lăsate din convingere ştiinţifică urmaşilor, vor rodi peste timp.
Cui prodest literatura românească veche? Din nefericire nu este o interogaţie pur retorică… Întrebarea chiar mi-a fost pusă în ziua lansării!? Tuturor celor care nu uită necesitatea socratică de a te cunoaşte pe tine însuţi, fenomen complex pentru individ şi foarte complex pentru un neam/ o societate. Cercetând cu acribia filologului „zilele de – aur a scripturilor române”, Mircea Filip s-a pătruns de ideea renascentistă, inoculată cu altruismul omului trăit printre cărţi (prieteni absolut oneşti, inclusiv când te trădează), de enciclopedistul G. T. Kirileanu, că izvoarele „gândirii” şi râurile „de cântări” din cele 173 cărţi vechi româneşti: „din secolul al XVII-lea: 13, dintr-al XVIII-lea: 60 iar dintr-al XIX-lea: 100” sunt în esenţă, semne eterne ale capacităţii de asimilare a spiritului autohton, ce ne legitimează prin legăturile/ influenţele de autoritate, cunoaşterea categoriilor abisale ale matricei stilistice şi ne revelă dimensiunilor existenţiale ale destinului creator românesc. „Catalogul” lui Mircea F., reeditat graţie Doamnei profesoare Genoveva Filip, dar şi cărturarilor de elită: Constantin Trandafir, Constantin Călin, foşti colegi la Facultatea de Filologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, scriitorului Adrian Alui Gheorghe, directorul Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu”, Neamţ, cercetătorului G. Pătrar, academicianului Al. Zub, cercetătoarei Antonia Bălan, prietenului Viorel Savin etc. ,completează fericit şi necesar „Bibliografia românească veche” realizată de Ion Bianu, Nerva Hodoş , Dan Simionescu, oferind simultan, un posibil model ce ar putea fi urmat de noile promoţii de filologi, masteranzi, doctoranzi, doctori etc. Deja am căzut în utopie!
Mircea Filip a fost în condiţiile totalitarismului, un discipol atipic al „risipei rodnice” a cărturarului de excepţie care a fost „Moş Kirileanu”, în sensul constatării academicianului Al. Zub: „S-ar putea spune despre G.T. Kirileanu că biografia îi întrece opera, dacă viaţa cărturarului n-ar fi, în cazul său, ea însăşi operă, una dintre cele mai exemplare. Puţini au depus mai multă osteneală ca el pe tărâmul cărturăriei şi nimeni probabil nu s-a cheltuit mai generos pentru alţii. Risipa lui, dacă risipă a fost, e de aceea o risipă rodnică, una care a făcut ca darurile sale să germineze în mediul cu care a avut de-a face”.
„Cartea românească veche…” elaborată de M. F. cu „gândul către viitorime” permite conservarea şi studierea exhaustivă a unui modus vivendi care ilustrează felul în care fondul autohton reuşeşte să se conserve/ sublimeze, în ciuda înstrăinării în cele 173 cărţi vechi contaminate fie de duhul/ forma slavonă a culturii bizantine, fie de spiritul culturii romane, greco-romane, elino-romane etc. Lucrările bibliografice descrise cu voinţa şi ştiinţa biblioteconomistului, de autorul bacăuan, cu rădăcini şi în Dorneşti, Suceava, actualizează prejudecata limbii vechi/ sacre şi prefigurează cu acribie filologică, influenţele, legăturile de autoritate şi asimilările din cultura bizantino-slavonă (vezi Facsimil 1-33, Indice alfabetic al lucrărilor bibliografiate, Indice de autori şi traducători, Indice de nume şi locuri, adenda) topite ulterior în fondul activ al culturii contemporane. În mod cert, nu se poate desluşi clar semnificaţia ultimă a orizontului şi stilului culturii autohtone, în absenţa unor bibliografii de literatură veche, alcătuite după rigori ştiinţifice. Cărţile de tipul celei îngrijite de scriitorul Viorel Savin şi publicate de Editura Conta din Piatra Neamţ oferă sensul culturii româneşti, văzut ca un rezultat al interferenţei/ conexiunilor fondului străin cu fondul indigen, al asimilărilor şi sincronizărilor succesive.
Îmi place să cred că, asemenea lui G. T. Kirileanu, Mircea Filip s-a simţit, probabil, încărcat cu un alt destin „decât al existenţei întru şi pentru imediat”, atunci (în 1970) când a publicat „Cartea românească veche în biblioteca „G.T. Kirileanu”. El a intuit înainte de a fi cuprins de „spectacolul abandonului şi al neîmplinirii” (Constantin Călin), un adevăr blagian: cartea veche este „existenţă în mister şi pentru revelare”. Ea adânceşte şi eternizează „înseşi dimensiunile existenţiale ale destinului creator” (Lucian Blaga) de azi şi de mâine. Cele 173 de cărţi româneşti vechi şi altele de acest tip, din cele 4 vol., 1903-1944, alcătuite de Ion Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu, cristalizează punctul origo al devenirii şi al sensului culturii româneşti, al mutaţiilor ontologice, al mutaţiilor estetice etc. de o imensă însemnătate simptomatică pentru comparatism şi pentru literatura viitorului.
Înscriind cultura română în „cartea facerii”, crestomaţia de Texte vechi selectate din Fondul G.T.Kirileanu, de Mircea Filip confirmă ideea că noi, cei de azi şi de mâine, nu trăim decât aparent „întru şi pentru imediat”, încât „fondul izvoditor” aflat în Biblioteca condusă de Adrian Alui Gheorghe rămâne „de o firească actualitate” prin interferenţele culturale ce conferă unicitate matricei stilistice autohtone şi semnificaţie metafizică culturii.
Stilul din cele 173 de cărţi vechi posedă/ transmite semnificaţia unei depăşiri a imediatului şi, în acelaşi timp, revelă o cenzură transcendentală (din partea Marelui Anonim?) ce ne desparte fatal, de mister, de absolut. Se ştie: Absolutul (Dumnezeu e suprastilistic!) nu are stil. Datorită acestei duble finalităţi a stilului din vol. „Carte românească veche în biblioteca G.T. Kirileanu”, filologul Mircea Filip salvează de la uitare, destinul creator al scriitorului etern, sortit să rămână ignorant în afara misterului în afara absolutului („prost ca linia dreaptă: şi pentru că sfârşeşte, şi pentru că nu sfârşeşte”, ar fi scris Constantin Noica), încât cele 173 de semne/ ideograme lăsate posterităţii, de eruditul G. T. Kirileanu sunt creaţii ce nu trebuie judecate decât după norme autonome, imanente lor, după potenţialităţile de contaminare a literaturii viitorului. Studiind stilurile celor 173 de cărţi vechi selectate din Biblioteca G. T. Kirileanu ajungi la concluzia de sorginte blagiană: sub unghi metafizic stilurile sunt echivalente. Această echivalenţă stilistică asigură situarea în mister a culturii şi a literaturii, asigură mutaţiile ontologice şi continuitatea în discontinuitate. Blagian spus, asigură permanent literaturii/ culturii: „existenţa în mister şi pentru revelare”. Este ceea ce ne argumentează ştiinţific, filologul Mircea Filip, redactorul de carte: Viorel Savin şi prefaţatorul ediţiei a II -a: Dr. Adrian Alui Gheorghe. Este un mod elegant, umanist, de a ne salva de disperare, blazare, dezgust, suficienţă, înstrăinare, invidie, uitare etc.

*Mircea Filip, Cartea românească veche în Biblioteca „G.T. Kirileanu”, Piatra Neamţ. Bibliografie adnotată, Ediţia a II-a (îngrijită de Viorel Savin), Editura Conta, Piatra Neamţ, 2013.

***

Educaţia – un perpetuum ludic

Cărţile Tatianei Tapalagă, adresate (pre)şcolarilor, prefigurează prin „boala socratică” (citeşte: vraja interogaţiei dătătoare de sens şi semnificaţii, dar şi arta de a conştientiza cititorul în formare, de imposibilitatea răspunsului unic), prin insolitare şi fictivizarea ludică, prin poetica titlurilor, prin închiderea şi deschiderea textelor lirice/ epice, prin accesibilitatea limbajului şi activarea unor coduri (social, cultural, moral, topografic, onomastic, religios), prin (co)relaţia fabuloasă între instituirea lumii „reale” şi instituirea universului ficţional, prin viziunea ludică etc. , o şcoală de înţelepciune în care „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”.
Adresându-se copiilor, cititori în formare, autoarea mizează pe starea de funcţionare a titlurilor, pe capacitatea generativă a acestora, încât lectorul intuieşte rapid o analiză a relaţiilor dintre acestea şi textele pe care le precedă şi le anunţă: Anotimpurile. Fişe, povestiri, poezii pentru dragii mei copii, 2012; Antonime în povestire şi în rime, 2009; Povestiri, ghicitori, poezii despre animale hazlii, 2008; Un băiat şi o fetiţă, 2009; Ce e bine, ce e rău?, 2009; 99 Ghicitori toate-n rime şi culori, 2009; Ghici, ghicitoare despre animale, 2012; Flori şi tot felul de lucruri simpatice în ghicitori matematice, 2012; Animale simpatice în ghicitori matematice, 2012; Fructe, legume şi flori în 60 de ghicitori, 2012; Fructe şi legume simpatice în ghicitori matematice, 2012 etc.
Secretul literaturii pentru copii – pe care Tatiana Tapalagă se pare că l-a descoperit – este de „a ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om” (Călinescu), încât autoarea urmăreşte programatic, cu acribie pedagogică, ca funcţia artistică a scriiturii să integreze cele trei coordonate definitorii ale artei cuvântului (cognitivă sau informativă, estetică, formativă), să cultive la micul cititor, spiritul critic, obişnuinţa analizei şi a problematizării, plasticitatea spiritului poetic, spiritul de observaţie, limbajul, efectele benefice ale interogaţiei etc.
Atât în Poezii, cât şi în Povestiri scrise „pentru dragii mei copii”, autoarea „se copilăreşte” abandonându-se viziunii ludice, cu scopul de a restitui lumii de lângă noi şi lumii din noi, sensibilitatea ingenuă, specifică copilăriei văzută ca vârstă a tuturor vârstelor (v. Un băiat şi o fetiţă, Căpşunica, Aştept Paştele să vină, La cireşe, Gură cască etc.). Scriitoarea îşi propune să arate copiilor „lumea cum este/ Ca un joc şi ca poveste” (Nu uitaţi de Dumnezeu!) sugerând contextual că fiinţei îi este imanent un instinct al jocului, încât educaţia, cultura, civilizaţia umană, se nasc „ în joc şi ca joc”. Homo sapiens, homo faber şi homo ludens se configurează simbolic în copilul-personaj din Poezii, Povestiri şi Ghicitori. Jocul ţine atât de oameni, cât şi de animale. Aşa se explică caracterul fabulistic, alegoric şi parabolic al textelor (v. Povestiri, ghicitori, poezii despre animale hazlii). Autoarea intuieşte că jucându-se şi povestind, spiritul formator al limbii/ comunicării sare din planul concret, în idee (v. povestirile: Cu focul nu e de joacă, Prietenul meu Pot, Suflet nevinovat, Oglindă, oglinjoară, Jucăria preferată, Vulpea păcălită de urs, Umflăţilă etc.). Se mizează pe axioma că orice joc este în primul rând şi mai presus de toate, o acţiune liberă (v. Urechilă). Lectura interactivă este asigurată prin joc, mai întâi în Ghicitori şi Poezii, tocmai pentru că satisface idealuri de exprimare, idealuri sociale, educative, cognitive, estetice, religioase. Înlăuntrul spaţiului de joc (grădiniţă, şcoală, familie, curte etc.) domneşte o ordine proprie şi „absolută”. Orice abatere de la „ordine” strică jocul (de-a grădiniţa, de-a şcoala etc.), îi denaturează caracterul, îi suprimă valoarea estetică, morală, educativă etc.
Vocaţia Textului configurat de Tatiana Tapalagă este să exprime binele şi frumosul. Ca şi ordinea (necesară în educaţie, în ştiinţa lecturii/ comunicării, în matematică etc.), factorul estetic întrepătrunde jocul în toate aspectele lui. Se ştie, jocul leagă, dezleagă, captivează şi conţine două însuşiri importante: ritmul şi armonia. Nu întâmplător, T.T. îşi intitulează una din cărţi: 99 de ghicitori, toate-n rime şi culori, 2009. Alteritatea şi secretul jocului ( poetic, didactic, sacru etc.) sunt exprimate de autoare în deghizare. Această disimulare potenţează cei doi poli ai stării de spirit din timpul jocului didactic: exuberanţa şi extazul. Tatiana T. insinuează cu tact pedagogic, ideea de competiţie ca element principal al vieţii sociale. Citez la întâmplare, spre a-i oferi cititorului o secvenţă din retorica autoarei: „Cu privirea în pământ/ Mă întreb eu cine sunt? /Tata vrea să fiu ca el,/ Mama mă vrea ca Gigel./ Bunicul mă vrea viteaz,/ Bunica un pic mai breaz./ Domnul meu învăţător/ Vrea să fiu inventator./ Cum sunt eu nu este bine,/ Ce au oamenii cu mine? De ce nimeni nu mă vrea/ Cum sunt eu, da, uite aşa?!” (Uite-aşa!). Intuind că jocul este „prima poezie a lumii” (Jean Paul) scriitoarea sugerează că Educaţia, Cultura, Arta, Ştiinţa, Dreptatea „nu încep ca joc şi nici din joc, ci în joc” (Huizinga, Homo ludens). Jocul şi justiţia/ morala din Textele Tatianei Tapalagă se practică într-o grădiniţă, şcoală, familie etc., deci în interiorul unui spaţiu magic, iar judecătorul este învăţătorul/ mama/ tata/ bunica/ bunicul etc., cei care „judecă”/ monitorizează competiţia, duelul retoric/ oratoric, promisiunea, adevărul, morala copilului etc. Preferinţa scriitoarei din Bacău, pentru ghicitori aminteşte de „ghicitoarea de supravieţuire” din basmele/ miturile româneşti, adică de un text magic de a cărui soluţie e condiţionată însăşi viaţa. Răspunsul la întrebarea enigmistică este o „soluţie”, o dezlegare a unui nod gordian, ştiinţific, matematic, artistic etc., pe care educatorul l-a folosit, pentru a-l „lega” pe copil. De aceea, soluţia corectă, găsită de copilul cititor, în cele mai diverse domenii (corpul omenesc, animale sălbatice, legume, plante şi flori, animale domestice, ştiinţe etc.) îl face deodată, pe învăţător să-şi piardă puterea: „Instalat într-o rachetă/ Pleacă spre altă planetă/ De acolo s-aducă veste/ Despre lumi extraterestre”; „Capul pe umeri îl ţine/ Şi de vrei să-ţi fie bine/ Iarna când te joci afară/ cu un fular îl înfăşoară”. Ghicitorile sau întrebările cu caracter enigmistic, din textele lirice sau din poveşti, schiţe, alegorii, mici parabole rămân, făcând abstracţie de efectul lor magic asupra copiilor, importante elemente polemice şi agonale ce ajută la formarea iubitorului de sapienţialitate, la formarea prin joc a spiritului competitiv. Arta poetică din cele 12 cărţi ale Tatianei Tapalagă este simultan învăţătură, divertisment festiv, joc de societate, iscusinţă, punere la încercare, sarcină enigmistică, catehism de înţelepciune, persuasiune, magie, previziune, întrecere. Pentru autoarea vol. Ce e bine, ce e rău?, poiesis este o funcţie ludică ce se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii, într-o lume în care mimesis-ul şi phantasia creează o lume nouă în care poetul (la arabi, poetul e Şa’ ir = ştiutorul) exercită asupra copilului, concomitent, funcţie sacrală şi literară/ estetică. Astfel, poezia continuă funcţia ei originară, de factor al culturii arhaice, ce se naşte în joc şi ca joc.
Meritul incontestabil al perseverentei scriitoare pentru copii, Tatiana Tapalagă constată în faptul că intuieşte omniprezenţa poeticului în realitatea cotidiană şi profesează la catedră, o anume diplomaţie sub formă ludică, cultivând cu dezinvoltură numeroase forme de exprimare ale poeziei (lirică, epică, dramatică). Starea de spirit a jocului agonal este cea a distragerii, extazului, emulaţiei şi competiţiei. „Jocurile minţii” imaginate de autoare şi propuse spre decodificare cititorilor-copii, impun funcţia personificării, încât toate mijloacele poetice sunt cel mai bine înţelese (şi problematizate didactic) ca funcţii ludice. Implicit se creează limbajul speculaţiei mistice, al oracolului, al magiei, al gratuităţii: „Ia te uită ce miracol,/ Ghioceii dau spectacol,/ Toporaşi şi viorele/ Vin la spectacol şi ele./ Sosesc păsări călătoare/ Ca fidele spectatoare./”… (Primăvară, te iubesc!). Astfel reprezentarea satisface nevoia de uluitor, de extraordinar, proprie copilului. Nevoia de nemaivăzut este o funcţie tipic ludică, pe care T.T. o impune Textelor sale, cu scopul de a potenţa „jocurile inteligenţei”. „Facultas ludendi”, capacitatea de a se juca, aplicată concomitent ca principiu psiho-pedagogic şi ca poiesis, domină gândirea poetico-pedagogică, clasică (frumos, bine, util) a Doamnei Tatiana Tapalagă şi confirmă teza lui Huizinga că educaţia, cultura, literatura sunt un perpetum ludic. Autorul celebrei cărţi Homo ludens a intuit că „Mintea omenească nu se poate deschide din cercul magic al jocului decât îndreptându-şi privirea spre tot ce e mai sfânt”. Ar fi, probabil, cea mai rodnică direcţie – estetic vorbind – pe care ar trebui s-o urmeze talentata scriitoare pentru copii, Tatiana Tapalagă.


Ion BELDEANU

Dar ierburile?

El poate spune o altă poveste
rămânând de veghe printre foşnitoarele
cuvinte/ Animal blând, animal blând
e tot ce îngaimă în afară de timp
împotmolit în timp

Ar fi necesară o jertfă, poate
dar copilul vine singur şi sigur de sine
cu preţioasa lui piatră în palme


Lumina trece şi nu-l răneşte

Oare de ce ierburile se-nnegurează
şi ale cui sunt aceste pitoreşti învelişuri
clipocind peste serile
aburite de sunete?


Zâmbetul care te apără

Totul se petrece după aşteptările tale
Câmpul e verde şi dimineaţa surâde
altfel zis nici o schimbare
în derularea eternităţii

Nu zâmbi memoria vede dar nu pierde nimic
firul de apă fluieră ferestrele

Eu trec amestecându-mi gândurile
devin iarbă şi vulturul
mă vede dacă nu cumva
mă şi aude urlând

De ce n-aş ieşi până-n Dealul cel verde
de care tot mai mult
e iarăşi nevoie?


Chiot de vară

Nici o încântare
Peste malurile strigătului
năvăleşte arşiţa
Vei avea curajul să mormăi
pentru că iată începe Dimineaţa
priveşte-o cum se leagănă
deasupra verii

Firul de apă fluieră peste ferestre

Eu trec amestecându-mi gândurile
devin iarbă şi vulturul mă vede
dacă nu cumva mă şi aude urlând

De ce n-aş ieşi în dealul cel verde
pentru întâmplarea
de care chiar tu ai mai multă nevoie?


Şi nimic altceva

Când te afli în faţa oglinzii
vrei să-ţi recompui existenţa
chiar crezi că eşti altul
Şi oraşul cântă, vezi bine,
numele tău fericit

Dar cade ploaia, o, ploaia totdeauna neprevăzută
peste ape trec amintiri
cu flori roze
Dovadă tăietura ce-ţi desface palma
şi strigă numai cuvinte albe
peste care alunecă iarba abandonată

Atunci poţi cânta
poţi crede că vei pluti
peste trufaşele nedumeriri ale Dimineţii

Şi nimic altceva? Nu, desigur, nimic!


De ce te întrebi?

Ar putea fi capul meu de pierdut
în moleşeala amiezii
Nu zâmbi eu sunt acolo şi observ
cum se apropie zăpezile
năucind răscrucile oraşului

Motiv pentru care
devin neîmpăcat întrebând
„Nu-i aşa că viaţa are gura însângerată?”
ceea ce vrea să însemne
că Poezia bântuie aşteptările
şi nimeni n-o poate auzi
până nu cade izbită nemilos?

Atunci de ce te miri
şi te întrebi ce-i cu sufletul acesta
în care nepricepuţi ne afundăm?


N-o vei prinde

Umbrele tale devin mai uşoare
decât aerul, semn că vei cânta
pentru întoarcerea piţigoiului

Nu-i aşa că sună ciudat
dar mai ciudată devine memoria
atârnată peste umbrele dimineţii
atunci când se ridică
metaforele în floare
spre a-şi petrece plecările
ce alunecă spre ziua de mâine
ziua cea cu ochii albaştri
precum speranţa
despre care se zice
ceea ce nu trebuie să ştim

Dar n-o vei prinde
şi totul rămâne la fel ca iluzia
ori trezirea din zori.


Nici o schimbare

Câmpul e verde şi dimineaţa surâde
Altfel zis nici o schimbare
în derularea eternităţii

Nu zâmbi memoria nu pierde nimic
ceea ce înseamnă
că uitarea stăpâneşte realitatea

Altfel spus nimic nu pare a fi
prea devreme
cât surâsul ce te apără
stăpâneşte uitarea.


Virgil DIACONU

Pagina de istorie

Încă o zi îngropată în discursurile electorale
care mă golesc de tot misterul picioarelor lungi şi de piersică
ce au trecut pe la mine aseară… Pe străzi înfloreşte demenţa.
Partidul saurienilor îşi lansează chiar acum pe piaţa politică
ultimele clone ideologice. Partidul saurienilor
modificaţi genetic până la trandafirul din piept.

Fireşte, de aici, din timpul în care privim,
încă nu se vede cămaşa de lemn în care Viitorul stă ţeapăn;
nici crucea de pe piept, în formă de seceră.
De aici nu se aude decât discursul cocoşat al alesului
care încă mai lustruieşte tresele care l-au pus pe soclu.

Încă o zi în care nostalgicii roşii fac un pas mai în faţă în istorie.
Încă o zi în care întunericul aprinde lumânări pentru Viitorul
dus de curând la groapă. În fine, patrioţii de serviciu
au reuşit să facă ordine în cimitirul nostru cel de toate zilele.
Şi să ne aducă liniştea, mult aşteptata linişte…

Vulpea tricoloră a încheiat cu găinile democrate
Tratatul de pace veşnică. Aşa că de-acum înainte
vom putea să dormim liniştite pe ouăle noastre,
a declarat naţiunii reprezentanta găinilor democrate,
retrăgându-se discret în coteţul ei şi adormind imediat
pe pagina de istorie… Chiar aşa a declarat tânăra luptătoare,
asigurându-şi în acest fel un loc în noul guvern.

Circul e-n toi. Şi dacă ai răbdare poţi vedea cum trece Istoria.
Iată aleşii naţiunii cocoşaţi de tresele şi misia lor pe pământ.
Iată corul lăudătorilor cântând pe o singură voce.
Iată vulpile comunitare cum adună zi şi noapte
ouăle rămase-n cuibare. O poliţie a cuibarelor
care lucrează pentru igiena coteţelor, aşadar pentru patrie.
O poliţie primită în aplauzele cotcodacee.

Numai eu aprind lumânări în memoria paginii de istorie.
În memoria acestei pagini de istorie
îngropată de vie în aplauzele tricolore.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share