Spații culturale nr. 32 (2)

LA ANIVERSARĂ

Calistrat COSTIN

Ca şi cum

Ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut în istorie
(ştiţi care „istorie”) – istoria atât de bogată
în „petreceri” şi „petrecanii”,
în mintea mea mai aveam de trăit un alt soi de
mileniu,
era ca şi cum nimicul din noi se-ntrupase-n
ceva, alt „ceva”
decât tot ce fusese până atunci memorabil…
Bântuia o teamă de vorbe, de şoapte, de doruri,
de dragoste, de singurătate, de toate cele ce duc
nicăieri ori alt „undeva”!
Pesemne unii dintre pământenii sapienţi
vor fi rumegat prea multe grăunţe în deşert
despre viaţă şi moarte, despre noi, despre EL,
şi-acum nimeni nu mai recunoaşte, nici stă să asculte…
Profeţii, eroii, stăpânii, robii, isprăviţii,
neisprăviţii, moralii, nărăviţii, ce mai, creaturile
neantului, oamenii, la grămadă, par, unii, a fi
buruieni, nu neapărat otrăvitoare,
de ţinut la păstrare în muzeul lui „mai târziu”
ori de pus pe morminte, la nunţi, la botezuri în chip de flori să miroase a veşnicie,
iar ceilalţi, turma, mulţimea mare, anonimii
vin ca să întrupeze vasul de lut
cu apa ce-l umple, mereu primenită proaspăt
pe-o masă ori alta, pe-un dric ori altul,
ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla!

Stampă americănească

Plouă, camioanele ard (de nerăbdare!),
reintră în garaje, fum să-l tai cu pumnalul,
câinele alb, dus de lanţ de-un negru mai mult ca perfect,
a scăpat şi se scaldă-ntr-o baltă de plumb topit…
Salvarea trece-n goană mare pe maidanul istoriei,
femeia nimerită pe-acolo (chestie de regie)
piere-n flăcări albastre,
nici o problemă, cimitirul e la doi paşi de furnică,
procesiunea nu va dura foarte mult (aşa-i la unii credincioşi…)
şi ce frumoasă era blonda!
Plouă, tot plouă, tainele rămân taine,
într-un spital a mai sfârşit-o unul, putea fi salvat,
n-a vrut, ştia, ştia ceva (aşa scrie-n scenariu…).
La o răscruce s-au ciocnit un
biciclist cu două bicicliste,
s-a ieftinit la culme viaţa,
scad cursurile la băncile milei,
procesul s-a prescris în lipsa celor trei defuncţi…
Se-nchid umbrelele, ploaia a stat, e frig, vâlvătaie,
şi camioanele nu mai ard, ninge.

Împăcare firească

Pare c-am atins dorita împăcare cu neantul
(fiinţa, nefiinţa…),
am dat la pace cu ţărâna, cu stelele,
cu pustiul care se-ntinde, se tot întinde
spre marginile fără de margini ale lumii
văzutelor şi nevăzutelor
(„lumea”, cea de toate zilele noastre,
nu se ştie a cui e…),
mă socot oarecum încântat (fericit ar fi prea mult spus)
că am conciliat definitiv cu mine însumi!
Desigur, mai am de reglat unele conturi
ba cu viaţa care-a fost, ba cu aia care e
ori cu cea care va să vină,
dar îndeosebi am o seamă de neînţelegeri
şi neînţelesuri cu dumneaei moartea
despre care am aflat unele lucruri neliniştitoare,
însă nu într-atât de înspăimântătoare
încât să-mi tulbure starea inefabilă de echilibru,
împăcarea firească, deplină, disperată cu mine însumi…

În semn de protest

A explodat în plin concert o vioară,
or fi trebuit pesemne o serie de cântece
făcute ţăndări la carnavalul lumii agonizând sub vremi.
Va veni, de bună seamă, un timp când zdrenţele acestea
s-or aduna la masa verde şi când
din morţi va învia vioara,
asemenea violoniştii, şi ei, s-or trezi din pulbere
să-i zică iarăşi pe strunele vii
de alea din bătrâni…
Deocamdată se-aşteaptă un vifor, vifor alb de muguri
dătători în floare născătoare, viscol de aprilie
când violina va sângera lumină.
Surcelele toate-au fost puse pe foc (se făcuse frig în istorie),
râvnitul concert celest n-a mai avut loc
(evident, în semn de protest şi neştearsă memorie…).

În derizoriu

În astă seară ne vom vinde la preţuri derizorii
(la „mare preţ” n-am fost niciodată…
sau… doar de câteva ori),
da, ne vom vinde spre a gusta epuizarea sfântă a pătimirii noastre,
vom râde, vom hohoti, ne vom îmbăta
nu atât de alcool, cât de o mână de iluzii,
să fie vânzarea vânzare ca lumea…
Şi în mocirlă bine năclăiţi
ne vom scoate rănile la vedere
(că ne-am ascuns destul!)
ni le vom încinge în bandaje albe
să iasă cât mai la iveală sângele, vinovatul, să se ştie
c-am fost şi noi cândva fiinţe,
fiinţe vii în carne şi oase,
măştile ni le vom preface-n scrum
sătui de adevăratul nostru chip,
vom arde şi vom visa pe altare ideale, da,
în astă seară ne vom vinde
la preţuri derizorii!
Despre semenii noştri, fraţii, numai de bine
ca distracţia să fie deplină.

Contra timpului

Mai am de străbătut veşnicia – o nimica toată, un fleac –
trebuie să rezist oricât ar fi drumeagul de strâmt, ocolit, gâtuit,
fără loc de refugiu, printre bălţi, prăpăstii,
stârvuri, mai mare greaţa,
de-ntors n-am unde întoarce – „sens unic” –
s-o iau înapoi n-are nici un rost, sinucidere curată (necurată…),
plus că-n urmă n-am lăsat pe nimeni, unii mi-au pândit
(după ce mi-au dirijat-o atenţi…)
plecarea spre nicăieri,
m-au împins, m-au îmboldit
(„du-te, să vezi şi tu cum e când nu e!”)
da, da, da,
mai am de străbătut veşnicia,
a-nceput să-mi surâdă
cursa aceasta contra timpului (contra-timp, contra timpurilor?!)
deşi… deşi totul seamănă prea mult a trădare
(cineva se ocupă şi de asta, simt eu –
a trăda este foarte omeneşte…).

Victor MUNTEANU

Desen de Ioan Burlacu

Măi, norocule, tu, han fără drumuri…

Mi-ai lăsat viaţa pe locul unde poţi fi ucis,
unde condamnaţii îşi spală rufele în zodia mea,
unde mi-au rămas cuvintele împotriva străzilor tulburi, împotriva memoriei,
împotriva gândurilor din care ies haiducii la pândă.

Aş putea să spăl scările, să strâng de gât generalul,
să ating lama friguroasă şi înţeleaptă şi calmă, Silvea,
regulă de trei simplă prin care câştig o noapte,
umăr muşcat cu trufie, sâmbătă dată la maxim.

Aş putea striga peste mormântul tatei,
chiar dacă în urma ochilor plânşi
cineva dă drumul vântului şi pleacă…

Cu fruntea întunecată în palme

Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă
şi luăm aminte la distrugerea clipelor,
cum marea tăcere va îngropa pulberea lor în adâncul memoriei.
Hai să ne prefacem că nu-i întunericul cel ce mănâncă numele străzii,
că nu ne e frig, nu ne e moarte –
închizând ochii, să găsim o altă inimă pentru înţelesul ce doare.
Aşa cum singurătatea îmi trage fiinţa pe roată,
hai să rătăcim prin noaptea lupească şi tare ca un rachiu.
Trebuie doar să ne prefacem că rănile nopţii sunt stelele,
cu cât le privim mai atent, cu-atât nu mai înţelegem nimic…

Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă
unde fiecare junghi te ia de la capăt,
numai noi să stăm aşa, prefăcându-ne,
mereu prefăcându-ne…

Răgaz în penumbră

O duminică îmi fierbe chipul în părăsitele geamuri.
A îmbătrânit un copac şi-au dat vina pe mine –
cel biciuit de această vedenie nu se mai lecuieşte de umblet.

Treceţi!, se răsteşte prezentul, treceţi
ieri şi mâine – două vorbe în care înfigi cuţitul şi nu se aprinde nimic.

Treci – se răsteşte prezentul – treci!
Şi înaintea mea drumul înspăimântat a luat-o la fugă.
În urma lui, rup dintr-un colţ de pâine şi mestec încet.

Semnul negru

Ce poate fi crivăţul ce tot izbeşte în geam?
Încăperea a luat foc din privirile tale
sau o fi de moarte deasupra şi tăcerea orbeşte prin casă?
Întinde mâna, vezi, viaţa mea prin sertare
mai întreabă de cheie, mai roade lemnul, mai sare?

Vreun tren o mai fi, lasă, Mărio,
scoate afară destinul, trage bine zăvorul –
uite, eu tare am mai vrut să fiu pe lumea asta…
Hai să ne privim şi să ne urâm ca în jocul de-a oamenii,
aceşti trăitori împuşcaţi din dragoste drept în inimă!

Dar mai toarnă vin, mi s-a făcut de-o vorbă amară –
o fi inevitabilul tren, o fi – Doamne – Mărie!
Hai să ne jucăm de-a ultimii, hai…

Proprietarul zilei de marţi

Se luminează fără nicio vorbă de om;
o umbră mătură poteca învinsă.

Nu mai sunt convingător pentru mesteceni şi pietre:
prea mult am minţit, prea tare am închis ochiul fântânii…

Iată, am plecat cu muritul pe drumuri
şi dimineaţa îşi ascute cuţitul în mine…

Fără vorbă, fără hotar

Dacă întrebi cine eşti, nu se aude nimic
şi actorul moare până se face ziuă.
Singurătatea îţi publică vârsta printre arţarii trudiţi –
la Băluşeşti se cumpără flori de împărţit copilăria.

În mijlocul iernii speranţa este fixată pe inima goală cu un spate întors.

Şi cine să mai citească facturile frigului unde scrie „ajunge”,
dacă în gara pustie începi să joci rolul de om?

Zbaterea ochiului

Îşi ţinea fiinţa cu nădejdea spre mine
şi murea tare, murea nesfârşit,
ca un val risipit la picioare.
O repetam năucit de rămâneam fără aer.
Avem vânt bun, prăpastia-i toată – spunea –
şi murea tare, murea ca un fum de grenadă…
Numele mi se îndepărta, lăsându-mă singur,
strângeam clipa în pumni de-mi vâjâiau minţile:
– Dă-i cum vrei – răspundeam -, bate-nainte!
şi-n noi întâmplarea sta gata să fie corabia zdrobită de stânci.

Doină

N-am avut timp să trăiesc atât cât să nu se supere nimeni,
să primesc, acolo, un premiu pentru sinceritate.
Mereu osândit de cei care scriu poezii judeţene, n-am inventat nicio floare.

Dar am râs şi eu şi am plâns ca tot omul, ba chiar
unii s-au jurat că eram aşa de amabil
de parcă cineva mi-ar fi aruncat cu pietre în ziua de naştere.

Totuşi, uneori îngheţam inima vreunuia privindu-l în ochi
şi mestecam lumina şi-o înghiţeam pe balustrada iluziei.

Dar mi-am jucat sensul în viaţa asta la zaruri şi l-am pierdut.
Eu, care intru cu căciula uitată pe cap şi întreb în ce veac mai suntem,
eu care fac parte din clasa socială a mestecenilor singuri şi trişti:

Ah, trăitori incurabili,
n-am timp să trăiesc atât încât să fiţi mulţumiţi!

Aniversare

Doamne,
e timpul să-ţi fac un dar din toată inima asta
prin care au trecut trenuri ce nu s-au mai întors:
un hectar de pădure, o zare, un blid de mâncare, numai primeşte ceva de la mine!

Şi, chiar dacă nimic nu este al meu
şi însăşi această dorinţă
este tot o flacără a Duhului Tău,

Doamne,
primeşte în dar propria-mi casă,
în care mi-am crescut copiii până ce m-au părăsit într-o toamnă.

Iată, îţi dau cămaşa de pe mine şi zodia
în care am avut norocul să nu mi se taie piciorul.
Şi poate că mâna din care îţi dau zilele mele

n-a ţinut mereu steagul cinstei deasupra,
iar cuvintele nu m-au apărat întotdeauna de fală.

Dar cercetează nevoia mea de acum
şi, chiar dacă vezi că vreau să-ţi fac un dar
numai pentru a mă pune bine cu Tine,

O, Doamne!
Iartă nodul acesta din gât şi îngăduie-mă,
dar nu după cât Ţi-am greşit!

Crivăţ de noapte

Cu cât mă trezesc mai devreme,
cu-atât nu mai ştiu încotro s-o apuc…

Iată, e al doilea cântat de cocoş şi eu bâigui prin casă,
poate dau de vreun punct cardinal
să scot apa ce-mi afundă corabia.

Dar prietenii s-au împiedicat de numele meu
şi-n bezna asta a pierit toată urma de viaţă,
în bezna groasă şi închisă ca un penitenciar,
de parcă cineva a tras cu puşca în cuvântul iubire!

Glorie şi suferinţă

Învingător la festivalul răbdării,
te-au pironit în faţa mulţimii de vrăbii,
ţi-au bătut palmele în cuvinte şi numele în cuie, pe un afiş,
şi te-au postulat în muzeul de ceară.

Apoi juriul s-a spălat de întuneric pe mâini
şi-a plecat, lăsând timpul să picure secunde pe rană.