Spații culturale nr. 32 (5)
Doina CERNICA
Mierlă mierie, Malta
După zborul de noapte, în care sau am auzit sau am visat povestea mierlei de aur din insuliţa Filfla, o pasăre gravată pe lira malteză retrasă acum în colecţii şi în amintire, pe care însă nimeni nici nu a văzut-o aievea, nici n-a ascultat-o, am aterizat pe Aeroportul Luqa, în plină lumină şi din clipa aceea i-am aparţinut cu desăvârşire cât am rămas în arhipelag. O lumină fără egal, în amplu evantai de nuanţe mergând de la orbitorul amiezii, al mării, spre odihnitorul din biserici şi muzee, învăluind falezele după asfinţit. Cu mieriul neschimbător al calcarului şi al timpului.
Cum întotdeauna am preferat staţiunilor, capitalele, oraşele mari pentru freamătul străzii şi pentru oferta lor culturală, imediat după cazarea la ,,Excelsior”, în chiar vecinătatea porţii La Vallettei, am amânat bucuria imediată a mării pentru cel mai lung drum spre ea, strada Republicii, care străbate capitala insulei şi a arhipelagului de la sud spre nord. Am luat-o la stânga, urcând pe lângă ziduri albe prinse în plasa unor plante agăţătoare cu flori mărunte, vişinii cu miezul galben, până am ajuns în autogara autobuzelor portocalii care, împreună cu roşiile cabine telefonice alcătuiesc, prezentată ca atare de ilustrate, ghiduri şi ghizi, moştenirea (vizibilă) a Marii Britanii aici. Şi cum Fântâna Tritonului ne face să simţim brusc arşiţa zilei, gustăm primul produs al locului, ,,Kinnie”, o băutură răcoritoare din portocale amare cu ierburi aromate. Trecem apoi podul peste şanţul de apărare de odinioară şi intrăm emoţionate prin City Gate, engleza ca limbă străină preferată fiind o moştenire colonială probabil cu mult mai durabilă în lumea de azi decât cabinele telefonice şi autobuzele. Însă întâlnită pretutindeni pe firme împreună cu malteza, deocamdată nu pare a fi scos italiana din joc. Nu mi s-a întâmplat nicăieri să nu primesc răspunsuri în această limbă, care domină de altminteri cu tonalitatea ei melodioasă valurile de turişti în permanentă curgere pe străzile ,,în grilaj” ale oraşului. Nici nu e de mirare, Sicilia se află la mai puţin de o sută de kilometri spre nord şi orice itinerar turistic în sudul Italiei are în vedere şi Malta, după cum Malta îţi va propune negreşit şi o călătorie în Taormina, la Etna, în Catania. Dar apropo de italiană, două tinere olandeze m-au rugat să le arăt cum se scrie ,,ti amo” cu o cariocă pe braţul uneia din ele decorat cu aceeaşi declaraţie şi în alte limbi. Am făcut-o cu plăcere, ghicind că pun la cale o năstruşnicie a vârstei, după care le-am spus că suntem românce. Vor să adaug şi ,,te iubesc”? Au bătut din palme, încântate.
Înaintăm alene, abordate discret de localnice cu invitaţii, la un salon de cosmetice – mai ales pentru tatuaje, la un centru artizanal, la un magazin abia inaugurat, dar şi de un mic grup de participanţi la festivalul vinului în curs de desfăşurare, cu mostre din recoltele lor prezente în competiţie.
Vinuri italiene, franţuzeşti, împământenite aici, înfloresc alături de cele locale, roşul ,,gellewza”, albul ,,ghirghentina”. Îi ascultăm atente, înainte de a refuza politicos, dornice să le identificăm limba aparte, cu multe elemente arabe, dar şi cu sintagme italiene, englezeşti. O limbă semită cu alfabet latin. O limbă aspră, ciudată, în care din când în când ţâşneşte ceva cunoscut.
Într-un fel nedefinit, ea se potriveşte cu exponatele Muzeului Naţional de Arheologie, amenajat în fostul Han al Cavalerilor Maltezi din Provence, construit între 1571 şi 1575, cea mai importantă reşedinţă a lor, avându-l arhitect pe genialul Girolamo Cassar. Faptul că ne-a ieşit în faţă în primul nostru colind pe strada Republicii şi că nu am rezistat impulsului de a-l vizita imediat s-a dovedit inspirat: am putut admira întâi în original cele mai frumoase dintre cele mai valoroase descoperiri din templele megalitice ale Maltei, înlocuite de copii în siturile în care accesul turiştilor este permis. Cum ni s-a întâmplat nouă peste câteva zile la Tarxien, acolo unde în 1914 un localnic s-a lovit în dorinţa lui de a-şi face o grădină pe terenul de lângă casă de stranii, enorme blocuri de piatră. Săpăturile arheologilor au dus în următorii trei ani la scoaterea la lumină a mai multor temple de la sfârşitul neoliticului, din cel de sud provenind celebra zeiţă-mamă, mai exact jumătatea inferioară a unei creaţii de aproape trei metri înălţime. Ciprian, studentul care colorează cu propriile comentarii informaţiile ghidului maltez, presupune cu nonşalanţa vârstei că trebuie să fi arătat ca un luptător sumo sau ca o creatură hermafrodită. Alte şapte,,grăsane”, zeiţe ale fertilităţii au fost găsite la Hagar Qim, şi tot aici, ,,Venus din Malta”, dar cea mai tulburătoare, nici cât o palmă, este ,,Femeia adormită” din Hipogeu, din impresionantul templu troglodit subteran, săpat în stâncă la Hal-Saflieni. Acestei bijuterii delicate, Muzeul i-a acordat un spaţiu special, femeia visează sub raza unei lumini blânde, ocrotitoare, punerea în scenă este atât de inspirată, încât instinctiv îţi ţii respiraţia: nimic nu trebuie să stingherească odihna făpturii de piatră cu fragilităţi de fluture.
Când am ieşit din Muzeu, nimic nu se schimbase din curgerea străzii spre mare, noi însă parcă preluasem ceva din istovirea forţei umane la copleşitoarele construcţii ale preistoriei. Aşa încât, pentru că dintotdeauna cărţile fac bine, am intrat pe uşa îngustă, dar primitor deschisă a unei librării, coborând câteva trepte şi pătrunzând într-o sală neaşteptat de plină, cu rafturi cât pereţii. Şi pentru că nimic nu este întâmplător, ridicându-mă pe vârfuri ca să ajung la cotorul uneia de poveşti malteze, am scos-o pe cea de alături: povestea ,,maltezului”. A celui care evadat de la castelul d’If şi pescuit de o corabie genoveză s-a prezentat ca fiind de aici. A ,,Contelui de Monte Cristo”.
Şi un espresso, şi o oranjadă fresca, la o măsuţă de la Cordina, sub una din zecile de umbreluţe ale grădinii din faţa Bibliotecii Naţionale, şi a Reginei Victoria, prind bine într-o astfel de plimbare de-a lungul coloanei vertebrale a acestei aşezări recunoscute din 1980 ca valoare culturală a umanităţii şi ocrotite ca atare de UNESCO. Regina, lucrare din 1897 a sculptorului sicilian Giuseppe Valenti, îşi păstrează aerul majestuos, în ciuda porumbeilor care i se aşază dezinvolt pe creştet şi deşi piaţa în care aici strada Republicii îşi îngăduie cel de-al doilea respiro după cel de lângă faimoasa Co-Catedrală a Sfântului Ioan a fost rebotezată a Republicii, şi localnicii, şi vizitatorii continuă să o numească a Reginei. Dar nu atât Regina, cât, în spatele ei, severa Bibliotecă Naţională încerc să o prind cu aparatul foto, fără să-i cuprind ansamblul, pe jumătate ascuns sub aripile umbreluţelor, care pentru o clipă îmi evocă un stol de manuscrise eliberate din umbra încăperilor ei pentru un zbor sub soare, cu briza Mediteranei în piept. Dar alung imediat din minte imaginea poetică a unui astfel de cataclism, cele circa 4 milioane de documentele pe care le păstrează sunt o veritabilă comoară, între acestea aflându-se, de pildă, cel prin care Carlos Quintul, cu aprobarea papei, a donat Malta în 1530 Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, rătăcitori pe mări după alungarea lor din Rodos de către Soliman Magnificul, Maltă pe care o vor duce la o maximă înflorire, înainte ca, siliţi de Napoleon, să o părăsească în 1798 pentru a se stabili definitiv în Roma, în două proprietăţi malteze pe teritoriul statului italian.
Apropiindu-ne de Palatul Marilor Maeştri, apariţie bruscă în curgerea străzii, spre deosebire de cel somptuos, pus în valoare de înălţimea unei coline, de la Rodos, ne oprim pentru o scurtă privire în urmă, ca să revedem două din celelalte şapte hanuri concepute de Girolamo Cassar pentru ,,limbile” Ordinului, cel al Italiei, pe strada Negustorilor, paralelă cu a Republicii, care găzduieşte Oficiul de Turism, şi, îndeosebi, cel al Castiliei, Leonului şi Portugaliei, astăzi sediul şefului de guvern, permanent căutat pentru o fotografie pe treptele de la intrare, străjuită de două tunuri, fireşte, piese istorice. Verdele pomilor din faţă şi verdele lemnăriei ferestrelor pe ocrul zidăriei îndulceşte aerul solemn al faţadei, astfel că şi cele două tunuri, ca pretutindeni în Malta leii ei emblematici, au o somnolenţă visătoare. Palatul Marilor Maeştri înseamnă azi Preşedinţia şi Parlamentul, dar şi un important spaţiu muzeistic deschis vizitatorilor. Din cele două intrări impozante din Strada Republicii, una mereu deschisă decupează pentru ochii trecătorilor priveliştea curţii interioare cu statuia de bronz a lui Neptun. Înainte de a pătrunde sub arcada ei, întârziem puţin, încercând să descifrăm conţinutul plăcilor comemorative dedicate unor evenimente însemnate din viaţa arhipelagului: declararea Independenţei la 21 septembrie 1964, plecarea ultimilor militari britanici la 31 martie 1979, proclamarea Republicii la 13 decembrie 1974. De la 1 mai 2004, Malta este membră a Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2008 a trecut la moneda ei, euro. Ţin în palmă trei, cu reversul naţional (aversul fiind european, comun tuturor ţărilor UE): una micro, de 0,01 euro, cu imaginea altarului unui templu preistoric, Mnajdra (3600 î. Hr.), o alta, şi aceasta micuţă, de 0,5 euro, cu stema Maltei (steagul naţional, o coroană murală, o ramură de măslin şi una de palmier) şi două care acoperă (parţial) costul biletului, de un euro şi doi euro, stema Ordinului – crucea malteză. Urcăm la etajul I şi străbatem un culoar străjuit de armuri ca de nişte înzăuaţi cavaleri. Ca de nişte cavaleri atemporali. Sala Armelor, Sala Tronului, Sala Ambasadorilor, tablouri, exponate atractive şi informaţii pe măsură pentru grupul nostru amestecat: Regina Elisabeta II şi-a petrecut aici două din săptămânile lunii de miere şi a revenit de mai multe ori, Malta fiind una din ţările în care se simte bine, jilţul folosit de preşedintele statului în ocazii oficiale, la Anul Nou, de exemplu, portretul Maestrului căruia oraşul i-a moştenit numele, La Vallette, în Sala Verde, antecamera Sălii Roşii în care sunt primiţi papii, preşedinţii, capetele încoronate. Şi, în sfârşit, ceea ce ne-am dorit cel mai mult, Sala Tapiseriilor Gobelins, singura nefolosită în zilele noastre, doar admirată cu superbele sale lucrări pentru care pictorii maltezi au fost trimişi pe trei continente pentru desene chiar la faţa locului. Expuse din anul 1710, ele sunt învăluite într-o perpetuă înserare, spaţiul este, împreună cu cel al ,,Femeii dormind”, unul din puţinele din Malta în care lumina atinge asemenea acorduri joase, devenind aproape un susur. Arbori, flori, fructe, păsări exotice, ceea ce desluşim se întregeşte în închipuire şi nimic nu poate fi mai frumos!
Deşi sentimentul permanent a fost al străzii coborând spre mare, iar spre capăt trotuarul s-a preschimbat în trepte descendente, când am ajuns la sfârşitul ei, Fortul Sf. Elmo, apărat de bastioane, ne-a obligat să urcăm cât spre necuprinderea mării, cât spre timpul vechi al veghii fără odihnă, al ochilor fără pleoape de pază oraşului, insulei, arhipelagului. Izolat, însingurat, dar aparţinând deopotrivă lumii. Dacă în primul Război Mondial, Malta a fost supranumită ,,infirmiera Mediteranei” pentru curajul şi ajutorul său, în 1942, când a rezistat sutelor de raiduri aeriene, refuzând să capituleze, şi-a câştigat admiraţia lumii întregi şi a fost decorată de regele George al VI-lea: ,,În onoarea acestui brav popor, se conferă Crucea Sfântului Gheorghe insulei-fortăreaţă Malta, ca o mărturie a devotamentului şi eroismului său, care va rămâne vestit în istorie”. Astăzi, nobila Cruce se află în Muzeul Război din fort şi totodată pe drapelul naţional al ţării.
Stăm pe terasa largă a camerei de hotel, cu marea mărginită mişcător de ambarcaţiunile Portului Marsamxett, întotdeauna cele ale locurilor cu ochiul norocului, al destinului zugrăvit la proră, înconjurate de mireasma amăruie a Mediteranei şi de cea dulce a unei pâini calde, ftira malteză. După spectaculosul apus de soare de nici zece minute, în răgazul de acomodare în care vezi mai bine, mai mult decât ai să zăreşti la limpezirea privirii, simţim cum femeia dormind de milenii îşi ridică uşor capul şi surâde: a auzit în somn mierla mierie de pe Insula Filfla cântând.
Daniel NICOLESCU
Hierofanie omaneză
Așa cum Iisus Hristos, biruitor în confruntarea cu ispititorul, este slujit în pustiu de către înger, poeta Camelia Iuliana Radu este ajutată de har divin și inspirație, (scriind volumul de poeme, intitulat Oman, apărut în 2012 la Editura Karta-Graphic, din Ploiești), să intuiască, cu sufletul ei de artist sincretic, că deșertul, în care a viețuit o vreme, poate fi un loc propice revelațiilor; ea descoperă că sacrul se manifestă prin hierofanii, iar acestea, la rându-le, întemeiază ontologic lumea. Folosindu-se de elementele, în aparență profane, deșertul, nisipul, cămilele și curmalii, arborele de tămâie, plaja, povestea săgeții, toiagul, orașele și palatele, istoria și credințele oamenilor, femeia deșertului, miresmele și culorile specifice locului, autoarea realizează prin imagini originale un spațiu liric în care acestea încetează să mai aparțină profanului, iar sacrul poate fi trăit și ca transcendent, și ca imanent, stări contrare ce dau naștere, prin cele patru secvențe lirice ale cărții (Peisaje din Oman, Povestea deșertului, Fire de nisip, Confesiuni) unei tensiuni lirice paradoxale din care țâșnește poezia, născătoare de vise în cuvinte (Plimbare prin Matrah, noaptea). Deși nu transpun grafic imaginea poetică, în cele 33 de crochiuri, aparținând autoarei, sensul/sugestia poemelor intră în rezonanță cu semantica desenului, creând cititorului momente superbe de reverie și încântare estetică.
Realitatea ultimă și beatitudinea, la fel ca în Coran, natura readusă la starea originară a ființei sunt poemizate/trăite în termeni de grădină: Binecuvântate sunt stelele prezentului/ când stau de veghe în nisipuri./ Desenate între munți,/ semnele lor zămislesc albe grădini/ ale păcii/ în care foșnesc proaspete/proiecte (Sharia); Priveam grădinile nopții/ cum scăpărau și ardeau bucuria/ înfoiate/ de parcă lumea creștea/ în fiecare felinar aprins (Plimbare prin Matrah, noaptea).
Aidoma misticii creștine, poeta mută simbolismul rodiilor în plan spiritual, asociindu-l cu dispoziția aproape magică a cuvintelor, care aduc în mintea receptorului o suită de ecouri, ce deschid o largă vedere ochiului interior și, exaltând spiritul, îl ridică deasupra lumii materiale: umbra în povești e asul printre rodii de cuvânt,/ stele de vrăjit adâncul are magul în cuvânt (Arabesc); Fără cuvânt/ nici o pasăre/ doar pietre uriaşe/ povârnite în oala deşertului (Fire de nisip – 3).
Sărutarea dintre cuvânt și natura umană, ca simbol al întrupării, sugerează ideea că hierofania nu indică un sens unic, așa cum pare la prima vedere: Șal cu model omanez (…) sărut/ brodat cu soare pe o față/ (…)/ Când îl întorc/ scriu pe cer poeme/ te chem/ sub acoperișul unui sărut / cuvintele încolțesc galaxii. Ştim că la început a fost Cuvântul, acel Cuvânt care devine sinonim cu creațiunea, cu eternitatea: Cuvântul tău să fie al eternității (Învățătorul). La Camelia Iuliana Radu Cuvântul devine sinonim cu duhul său, deci cu ceea ce simte, iar în cele din urmă cu gândul său, devenit poezie prin transfigurarea realității, a profanului într-o zonă de sacralitate prin aceeași hierofanie.
Povestea deșertului ne învață, dacă poezia ne poate învăța ceva, că nu există o mai bună cale de a ne alina condiția trecătoare, de a opri scurgerea timpului, decât puterea de a ordona visuri și de a le întrupa prin Poveste. Lumea trecătoare se resoarbe, ca o vrajă, în Poveste, oferindu-ne iluzia de a avea ce nu avem, dar mai ales de a fi ceea ce, în realitatea profană, nu suntem: Azi/ ramele scrîșnesc și se sparg/ din ele se revarsă pietre și ramuri de curmal/ nisipul/ în care a rămas lumina/ și o voce necunoscută/ povestind (Despărțire de Nizwa). Visul, iluzia, realizează comunicarea dintre sacru și profan, trecerea obiectului în hierofanie devenind transubstanțiere: Cufărul nopții se deschide,/ șiraguri de iluzii/ zornăie în palme/ cumpărători știutori se tocmesc/ pentru un vis ( Bazar); arome rare înnoadă/ aerul cu funde înstelate/ pe creștetul viselor/ cântec de mir (Al Sawadi); La marginea nopții/ întâlnesc marea/ cu spatele la țărm o găsesc/ atât de fragilă de parcă/ e doar închinare/ și vers (Bandar-Al Jissah).
Eul liric al Cameliei Iuliana Radu are o imperioasă nevoie de a se instala în structura cosmică a ființei, nevoie ilustrată prin încercarea recuperării și consacrării legăturii dintre microcosmos și macrocosmos, dintre om și univers. Cosmomorfismul se manifestă prin dorința ardentă de a sta de vorbă cu îngerii, creaturi în care apare deja desăvârșită transformarea vizibilului în invizibil, proces hierofanic prin excelență: aș sta/ sub poleita cupolă/ de vorbă cu îngerii/ până la răsărit (Al Sawadi); Un înger bătrân/ sădește semințe în nisip./ (…) În Salalah,/ Dumnezeu lăcrimează/ din arborele de tămâie/ doar cer albastru (Salalah). Prin hierofanie se manifestă și complementaritatea timpului sacru, echivalent cu eternitatea, cu timpul profan, ireversibil, însemnând devenire: Cândva, lumina venită din soare/ era un paliativ/ dar despre acele vremuri nu mai știe nimeni/ chiar și pietrele au pe deasupra/ giulgiul altei istorii./ Pe muchia timpului se întrezărește/ marginea dospită a unei oglinzi/ peste ea trec stranii cuvinte/ în colonii de lumină bălaie (Trecerile timpului). O nostalgie a Paradisului, pierdut odată cu căderea în timp, bântuie universul liric din Oman; se produce nediferențierea originară, sterilă, întinderea superficială simbolizată în Islam de Deșert. Poeta simte dureros cum Omul devine un orb, incapabil să întrezărească Ființa divină ascunsă înăuntrul aparențelor domestice. Liniștea, care cade grea peste lume, devine un preludiu al deschiderii spre revelație, un adevăr primordial, prin care Ființa poate regăsi starea adamică dintru începuturi: Glasurile se topesc fără amintire,/ nici firele de nisip de sub pași/ nu se aud,/ ești singurul locuitor de pe Terra,/ ești primul. Tăcerea poate conferi lucrurilor măreție și poate reinvesti Omul, desacralizat, comparat cu casa mobilată greoi, înghesuită de cultură, cu atributele divine, dăruite acestuia la Facere: tăcerea ești chiar tu,/ Devii fântână înecată în cer, din care urcă zvonurile/începutului (Plaja Shatti-al Qurum – versiunea pentru europeni).
Puterea de simbolizare a culorilor se asociază fericit cu sentimentul de dezmărginire, ca experiență interioară provocată de întâlnirea cu spațiul omanez. Pescarul, ca apostol al Domnului, Mai tânăr ca oricând, albastrul va locui în el/ peștii vor veni singuri/ fără năvod . Albastrul, cea mai imaterială dintre culori, sugerează drumul ființei către infinitul, în care realul, printr-un demers hierofanic, se transformă în imaginar. Culoarea verde, asociată cu Islamul, este glorificată în monumentele religioase ridicate de strămoși în deșert, iar pentru creștini conotează ideea de speranță: Palmele mele sunt pasărea/ cu pene de vânt/ născocește toate atingerile zilei/ Unele albe,/ … /Am atingeri albastre, amestecate nostalgic/ sau verde mugur indecis,/ Sunt și atingeri de foc sau tăcere,/ dragoste pentru tine,/ măiastre pene negre de cerneală,/ aduse în scris./ Gri citadin, de prin piețe și târguri,/ … / (Culori pentru pasărea depărtării). După cum se poate lesne observa, la poeta-graficiană, culorile – albastru, verde, negru, gri – implică o exprimare cromatică a trăirilor, lucrurile spirituale fiind întrupate în semne vizibile.
Ultima secvență intitulată Confesiuni este un elogiu adus perechii bărbat-femeie, în care fiecare, printr-o iubire mistică, este capabil să trăiască viața celuilalt: Bem amândoi aceeași cafea/ a ta amară, a mea dulce/ sorbim diferit/ tu vrei fierbinte/ eu mai rece,/ tu pui lapte/ eu prefer simplă/ … / între două mări/ una de apă și alta de nisip/ un poem echivoc (Gusturi).
Hierofania sugerată de poemele Oman(ului) ne propune, nouă cititorilor, un acolo – spațiul arab real – situat într-o zonă imanentă și un aici etern, situat în transcendentul din noi.
